Iata ce putem citi la articolul Despre ospitalitate, ca element al mântuirii sufletului în ziua Judecăţii [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis] din 6 iunie 2015 de pe blogul Sfantul Munte Athos:
Odată, împreună cu ieromonahul Pantelimon Kartsona şi cu un grup de pelerini evlavioşi ce treceau prin Schitul Sfânta Ana, am vizitat chilia sărăcăcioasă a lui Filaret din minunata Karulia. Pustnicul ne-a primit cu bunătate şi cu bucurie. Ne-a dat apă de ploaie din rezerva sa, fiindcă era vară şi soarele era foarte fierbinte.
– De ce nu cauţi un vas din lut care ţine apa rece, părinte?
– Dacă aş vrea apă rece, aş merge la Sfânta Ana, unde este din plin!
A stăruit să rămânem să ne găzduiască.
– Dar unde vom sta, de vreme ce nu ai chilii unde să ne găzduieşti peste noapte?
– Ba am, a răspuns el serios. Am arhondaric*. Veniţi să-l vedeţi.
– Arhondaric în Karulia! Sună ciudat.
Părea să vorbească despre situaţie dintr-o inimă plină de dorinţa de a fi ospitalier. A deschis uşa la a doua chilie, pe care o numea «arhondaric», şi a intrat.
– Acesta este, a spus el.
Am aruncat o privire la acoperişul plin de găuri, pereţii ce aproape cădeau şi la cei câţiva cartofi împrăştiaţi în colţul camerei.
– Staţi aici şi vă voi pregăti cina!
– Ce vom mânca, părinte?
– Am câteva păpădii proaspete!
În cele din urmă i-am mulţumit din adâncul inimii noastre, am luat binecuvântare şi ne-am minunat de sfânta lui simplitate, binecuvântata lui ospitalitate, sărăcia, inima lui curată, dragostea lui, ca a lui Hristos, şi toate, care la el se îmbinau în duhul lui Hristos. Ce viaţă binecuvântată a trăit!
– Nu schimb mica mea chilie pentru nimic altceva, fiule, i-a spus unuia din pelerinii care încerca să-l convingă să stea în schit. Pentru mine, chilia mea e cel mai luxos palat!
*Arhondaricul (αρχονταρίκι) este un fel de «salon», de cameră de primire a oaspeţilor.
În Grădina Maicii Domnului, ospitalitatea şi dragostea pentru semeni este una din virtuţile de bază. Ospitalitatea cuprinde dragostea, şi călugării din Sfântul Munte sunt oameni ai dragostei spontane, evanghelice, fără prefăcătorie.
Un astfel de călugăr a fost Nicodim Cipriotul, din Chilia Înălţării de la Schitul Sfânta Ana. Ospitalitatea lui le amintea vizitatorilor de patriarhul Avraam. Fiecare trecător putea să găsească în chilia lui un loc unde să stea. Fiecărei persoane flămânde îi era dată o bucată de pâine şi fiecărui sărac milă şi ajutor. În Cipru fusese bucătarul guvernatorului britanic. Avea darul clarviziunii şi a murit la vârsta de 100 de ani.
Vrednicul de amintire, părintele meu, mi-a spus:
– Când am mers pentru prima dată la Schitul Sfântul Gheorghe în Karulia ca să mă spovedesc, l-am întâlnit acolo pe pustnicul Nicon. Înainte de a deveni monah, el era ofiţer cu rang înalt în armata rusă. Chipul cu păr alb al dreptului bărbat ne-a primit cu zâmbet ceresc şi cu o bunătate ce ţinea de lumea de dincolo.
În altă chilie am găsit altă comoară ascunsă: un ascet care se nevoia în tăcere. Şi-a deschis uşa, dar nu ne-a vorbit. S-a aplecat în semn de bun venit, şi ca să-şi arate recunoştinţa pentru puţinele alimente ce i le aduseserăm. Nu s-a rostit nici un cuvânt printre noi. Era adâncit în rugăciune, în linişte, în tăcerea cunoscătoare şi în tainele lui Dumnezeu. Cât de mult se odihneşte Duhul Sfânt în acest mister al tăcerii!
Cu mulţi ani în urmă, un egumen a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se spune că în acea noapte, toată noaptea, furnicile au fost ocupate cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii din magazie în mare!
Părintele Z. mi-a spus:
– Odată i-am călăuzit pe doi pelerini germani în pustia Sfântului Vasile şi am mers la o chilie sărăcăcioasă, unde părintele ne-a primit cu bunătate. La puţin timp după aceea, ne-a adus două vase din tinichea umplute cu apă de ploaie şi trei smochine, pe o tavă de lemn. Ne-a oferit această trataţie apoi, din tot ce avea, ne-a oferit cina: nişte pâine uscată şi măsline. Germanii au mâncat mâncarea din pustie şi au fost entuziasmaţi, văzând pe aceste stânci singuratice dintre cer şi pământ cea mai mare sărăcie şi lipsă. Într-adevăr, ei au fost uimiţi când au văzut faţa lui voioasă şi i-au auzit mesajul de speranţă: «Maica Domnului are grijă de toate, binecuvântaţilor».
Cu câteva săptămâni înainte de moarte, bătrânul Avacum, bun şi harismatic, care umbla desculţ, a primit doi pelerini mireni în chilia sa. Întotdeauna zâmbea când primea vizitatori, căci pe feţele lor Îl vedea pe Însuşi Hristos, potrivit cuvântului Evangheliei: «Străin am fost şi M-aţi primit…» (Matei 25, 35).
Un mirean, ce fusese lucrător pe Sfântul Munte 30 de ani, ne-a spus:
– Monahii din trecut erau oameni diferiţi. Ei îţi deschideau uşa cu toată inima lor, te primeau cu bunătate şi îţi vorbeau.
Ce a vrut el să spună este că monahii din trecut erau simpli, ospitalieri, plăcuţi şi apropiaţi, văzându-i pe toţi ca persoane unice, respectându-i şi cinstindu-i. Îşi întrerupeau odihna şi chiar rugăciunile, ca să aibă grijă de semenii lor.
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Comentariu saccsiv:
Oare ospitalieri trebuie sa fie doar pustnicii si calugarii? Noi nu? Si suntem?
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
