„Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28). Așa a strigat Toma după ce s-a îndoit vreme îndelungată de învierea lui Iisus Hristos! De multă vreme a fost nevoie pentru a pregăti să creadă inima lui zăbavnică!
După opt zile a venit Iisus la ucenici și Toma era cu ei (In 20, 26-27). Apostolii au văzut și după aceea au crezut, pe când Toma n-a vrut să creadă până când n-a pipăit cu dreapta sa trupul Celui înviat, până când n-a pus degetele mâinii sale în rănile mâinilor lui Hristos și în rănile coastelor străpunse de lance.
Credința lui a crescut încet, dar când Iisus Hristos, arătându-Se, i-a dat să pipăie cu mâinile-i stricăcioase trupul Său cel nestricăcios, când i-a arătat și rănile cuielor spre încredințarea celui puțin credincios, atunci și limba, și inima, și întreg duhul lui Toma au strigat Celui înviat: Domnul meu și Dumnezeul meu! , adică:
„Acum cred, Doamne! Cred din tot sufletul că Tu ai înviat cu adevărat! Cred că prin Înviere își arată puterea, stăpânirea și Dumnezeirea nimeni altcineva, ci Tu, Singurul meu Domn, Tu, Singurul meu Dumnezeu!“
Istorisirea aceasta evanghelică ne mângâie, ascultătorule, și ne învață. Ne mângâie întrucât Milostivul Domn primește și credința celor ce se trezesc și încep să creadă târziu, căci harul lui Dumnezeu poate fi dobândit și la vârsta bărbăției, și la bătrânețe la fel ca la tinerețe, deși cu trecerea anilor lucrul acesta devine ceas de ceas tot mai greu; iar de învățat ne învață cum trebuie să credem.
Sa continuăm, ascultătorule, împreună-vorbirea dintre CerescuI Învățător și ucenicii Lui prin împreună-vorbirea noastră și, fiind mângâiați de milostivire, să învățăm cum să credem în El astfel încât, precum S-a arătat înaintea ucenicilor în casă când ușile erau încuiate, să Se arate și în inimile noastre, care sunt încă ferecate înaintea Lui.
Dacă cineva ne-ar întreba dacă avem credință, am spune, bineînțeles, că da – dar când fiecare se întreabă pe sine însuși dacă are credință măcar cât un grăunte de muștar, este silit să recunoască slăbiciunea ei.
Asadar, ce e credința noastră? Ea este o credință moartă. Mortul nu aude, nu vede și nu lucrează; așa și credința noastră.
Cine crede în Iisus Hristos Îl cunoaște, Îl iubește și Îl proslăvește. A-L cunoaște, a-L iubi și a-L proslăvi înseamnă a crede în El.
Mare este osteneala cunoașterii Domnului, însă ea este ușurată de faptul că Biserica ridică neîncetat la El gândurile noastre.
Dacă vrei să auzi, leapădă grijile lumești și ascultă cu luare-aminte. Vei înțelege darul Trupului și Sângelui lui Hristos.
„Domnul meu și Dumnezeul meu! Aici, înaintea altarului, pipăi trupul Tău răstignit…”
Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim. Dar inima plină de lucruri lumești nu mai are loc pentru Hristos.
Iisus Hristos a întrebat: „Petre, Mă iubești?” – arătând că iubirea se dovedește prin împlinirea poruncilor.
„Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui.” (I In 5, 3)
Domnul este aproape: „Eu cu voi sunt în toate zilele” (Mt. 28, 20).
Cei ce-L iubesc pe Domnul Îl proslăvesc prin viața lor, prin fapte și prin lumină.
Să nu ne amăgim: fără trăire, credința rămâne doar formală.
„Tu ești Domnul meu… Ție Unuia mă închin și pentru Tine trăiesc.”
Asadar, să ne rugăm:
„Credem, Doamne, ajută necredinței noastre!”
