Se spune că între romano-catolicism şi Ortodoxie ar exista diferenţe minore. Realitatea este alta. Diferenţele nu sunt minore. Papistaşii au născocit multe erezii, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele:
Filioque. Papistaşii spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”, nu doar de la Tatăl. Ei introduc astfel două principii (cauze) în Sfânta Treime, împotriva Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Având această erezie, papistașii nu se închină adevăratului Dumnezeu, ci unui dumnezeu fals, născocit prin Filioque.
Graţia creată. Papistașii consideră în mod greșit că harul lui Dumnezeu este creat. Prin aceasta, ei introduc o prăpastie între Dumnezeu și lumea creată. Ei consideră că Dumnezeu este izolat în cer, fără legătură cu noi. Această erezie a fost combătută de Sfântul Ierarh Grigorie Palama. Dacă harul ar fi creat, sfinţii nu s-ar îndumnezei mai presus de fire. Sfinții Părinți ne învață că harul lui Dumnezeu este necreat. Prin harul Său, Dumnezeu ține legătura cu noi, ne poartă de grijă, ne curățește și ne sfințește.
Teoria satisfacţiei substitutive. Papistașii reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui. Consideră că Adam l-a jignit pe Dumnezeu, iar Hristos a plătit pentru această jignire. Aceasta este o concepţie medievală de tip juridic. Prin această teorie absurdă se prezintă imaginea falsă a unui dumnezeu pătimaș și răzbunător, neîndurător și pedepsitor nemilostiv. Ei nu pun accent pe restaurarea firii omeneşti prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Supremaţia papală. Papistaşii consideră că papa este capul Bisericii. Dar noi ştim că Domnul Hristos este Capul Bisericii. Papistaşii au născocit un cap nou, înjosind astfel Capul unic şi real al Bisericii, pe Hristos. Cauza tuturor falsurilor papistăşeşti este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii şi încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al bisericii apusene (papale). [1]
Infailibilitatea papală. Papistașii consideră că papa este infailibil, adică nu poate greși. Despre această erezie, Sfântul Ioan din Kronstadt spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor.”[2]
Purgatoriul. Papistașii spun că între iad şi rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp şi se purifică prin foc. Aceasta este o curăţire impersonală, automată. Ei mai consideră că papa poate scoate sufletele din purgatoriu. Au nevoie de această dogmă pentru a da mai multă putere papei.
Imaculata concepţie. Este erezia conform căreia Maica Domnului s-ar fi zămislit mai presus de fire, fără urmările păcatului strămoșesc. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici arată că prin această rătăcire, papistaşii tăgăduiesc toate virtuţile Maicii Domnului, aceştia considerând că Dumnezeu a păzit-o de tot păcatul, fără contribuţia ei.[3] Deși, la prima vedere, imaculata concepție pare o cinstire adusă Maicii Domnului, ea este în realitate o defăimare.
Darul supraadăugat. Papistaşii spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat. Ei nu au o înţelegere fiinţială a căderii, ci una juridică. În plus, dacă firea omenească nu ar fi vătămată, asceza (înfrânarea, postul) ar fi inutilă.
Indulgenţele papale. Ei consideră că dezlegarea de orice păcat se poate realiza de către papa în schimbul unei sume de bani. Această învăţătură trădează tot o înţelegere juridică a mântuirii. Ea este născocită pentru a creşte puterea şi autoritatea papei.
Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detaşabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziţia papei; acesta poate să le ia şi să le dea altei persoane. Este contrazisă astfel învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.
Cuvinte ale Sfinților Părinți împotriva ereziilor papale
„Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini, decât pentru faptul că sunt nu numai schismatici, dar şi eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei !”
(Sfântul Ierarh Marcu Mitropolitul Efesului)
„Biserica romano-catolică nici un sfânt nu a mai avut din momentul despărţirii de cea din Răsărit, iar Biserica Ortodoxă întotdeauna a avut şi are mulţi sfinţi proslăviţi de Dumnezeu în ea.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„Veniţi la noi, voi cei ce vă numiţi catolici [4] şi pe noi ne-aţi poreclit schismatici, să ne lămurim; să privim fără părtinire, după dreptatea lui Dumnezeu, după criteriile lui Dumnezeu, la sfinţii voştri glorificaţi de papa, nu de Dumnezeu, şi să-i comparăm cu sfinţii noştri, pentru care dă mărturie Dumnezeu Însuşi, prin nenumărate minuni, vindecări şi felurite mângâieri pentru dreptmăritorii creştini care au alergat la ei cu credinţă! Ce deosebire! Cum străluceşte adevărul credinţei noastre şi lumina ei o umbreşte pe a voastră întunecată de erezii şi de mincinoasă înţelepciune.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„«Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20). Domnul Însuşi e prezent în Biserica Sa; de ce ar mai avea nevoie de un locţiitor – papa? Şi poate fi, oare, un om păcătos locţiitorul Domnului? Nu poate. Un locţiitor al ţarului, al patriarhului, într-un oraş oarecare poate exista şi aşa ceva şi există, dar un locţiitor al lui Dumnezeu, al Împăratului Cel fără de început şi Capul Bisericii nu există şi nu poate exista. Acesta este adevărul. Catolicii greşesc. Fă-i, Doamne, să-şi dea seama cât de neghiob este cel ce susţine aşa ceva împodobindu-se cu trufie ca şi cu o diademă de perle! Marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale a născocit biserica catolică papală în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile între catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi. Şi de toate vinovat este papa, pasămite infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor.
Slavă Bisericii Ortodoxe! Slavă lui Hristos Dumnezeu, Capul Prea Sfânt al unicei Biserici a lui Dumnezeu pe pământ! Slavă lui Dumnezeu în Treime, că noi n-am căzut în hulă împotriva lui Dumnezeu, n-am recunoscut şi nu vom recunoaşte în veci drept cap al Bisericii un om păcătos!”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„Nici un papă şi nici un cin papistăşesc ori sinod catolic nu poate, fără a se lipsi pe sine şi pe următorii săi de viaţa veşnică, să schimbe Simbolul de credinţă care este întemeiat în întregime pe Evanghelie şi pe cuvintele exacte ale Mântuitorului; iar dacă catolicii au schimbat Simbolul de credinţă în cel de-al optulea articol al lui, adăugând despre Duhul Sfânt că purcede şi de la Fiul, prin aceasta ei se lipsesc pe sine şi pe toţi catolicii de împreună-glăsuirea cu Evanghelia şi de împărtăşirea cu Hristos şi cu Duhul Sfânt, despre Care au grăit minciună împotriva cuvintelor desluşite ale Evangheliei. Şi papa şi-a însuşit în chip pângăritor de cele sfinte şi mincinos numirea de «infailibil» pentru acoperirea oricărei minciuni privitoare la mărturisirea de credinţă. Este vreun papă în rândul sfinţilor începând cu al VIII-lea veac? Nici măcar unul singur.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„Aluatul catolic al trufiei, al primatului papal în Biserică, a dospit tot catolicismul cu trufie, minciună, făţărnicie, nedreptate, schizofrenizare, fanatism, răutate, înverşunare împotriva Ortodoxiei şi ortodocşilor, neîmpăcare, dogme mincinoase, născocite nu spre proslăvirea, ci spre pângărirea Bisericii lui Dumnezeu, spre batjocorirea adevărului ei şi spre din ce în ce mai mare înstrăinare de Hristos şi de Biserica Lui. Cine va putea zugrăvi acest pierzător, diavolesc aluat pus de papii cei trufaşi în cereasca, nepătata credinţă a lui Hristos, şi nenorocirea venită întregului catolicism din nedreptatea credinţei lui! Dumnezeule Drepte, curăţeşte credinţa Ta de cugetările celor nedrepţi, de acest aluat al celui viclean!”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
Când cineva l-a ocărât pe Sfântul Paisie de la Neamț, zicând că mărturisește ca şi papa, Sfântul i-a trimis o scrisoare în care arată că nu are nici o părtăşie cu ereziile papei: „De unde ai cunoscut că papa aşa mărturiseşte ca şi mine ? Au nu ştii că eu deşi pe toţi oamenii cu păcatele am covârşit, dar însă, dreaptă şi fără prihană a Sfintei noastre Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului Biserici credinţa ţiind, spre mila lui Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa cel de la apus, cu toţi cei ce îi urmează lui şi cu toţi ereticii, pentru multele sale cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfintei noastre credinţe, afurisit este, şi depărtat, şi ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului […] Care împărtăşire avem către papa şi papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obştire (împărtăşire, n.n.) are lumina cu întunericul? Au care împărtăşire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtăşire are dreptatea credinţei noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei? Ereticii, pentru credinţa lor rea şi pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici, sunt afurisiţi şi veşnicei anateme sunt daţi de la Sfânta noastră Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului şi de sfintele şapte Soboare a toată lumea. Şi nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu vor crede precum crede Sfânta noastră Biserică a Răsăritului”.
de prof. dr. Ioan VLĂDUCĂ
Citiți și:
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: I. Ruperea de Biserica Ortodoxă
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: II. Supremația și infailibilitatea papală. Idolul Papa
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: III. „Cruciadele” – crimele papalității ascunse cu viclenie sub semnul crucii
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: IV. Inchiziția. Crimele papalității săvârșite în numele credinței
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: V. Epoca pornocrației. Papi conduși de curtezane
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: VI. Prigonirea ortodocșilor din Transilvania de către papi în secolele XI-XVI
- EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: VII. Uniația. Hibridul greco-catolic bazat pe viclenia iezuiților
Bibliografie
- Petru Botsi, Sfântul Ioan de Kronstadt. Portret duhovnicesc. Profeţii despre Apocalipsă, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Bunavestire Galaţi, 2003.
- Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi Cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.
- Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Ed. Sophia.
- Sfântul Ioan din Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004.
- Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal, mai-noiembrie 1908, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa.
- Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.
- Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.
- Preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.
[1] cf. Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 77, p. 83.
[2] ibidem, p. 70.
[3] cf. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă, Ed. Icos, 2000.
[4] Catolic înseamnă deplin, întreg sau sobornicesc. Ei înşişi se numesc catolici, deoarece consideră că adunarea lor este Biserică deplină. De aceea, nu se cuvine să-i numim catolici, ci papistaşi.
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
PSALMUL 109 ȘI UNITATEA EUROPEANĂ
DIN PERSPECTIVA LUI ARNOLD J. TOYNBEE
Cercetător George Liviu Teleoacă
Ca renumit istoric al civilizațiilor cu un remarcabil simț al realităților politice globale, care a și reprezentat guvernul britanic la tratativele de pace încheiate, atât după primul, cât și după cel de al doilea război mondial, Arnold J Toynbee a pus în evidență faptul că reușitele și dăinuirea unei civilizații depind de vigoarea bisericii sale, respectiv de pilda vie a preoților săi, de cultura, de zelul lor și, în mod evident, de coeziunea, pe care o imprimă societății prin oficierea unuia și aceluiași cult public.
Această coeziune este și primul motiv, pentru care de aproape o sută de ani se depun eforturi tot mai ample și mai riguros organizate pentru a reface unitatea lumii creștine și, cu toate acestea, rezultatele rămân nesemnificative. Cu multă tristețe se constată că fireștile apeluri la iubire lansate astăzi nu au în vedere toate temeiurile legice ale Sfintei Scripturi, fapt ce a lăsat loc pentru gesturi de frondă, urmate apoi de măsuri disciplinare și canonice mergând uneori până la caterisire. S-a ajuns astfel la o situație mai mult decât regretabilă creată de cei ce n-au înțeles că orice lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare. De aceea recunoaștem ca neavenite aceste puseuri de îngrădire apărute, preponderent, ca urmare a unor instigări stimulate din exterior prin agitarea câtorva motive, mai mult imaginare, de așa zisă rigoare (acrivie) dogmatică.
Parcurgem o perioadă de prefaceri intense și ca urmare este total contraproductivă, dar și suspectă, perseverența unora de a declanșa neabătut confruntări în locul conlucrărilor menite să conducă la acea soluție de principiu, care să asigure unitatea religioasă a lumii pe temeiul prevederilor imuabile ale Sfintei Scripturi.
Desigur, planează asupra noastră povara nereușitelor de până acum, dar ele nu pot exclude nevoia de unitate și nici speranța înfăptuirii ei. Pare greu de crezut că după atâtea războaie religioase și negocieri sterile ar mai fi rămas nevalorificate prevederi biblice, care să relanseze fundamentarea drumului nostru spre unitatea religioasă. Și totuși, mai presus de scepticismul indus de nepriceperile din trecut, aceste prevederi biblice de unitate religioasă așteaptă a fi puse în aplicare începând cu acea UNICĂ RÂNDUIALĂ dată de Dumnezeu prin Psalmul 109, psalm considerat tot atât de important cât o Evanghelie, fiindcă se referă numai la Mesia (Matthew Henry).
Întrucât în perioada de început a creștinismului controversele au fost mai mult de natură hristologică și prea puțin de natură ecleziologică, nu se cunosc cazuri, în care să fi fost invocată autoritatea acestui Psalm 109. În fapt, preluând prin succesiune directă lucrarea Sfinților Apostoli, dar și inspirați de Sfântul Duh, Sfinții Părinți au ajuns nemijlocit la ideea că Biserica Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Ca orice înțeles firesc, acest adevăr al Bisericii Una a fost primit fără rezerve în perioada de început a creștinismului, așa încât Sfinții Părinți nu au mai pomenit și în mod explicit dumnezeiasca prevedere biblică din Psalmul 109 pentru Biserica UNA, al cărui cap este Iisus Hristos. Ca urmare, prin nerostirea în mod explicit de către Sfinții Părinți a acestui temei biblic pentru Biserica Una, nici urmașii nu l-au mai invocat, considerând suficientă autoritatea sinodală a Sfinților Părinți pentru a mărturisi că Biserica lui Iisus Hristos este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Din nefericire, însă, odată cu trecerea secolelor și datorită unor cauze istorice obiective, așa cum au fost migrațiile, au apărut situații în care autoritatea Sfinților Părinți a fost tot mai puțin receptată, pentru ca în cele din urmă unii creștini să pretindă SOLA SCRIPTURA. Evident, și ei sunt creștini, sunt frații noștri, pe care îi iubim cu dragoste nefățarnică, dar dragostea noastră pentru ei, ca și a lor pentru noi, trebuie să fie întru Domnul, respectiv, trebuie să respecte integrala poruncilor date de Însuși Mântuitorul Hristos, care a subliniat prin repetare că cine iubește pe tată, pe mamă, pe fiu, pe fiică (se poate adăuga: pe aproapele) mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Mt.10,37). Or, acest „nu este vrednic de Mine” situează înafara șanselor de mântuire pe oricine „face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă” (Ier.48,10).
După cum bine se știe, iubirea de aproapele este cea mai mare poruncă, dar numai dacă se însoțește cu iubirea pentru Domnul Dumnezeu trăită cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul (Mt.22,37-40), că numai împreună aceste două planuri ale iubirii cuprind toată Legea și proorocii. De aici și datoria de a trăi dragostea pentru toți frații, fie heterodocși, fie ortodocși, sub semnul iubirii pentru Mântuitorul, care a precizat „De Mă iubiți păziți poruncile Mele” (In.Cap.14). Tot în acest Capitol 14 Iisus ne mai spune: „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine” pentru a înțelege încă odată că rânduielile hotărâte de Tatăl se regăsesc întru cele arătate de Fiul, care a întărit acest înțeles spunând: „cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume..” (In.8,26).
În numele acestei împliniri prin Fiul, rânduiala pentru Biserica Una dată de Dumnezeu-Tatăl prin Psalmul 109 trebuie pusă în aplicare neabătut și fiindcă Fiul a revalidat importanța Psalmului 109, atunci când a făcut trimitere la planul mântuirii noastre întrebându-i pe farisei al cui fiu este Hristosul (Mt.22,42-46; Lc.20,41-44; Mc.12,36). Or, dacă Dumnezeu, Tatăl și Fiul prin Sfântul Duh, ne-a dat o rânduială, atunci ea este UNA și NUMAI UNA, nu două, nici nouă, cu atât mai puțin 99. Este rânduiala cu pâine și vin numită a lui Melchisedec, pe care trebuie să o respectăm cu toții nu doar fiindcă este păstrată prin Sfântă Tradiție de Biserica Ortodoxă, ci fiindcă așa ni s-a dat prin jurământul irevocabil al lui Dumnezeu.
Dată de Dumnezeu cu fermitatea de excepție a jurământului Său, această unică rânduială are caracter de lege imuabilă, chezășie de nestrămutat a Noului Legământ. Așadar, există o dublă fundamentare biblică, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, pentru a înfăptui unitatea religioasă cerută, de altfel, cu perseverență și de toate proiectele, ce s-au întocmit în ultimii 700 de ani pentru unitatea europeană (L.Gyemant, Preistoria construcției europene). Ca urmare, calea de urmat pentru a se ajunge la mult dorita unitate religioasă nu mai poate rămâne obiect de negociere pe orizontala ambițiilor și a neputințelor umane, ci trebuie să se înfăptuiască pe verticala spre cer respectând cu toții rânduiala dată de Dumnezeu sub jurământul Său irevocabil. Se spune demult că: „Unde-i lege nu-i tocmeală”, așa că unde-i Legea, dar și Prooroci, orice tocmeală devine nulă și neavenită.
Pentru a ne apropia cât mai mult de ceea ce este, în realitate, rânduiala lui Melchisedec, se mai arată în Sfânta Scriptură că Melchisedec era preotul Dumnezeului celui Preaînalt (Fc.14,18), dar și că Dumnezeul cel Preaînalt este Dumnezeul dumnezeilor (Dt.10,17), care a statornicit moștenire popoarelor după îngerii Săi (Dt.32,8-9), este Unicul Ziditor desemnat prin tetragramă sacră YHWH. Recent, s-a reușit decodificarea ei ajungându-se astfel la Numele Celui Preaînalt (Rev. Biserica Ortodoxă Română, Nr.1-3/2006, p.548-549), după care urmându-se metoda consacrată (Studii teologice, Nr.1/2007) s-a putut stabili că originea Numelui Său se află în Țara Ha-Vilah cea cu aur bun de la Dunărea de Jos. Oare nu prin referire la acest vector al Dunării, singurul care are sensul de curgere spre Răsărit, formularea eliptică „spre răsărit” (Fc.2,8) devine pe deplin edificatoare?
Așteptate de mult prea multe secole, oare aceste descoperiri mai pot fi privite cu scepticism? Puterea în mișcare, zisă PowerShift de Alvin Toffler, oare, ne mai lasă timp să ne tot îndoim? Dovezile sunt suficiente pentru a înțelege că Numele Celui Preaînalt, dar și rânduiala Sa cu pâine și vin practicată de Melchisedec își află originea, dar și continuitatea la Dunărea de Jos.
Ca altă dovadă că aceeași rânduiala precreștină cu pâine și Potir, numită a lui Melchisedec, preotul Celui Preaînalt, dar și rege al Salemului se continuă în creștinism prin Iisus Hristos, amintim aici Anaforaua ajunsă din Egipt la Barcelona către sfârșitul secolului trei, (http://teologie.net/data/pdf/PP_Anafora-Barcelona.pdf), din care rezultă că drept-credincioșii Bisericii Primare numeau pâinea și Potirul zidiri ale lui Dumnezeu-Tatăl. La Cina cea de Taină ele devin Trupul și Sângele Celui Ce S-a jertfit pe Cruce pentru a pecetlui astfel Legământul Noului Testament.
În legătură cu această continuitate religioasă precreștinism-creștinism întruchipată de Melchisedec, este pe deplin edificator faptul că Prof.Univ.Pr. I.G.Coman pune în evidență, încă din anul 1939, faptul că geții de la Dunărea de Jos ─ acolo unde se dovedește că se află originea primei denumiri a lui Dumnezeu, încriptată apoi în tetragrama sacră YHWH ─ s-au încreștinat cu convingerea că însuși Zamolxe îi trimite la Hristos (Zamolxis. Un grand problème gète, p.34). În virtutea acestei realități profunde, un alt studiu semnat Dan Ilie Ciobotea coordonat de Părintele Galeriu a constatat că religia geto-dacilor prezenta elemente favorabile creștinării (Studii teologice, p.616/1976).
Așadar, pe firul unei continuități ce se susține prin coroborarea informațiilor mai vechi cu cele recente, rânduiala Celui Preaînalt, numită a lui Melchisedec, se dovedește a fi cea păstrată din epoca arhaică până azi prin moștenire neîntreruptă la Dunărea de Jos. Cu precizarea in veac (“Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” Ps.109,4) este pusă în evidență valabilitatea eternă a rânduielii și, implicit, caracterul său universal. După cum este și firesc pe temeiul ei trebuie înfăptuită, atât unitatea creștină, cât și unitatea religiilor avraamice, care toate au același izvor în Avraam. Dar, dacă Avraam, venit din Ur-ul Caldeei, a primit cu mare credință pâinea și Potirul odată cu binecuvântarea de la preotul Celui Preaînalt, atunci și urmașii săi sunt chemați să revină la credința tatălui lor pentru a ne regăsi cu toții în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, primind cu toții binecuvântarea, pâinea și Potirul după rânduiala lui Melchisedec rămasă vie până azi la Dunărea de Jos. Ca dovadă că așa trebuie să urmeze, Iisus Însuși spune: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.”(In.8,39)
Având în vedere cele de mai sus, dar și alte dovezi de la Dunărea de Jos, așa cum sunt simbolurile de mare autoritate creștină moștenite direct din epoca arhaică, rezultă rolul major ce revine Bisericii Ortodoxe Române în refacerea unității religioase a lumii pornind de la acest prim temei biblic dat prin Psalmul 109.
Fiindcă există un timp pentru toate (Eccl.3,1-8), iată a venit și vremea să ridicăm mărturisirea isihastă la propovăduirea deplină și neabătută, cu timp și fără timp (Tim.4,1-5) a temeiurilor biblice, care fundamentează unitatea religioasă a lumii.
În loc de încheiere trebuie să ne reamintim că același Arnold J. Toynbee a mai precizat că civilizațiile nu sunt omorâte, ci se sinucid. Prosperă doar acelea ale căror elite intelectuale, începând cu cele religioase, se mențin creative în fața provocărilor, spre a oferi soluții bine primite în toată lumea pentru problemele de interes global. Încă mai trebuie să știm că medicul Herman Tristram Engelhardt, unul dintre întemeietorii bioeticii americane, (http://www.forum-catolic.cnet.ro/viewtopic.php?f=16&t=461) a și explicat de ce este un act de ură a nu-i chema pe toți la Biserica Ortodoxă, acolo unde dăinuie și va dăinui mereu veșnica rânduială a Celui Preaînalt.
În registrul eshatologic mai menționăm cartea esenienilor Midrash Malchizadeq, în care s-a anticipat că anul răscumpărării mesianice va fi anul binecuvântării lui Melchisedec (Victor Kernbach).
Papa Benedict, in cartea sa Fé e Futuro, Sao Paulo: Vozes, 1971, pp. 11-13, Papa se indoieste de Cartea Facerii.
“Sa privim lucrurile din partea oamenilor de stiinta. Dilema incepe inca din primele versete ale Bibliei. Ideea aparitiei lumii, asa cum este descrisa acolo, se afla in contradictie cu ce ne invata stiinta. Chiar daca afirmam ca Biblia nu este un manual de istorie, drept pentru care nu trebuie sa luam totul literalmente, totusi un sentiment de amaraciune isi face aparitia… Acesta va persista pe toata durata citirii Scripturii”.
“Ideea omului creat din apa si pamant de mana lui Dumnezeu sau a femeii care a luat nastere din coasta lui Adam in timp ce acesta dormea, pentru ca el sa nu fie singur, ni se par de neconceput”.
“Poate ar fi bine ca astazi, sa invatam sa re-interpretam acestea, ca pe niste simboluri… In urmatorul capitol (cel privind caderea omului), apare o alta problema. Cum putem impaca ideea caderii omului cand noi stim ca omul nu a cazut ci a urcat, incetul cu incetul devenind om din animal. Si despre Paradis? Suferinta exista pe lume inainte de aparitia omului…”
“Dupa caderea lui Adam, din Biblie reiese ca perioada in care Adam a fost aruncat pe pamant coincide cu anul 4000 i.Hr. .Dar noi stim ca pamantul este vechi de sute de mii de ani”.
“Mai putem noi crede in Dumnezeul care-i vorbeste lui Moise dintr-un tufis? Dumnezeul care ucide intai-nascutii egiptului si conduce Poporul Ales in razboiul contra canaaneenilor? Care-l omoara pe Ozia pentru ca s-a atins de Chivotul Legii? Sau poate acestea erau doar niste simbolisme orientale? Interesant, dar da. Poate impresionante la nivelul constiintei umane, dar in nici un caz ca manifestare a Divinitatii”.
Papa Ioan Paul incurazeaza nudismul:
“Nu este nimic imoral in ce priveste imbracamintea, mai putin cand, aceasta, acoperind organele genitale, transforma persoana intr-un potential obiect al satisfacerii placerii”.
“Aplicarea concreta a acestui principiu rezida in individ, mijloace si societate. Purtatul hainelor este o problema sociala, deci depinde de gustul fiecaruia, bun sau rau”.
“Dar asta in nici un caz nu inseamna ca vulgaritatea trupului se identifica, fie total, fie partial, cu nuditatea. Daca cineva se folosestea de aceasta (nn. nuditate) pentru a-si satisface placerile carnale, fie si numai in gand, el singur este vinovat pentru actul imoral savarsit. Golatatea devine obscena numai cand pericliteaza valoarea si demnitatea mana, cand are loc, cum se spune, o depersonalizare”.
Chiar daca nuditatea nu presupune obscenitate prin ea insasi, totusi trebuie facut si un efort interior in acest sens. Trebuie precizat ca exista o distinctie intre nuditatea propriu zisa si senzualitatea implicata intr-un proces sexual. Corpul uman asa cum apare el, nu este vulgar, dar poate deveni daca se folosete in scopul satisfacerii placerii carnale”.
“Si pentru ca tot vorbim de moralitatea/imoralitatea imbracamintei, merita sa luam in considerare si rolul functinal al acesteia… Pentru a clasifica haina ca fiind morala sau nu, trebuie avut in vedere functionalitatea si scopul acesteia. N-ar trebuie ca semi-goliciunea sa fie numita vulgaritate atata timp cat exista o justificare obiectiva pentru aceasta”.
Karol Wojtyla, Amor y Responsabilidad, Madrid: Editorial Razon y Fe, 1978, pp. 211-213
Iata cateva dintre declaratiile antihristice facute de Papa Ioan Paul al II-lea:
“Copii nu au nevoie de botez pentru a fi mantuiti”. Evangelium Vitae, Encyclica Papei Ioan Paul II, Pauline Books:99, 3/25/1995; Catehismul Bisericii Catolice, Ioan Paul II, Liguori Publications:1261, 10/11/1992
“Musulmanii se inchina si ei Dumnezeului Cel Adevarat”. Evangelium Vitae, Encyclica Papei Ioan Paul II, Pauline Booksarat. CH:141, 1994; LOR, 09/16/1980; Catehismul Bisericii Catolice, Ioan Paul II, Liguori Publications:841, 10/11/1992
“Ereticii fac si ei misiune apostolica”. L’Osservatore Romano, 06/10/1980; Ut Unum Sint, Enciclica:62, 05/25/1995
“Sfantul Duh se pogoara si asupra sectarilor eretici”. Catechesi Tradendae:32, 10/16/1979; L’Osservatore Romano, 12/23/1982
“Trebuie sa ne rugam cu totii impreuna pentru unitate (nn. ecumenism)”. Ut Unum Sint, Enciclica:21, 05/25/1995; Ut Unum Sint, Enciclica:76, 05/25/1995; Ut Unum Sint, Enciclica:24, 05/25/1995; Ut Unum Sint, Enciclica:25 05/25/1995; L’Osservatore Romano, 08/11/1985;
“Noua Ordine Mondiala doreste unitatea crestinilor”. Papa in America, Publications International, Ltd. Stokie, IL,:39, 1987; Drumul Pacii: o contributie. Liturgical Publications Inc., Brookfield, WI, :809, 09/02/1981
“Masonii sunt fii lui Dumnezeu”. L’Osservatore Romano, 05/22/1984
“Dogmele si doctrinele cresc si se dezvolta”. Ecclesia Dei Afflicta, motu proprio of IP II, 1987; Catehismul Bisericii Catolice, Ioan Papa in America, Publications International, Ltd. Stokie, IL, Catehismul Bisericii Catolice IP II, Liguori Publications:94, 10/11/1992
“Casatoriile mixte sunt bune si trebuiesc incurajate”. Familiaris Consortio, Enciclica , 11/22/1981
“Toti oamenii se vor mantui”. (nn. apocatastaza) L’Osservatore Romano, 05/06/1980
“Modernismul reinoieste si unifica Biserica lui Hristos”. Trecand pragul sperantei, IP II, Alfred A. Knopf, Inc. :76, 1994
“In Hinduism, oamenii ajung la Dumnezeu prin iubire si prin incredere”. Trecand pragul sperantei, IP II, Alfred A. Knopf, Inc. :80, 1994
“Budismul este o mare religie”. Ma iubesti, Petre? Daniel Le Roux, Angelus Press:147, 06/17/1984
“Budistii pot, prin ajutor de sus, sa ajunga la cel mai inalt grad de iluminare”. Trecand pragul sperantei, IP II, Alfred A. Knopf, Inc. :80; 84-85, 1994
“Teoria evolutionista este mai mult decat o ipoteza”. L’Osservatore Romano, 10/23/1996
“Toti cei ce au raposat stau inaintea lui Dumnezeu, ca sfinti”. L’Osservatore Romano, 11/01/1993
Sursa: http://eresulcatolic.50webs.com/papasanctus.html