IPS Serafim de Pireu: Civilizația occidentală proclamă omnipotența umană, dar stă încurcată în fața realității cum omul îmbătrânește și discreditează vârsta bătrâneții

Înaltpreasfințitul Mitropolit Serafim al Pireului a trimis următorul mesaj cu ocazia Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cuviinciosului cler şi poporului iubitor de Hristos.

Din partea Sf. Mitropolii

ENCICLICĂ PASTORALĂ DE SĂRBĂTOAREA ADORMIRII MAICII DOMNULUI 2019 A IPS MITROPOLIT DE PIREU, FALIRO, DRAPETSONA ŞI SF. IOAN RENTI,

S E R A F I M, CĂTRE SFINȚITUL CLER ŞI IUBITORUL DE HRISTOS POPOR DIN REGIUNEA METROPOLITANĂ A ACESTUIA.

******

Dragii mei copii,

Nenumărate sunt dățile când în durere, în greutățile și problemele acestei vieți, ne-am refugiat la Maica Domnului, pentru a căuta mângâiere, odihnă şi sprijin. Icoana Născătoarei de Dumnezeu există în fiecare casă, chiar şi acolo unde credința pare instabilă, călduță, slabă. Chiar şi acolo, Maica Domnului nu lipseşte, ci în mod tainic lucrează la minunea familiarizării şi primirii mântuirii pe care Fiul ei o dăruiește fiecărui suflet uman.

Chipul Preasfintei Fecioare constituie o amintire constantă a Fiului ei şi a lui Dumnezeu. În toată viața sa, Maica Domnului, mai ales cu tăcerea, dar uneori prin cuvânt, la Iisus face trimitere, pe El îl indică, pe El îl dezvăluie şi îl face cunoscut lumii. În cele câteva cuvinte pe care Evanghelia le salvează în dulceața vocii sale, se pot observa cele zise atunci la nunta din Cana, care sună ca o chemare şi un îndemn pentru credincioşi până astăzi: ” Faceţi orice vă va spune.” (Ioan 2, 5).

Această strânsă relație a Maicii Domnului cu Hristos este mărturisită şi de faptul că, în icoana ei, foarte rar se va picta fără prezența Fiului ei. Tipul iconografic al Maicii Domnului Vrefokratusa (care ține pruncul în brațe) este dominant în Tradiția noastră. Acolo Dumnezeu-Omul este pictat precum un copil, uneori cu înfățişare inflexibilă şi serioasă, care e mărturie a naturii Sale dumnezeiești,  şi alteori cu mişcare şi detalii de tandrețe, care dezvăluie faptul că a luat şi natura noastră omenească, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ne elibereze de robia morții.

Mama care ține în brațele ei pe necuprinsul Dumnezeu. Femeia care a împăcat pământul cu cerul, ziditul cu neziditul, omul căzut cu milostivul Dumnezeu. Această îmbrățișare este cea care alină fricile noastre, această îmbrățişare este cea care ne inspiră speranțe.

Dar astăzi, în ziua sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, închinându-ne la icoana sa Sfântă, vedem o altă îmbrățişare. Nu este astăzi cea care deschide brațele, fiind întinsă pe patul morții. Nu este astăzi cea care se ține cu siguranță, înmormântarea sa fiind lăsată în grija apostolilor. Nu este astăzi cea care mângâie cu căldură, cu moartea întâlnindu-se, cu toate că a fost Preacurată şi impecabilă toată viața ei.

Iisus Hristos este cel care astăzi deschide brațele lui, Fiul şi Dumnezeul ei. Acela este Biruitorul morții. Acela ține în mâinile Lui preasfinte sufletul Maicii Sale. Acela se prezintă cu armate de îngeri și arhangheli în acest moment al înmormântării. Prezența Lui arată slăbiciunea morții, înfrângerea ei definitivă. De acum, murind omul, nu este lăsat pur şi simplu în uzură şi uitare. Se află în mâinile lui Dumnezeu. Acolo sufletul este ținut în siguranță; dar şi corpul pentru acolo este destinat, după învierea tuturor, în vremurile cele din urmă. Iar nestricăciunea trupului Născătoarei de Dumnezeu, acest adevăr mărturiseşte.

Fecioara Mamă ține în brațele ei pruncul sfânt. Iisus Hristos ține în brațele Lui sufletul Născătoarei de Dumnezeu Maria. Aceste două îmbrățişări ne duc cu gândul la un imens subiect care priveşte viața noastră duhovnicească, dar şi socială. Vorbim despre modul în care se raportează societatea noastră către acele persoane a căror viață se află la apusul ei. Despre oamenii de vârsta a treia.

Omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să moară, să bolească şi să aibă dureri. Dar tragismul lumii căzute în care trăim, aduce evident semne ale morții. Fiecare persoană trecătoare prin greutățile vieții, se uzează zilnic. Mai întâi trupul, zi după zi, se supune acestei realități dure. După acest parcurs vătămător, urmează de obicei și sufletul, având în vedere că obiceiurile, exagerările şi patimile se întăresc, rănind viața. Slăbiciunea până la urmă este tovarășul amar al vârstnicilor în fluxul natural al lucrurilor.

Civilizația occidentală, proclamând omnipotența umană într-o varietate de moduri, stă încurcată în fața realității cum omul îmbătrânește. Neavând răspuns la întrebarea morții, nu este capabil să se poziționeze şi la aceasta cu privire la finalizarea ciclului biologic uman. De aceea, din păcate, discreditează uneori direct, alteori indirect, vârsta bătrâneții.

Această lume, care se bazează pe profit şi pe economie, consideră ființa umană, în primul rând, o unitate de producție. Atât timp cât cineva este capabil să furnizeze servicii și ore de muncă, cât timp poate să producă şi să consume, cât constituie un instrument pentru economie şi dezvoltare, este recunoscut și răsplătit pentru aceasta.
Când, însă, începe să lucreze mai puțin decât normalul, să nu mai ofere cele aşteptate, este tratat ca un intrus, ca o povară. Teoria de mai sus despre vârsta a treia, în mod tragic s-a dezvăluit în spațiul nostru în perioada crizei economice, atunci când pensionarii erau întotdeauna ținta uşoară pentru a reuşi conducătorii de la acea vreme prosperitatea economiei şi salvarea țării. Acest tratament dovedește imediata devalorizare a vârstei bătrâneții de către cultura dominantă.

Dar nesocotirea indirectă a bătrâneții nu este nesemnificativă. Aceasta se manifestă mai ales prin neacceptarea ei. În numeroasele mijloace pe care epoca noastră le pune la dispoziție, se găsesc zilnic articole şi clipuri video care încearcă să ne convingă de faptul că omul nu este necesar să îmbătrânească. Aşa apar studii ştiințifice care anunță că în deceniile următoare omul va trăi mai mult; se prezintă specialişti ce demonstrează moduri de viață „încercate” astfel încât să nu îmbătrâneşti; se face reclamă la pastile şi suplimente alimentare ca sa rămâi mereu tânăr; se afişează bărbați şi femei care, în ciuda vârstei lor înaintate, au reuşit să învingă timpul. Cu alte cuvinte, epoca noastră sugerează oamenilor să acționeze în aşa fel încât să evite bătrânețea şi ceea ce urmează, ca şi cum aceasta ar fi o chestiune de alegere.

În acest context, nu este paradoxal cum în zilele noastre, poate că mai mult ca niciodată, bătrânii sunt lăsați de către cei ai lor în singurătate şi abandon. Oamenii tineri, atât pentru motive practice, cât şi psihologice, le este anevoie să îi susțină pe părinții lor slăbiți. Nu îi suportă şi nu îi vor. Îi lasă să se descurce singuri ori au grijă să le găsească o cazare „adecvată”, încât să aibă parte de cele trebuincioase şi necesare. Şi astfel bătrânii, pe lângă slăbiciunea lor, trebuie să se confrunte şi cu înstrăinarea de ai lor oameni. Sfârşitul lor până la urmă, nu pare nici nedureros, nici lipsit de motive de ruşine, şi nici paşnic.

Pe de altă parte, în tradiția noastră, bunicului şi bunicii li se cuvine cinste şi respect. Viața le-a dăruit cunoaştere şi experiență, şi în funcție de lupta duhovnicească pe care au dus-o, au devenit mai puțin sau mai mult, persoane cu înțelepciune și prudență.

Bătrânii sunt tradiția vie a culturii noastre. Sunt rădăcinile vizibile ale copacului locului nostru. Ei ne conectează cu trecutul, nu teoretic, ci personal. Relația noastră cu ei este relație cu istoria şi cu spiritul locului nostru.

Bătrânii sunt criterii întrupate ale greutăților vieții. Sunt cei care atunci când întâmplările sunt înțelese de tineri ca fiind catastrofe sau când sunt înfruntate cu superficialitate, cu trăirile şi rănile lor, ne dau posibilitatea să discernem lucrurile la dimensiunile lor normale. Nici mai mari, dar nici mai mici.

Bătrânii oferă sfaturi şi mângâieri. Sunt cei care, în nesiguranțele şi incertitudinile tinerilor, cu o vorbă sau cu o povestire, chiar şi cu un mit, pot să diminueze frica şi ezitarea, neîndrăznirea şi nehotărârea, furia şi patima.

Bătrânii sunt izvor de urări şi de rugăciuni. Sunt cei care, chiar şi în cel mai umil act, pot să dea o semnificație mare. Un pahar de apă ce li se va oferi, devine pretext pentru o urare de bine: „Răcoreala lui să o ai!”, să umbli adică prin cuptorul vieții, neatins, precum cei trei copii.

Bătrânii sunt lumânări aprinse pentru toți. Sunt cei care, cu prezența lor la biserică şi la slujbă, îşi pun viața şi problemele lor la picioarele lui Dumnezeu. Poate că de asta, retorica anti-eclesiastică dominantă, denunță în mod repetat faptul că „bisericile sunt pline de bătrâni”. Dar este evident că bunicile şi bunicii în biserici poartă în rugăciunile lor copii, nepoți şi cunoscuți, făcându-i pe toți prezenți. Probabil că asta este ceea ce îi deranjează pe reclamanți.

Bătrânii sunt moștenirea însuflețită şi zestrea. Sunt cei care îți înmânează munca şi visurile lor, aşa încât şi tu să te învredniceşti să-ți dezvolți propriile planuri şi țeluri.

Bătrânii sunt amintire a scopului vieții. Sunt cei care, cu existența lor, mărturisesc cum că nimeni nu trebuie să se amăgească de cele temporare şi trecătoare ale vieții prezente, fiindcă uzura nu poate fi învinsă cu lumea şi cu mijloacele ei. Pe chipurile lor observi cum adevărul pe care l-au strâns în viața lor, nu îmbătrâneşte şi nu se îmbolnăveşte, ci este un dar pe care omul îl ține pentru totdeauna. Este rezultatul relației lor cu adevăratul Dumnezeu care le oferă o perspectivă eternă.

Aceste gânduri smerite s-au născut în fața icoanei Adormirii Maicii Domnului, văzându-l pe Hristos ținând-o pe Fecioara Maria în brațele Sale, răsplată a căldurii ce a primit-o cu mâinile ei. Această atitudine, credem că, se adresează fiecăruia dintre noi, care venim să ne închinăm la icoana Adormirii. Să cuprindem şi noi bătrânețea cu sensibilitate, răbdare şi iubire. Să ne aplecăm cu bunăvoință către părinții noştri, cei ai casei, vecinii noştri. Să îi îmbrățişăm călduros şi respectuos, pentru că şi ei au făcut asta cândva, nouă sau altora. Şi atunci urările şi binecuvântarea lor, suntem siguri că vor oferi în vremurile grele ce le trăim, o dinamică ce este capabilă să ne conducă spre dezvoltare, propăşire şi prosperitate.

Fie ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să țină în brațele ei lumea toată, şi pe fiecare în parte, dăruind afecțiunea maternă şi protecția ei iubitoare oricăruia dintre noi are nevoie.

LA MULȚI ANI!
CU TOATĂ IUBIREA MEA,
MITROPOLITUL VOSTRU
† SERAFIM DE PIREU

Vă reamintim: Apel umanitar pentru maica Ecaterina Fermo