Programul SAFE (Acțiunea pentru Securitatea Europei), prin care România se angajează să ia aproximativ 16,7-17 miliarde de euro sub formă de împrumuturi pe care le vom plăti timp de 45 de ani, este prezentat de guvernanții actuali ca o mare victorie pentru reînarmarea țării în contextul tensiunilor de securitate din regiune. Realitatea, văzută dintr-o perspectivă este însă mult mai crudă: statul român se împrumută masiv pentru a finanța, în bună măsură, industriile de apărare ale marilor puteri occidentale, în loc să prioritizeze capacitatea productivă proprie.
Din informațiile publice, o parte importantă din cele circa 9,5-9,6 miliarde de euro alocate Ministerului Apărării Naționale merge spre achiziții de echipamente și sisteme care vor fi produse sau asamblate preponderent în Franța (sisteme de rachete precum Mistral sau succesori, elicoptere) și Germania (vehicule blindate Lynx/KF-51 Panther, alte platforme terestre). O altă porțiune se îndreaptă spre parteneriate care implică Ucraina sau chiar Ungaria, în timp ce industria românească de apărare – ce ar fi putut beneficia de transfer real de tehnologie și comenzi consistente – riscă să primească doar firimituri sau subcontracte minore.
Guvernanții promit că „peste 50% din bani vor rămâne în țară” prin parteneriate. Experiența trecută cu marile achiziții militare (corvete, avioane, tancuri) arată însă că aceste promisiuni se diluează rapid în offset-uri cosmetice, asamblări finale sau componente simple. Practic, România se îndatorează pe zeci de ani pentru a pompa bani în economiile franceză și germană, care au industrii de apărare mult mai dezvoltate și care dictează regulile jocului la nivel european. O parte din acești bani ar fi putut susține fabrici românești, ingineri locali, locuri de muncă bine plătite și o autonomie strategică reală – exact ce ar trebui să urmărească o politică suveranistă. Prin programul SAFE ne îndatorăm masiv pentru arme care, până vor ajunge efectiv în țară, vor fi deja depășite tehnologic – tancurile și sistemele comandate astăzi vor fi învechite mâine, în ritmul accelerat al inovațiilor militare.
O procedură grăbită și lipsită de dezbatere publică
Ceea ce face această operațiune și mai problematică este modul în care a fost gestionată politic. Spre deosebire de Polonia, unde programul SAFE a trecut printr-un vot în plenul Parlamentului (cu dezbateri aprinse, inclusiv opoziție din partea forțelor conservatoare și suveraniste), în România s-a ales o cale scurtă: vot doar în comisiile parlamentare de specialitate, fără dezbatere amplă în plenul reunit al Camerei și Senatului. Aceasta nu este o simplă formalitate tehnică – este o manevră care limitează transparența și controlul democratic asupra uneia dintre cele mai mari angajări financiare din istoria recentă a României.
O datorie de 17 miliarde de euro, cu impact asupra generațiilor viitoare, merită un vot solemn în Parlament, cu argumente pro și contra, nu o trecere discretă prin comisii. Această grabă amintește de alte decizii majore luate în ultimii ani sub presiunea Bruxelles-ului sau a partenerilor strategici, unde interesul național românesc a fost secundar.
Cui folosește cu adevărat acest program?
Programul SAFE ilustrează o logică mai largă: transformarea statelor est-europene, inclusiv România, în piețe captive pentru industriile de apărare ale nucleului franco-german, sub pretextul „solidarității europene”. Banii împrumutați de contribuabilul român (prin stat) vor susține locuri de muncă și inovație la Dassault, Rheinmetall, MBDA sau KNDS, în timp ce noi plătim dobânzi și rambursăm capitalul pe termen foarte lung.
Susținătorii entuziaști ai acestui model – inclusiv cercurile politice asociate cu oligofrenul Mucea Dan și cu călăul Sărăcie Bolojaf – par a prioritiza alinierea rapidă la agenda euro-soroșistă centralizată în detrimentul interesului național concret. O Românie suverană ar fi negociat condiții mult mai dure pentru transfer de tehnologie, offset-uri reale (nu doar de fațadă) și un procent covârșitor de producție locală. Ar fi prioritizat modernizarea și capitalizarea fabricilor românești existente (cum sunt cele din industria de apărare moștenită sau cele private emergente) și ar fi tratat împrumutul ca pe un instrument de întărire a independenței strategice, nu ca pe o subvenție mascată pentru alții.
Siguranța națională nu înseamnă escaladare, ci înțelepciune. România trebuie să pună pacea și neutralitatea pe primul loc, nu să urmeze orb agenda belicoasă care prelungește conflictul din Ucraina. Reînarmarea prin programul SAFE riscă să ne transforme într-un simplu furnizor de arme: o parte din echipamentele comandate astăzi de contribuabilul român ar putea fi donate mâine Ucrainei, sub presiunea „solidarității europene”.
O națiune conservatoare și suveranistă refuză să se îndatoreze pe zeci de ani pentru a îmbogăți industriile Franței și Germaniei, în timp ce propria industrie de apărare rămâne marginalizată. Avem nevoie de o armată puternică pentru apărarea țării, nu de o nouă rundă de împrumuturi care ne face dependenți și ne atrage inutil în conflicte străine.
