La prima vedere, asocierea termenului de tristă reputație “Inchiziţie” cu Sfântul Sinod, autoritatea cea mai înaltă a oricărei Biserici Ortodoxe Autocefale, în speţă şi a Bisericii Ortodoxe Române, este de neimaginat şi mai ales de neacceptat pentru orice creştin ortodox de bună credinţă.
În mod normal aşa este, dar ce mai este normal astăzi în lume? Înainte însă de a trage concluzii pripite, vă supunem atenţiei un şir de evenimente care s-au petrecut în cuprinsul Patriarhiei Române după minciunosinodul din Creta, când mai mulţi preoţi, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase au întrerupt pomenirea ierarhilor lor la sfintele slujbe, şi în mod automat şi comuniunea euharistică şi de credinţă cu aceştia, îngrădindu-se astfel de erezia propovăduită cu capul descoperit de ierarhii români, conform Sfintelor Canoane 31 Apostolic şi 15 I-II Constantinopol. Împotriva acestor decizii curajoase, membrii Sfântului Sinod au declanşat o reprobabilă campanie de reprimare, demnă de acţiunile medievale ale Inchiziţiei papistaşe.
Pentru a facilita înţelegerea acestui material este neapărat necesar să explicăm cititorului neavizat ce este Inchiziţia, unde a apărut, care a fost obiectul acesteia şi metodele de lucru, şi de ce numele ei are în Istoria bisericească un ecou atât de sinistru.
Scurtă prezentare a Inchiziţiei
Înfiinţată de papa Lucius al III-lea (1181-1185) în 1184, Inchiziţia avea rolul unui tribunal eclesiastic represiv al papalităţii, purtând numele de Sfântul Oficiu, creat cu scopul de a combate erezia catarilor şi valdenzilor, încredinţat din 1215 călugărilor dominicani, un ordin monahal a cărei severitate împotriva ereticilor era ilustrat prin jocul de cuvinte: Dominicani = “Domini canes” = câinii Domnului[1].
Modul de procedură şi de funcţionare a acestui tribunal vor fi stabilite la 1215 de către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) în cadrul unui conciliu întrunit la Lateran.
Procedura inchizitorială cuprindea: vizita sau inspecţia inchizitorului, predicarea şi timpul de graţie, ancheta cu denunţarea celor suspecţi, interogatoriul acuzaţilor şi audierea martorilor, apărarea avocatului, tortura, permisă din 1252 de către papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), condamnarea la arderea pe rug şi examinarea apelului la papă.
Folosirea torturii de către dominicani în timpul anchetelor, în vederea obţinerii de mărturisiri, a dat naştere la grave abuzuri, deoarece acuzaţii ca să scape de chinuri, făceau mărturisiri false, după cum le impuneau anchetatorii. Sub noţiunea de erezie erau incluse nu numai abaterea de la învăţătura papistaşă, ea însăşi o învăţătură eretică, ci şi sacrilegiul, blasfemia, sodomia, magia, vrăjitoria, alchimia, iar în timpul papei Iuliu al II-lea (1503-1513) Inchiziţiei i s-a conferit autoritatea de a ancheta învinuiri ca: dobânda, bigamia, adulterul şi cercetarea moralităţii clericilor, mai ales în cazul de “incitare la desfrâu a credincioaselor în timpul mărturisirii păcatelor”[2].
Un lucru extrem de grav îl constitue faptul că între acuzatori erau admişi oricine: eretici, excomunicaţi, criminali, hoţi, vrăjitori, vecini răzbunători şi invidioşi, fapt ce a condus deseori la abuzuri în urma cărora să fie condamnaţi oameni bogaţi nevinovaţi, pentru a le fi confiscate averile.
Pedepsele aplicate după condamnare erau: exhumarea celor anantematizaţi şi arderea lor, arderea pe rug, flagelarea în Biserică, în timpul Liturghiei, închisoarea, confiscarea averii de la care erau exceptaţi ereticii care s-au predat singuri tribunalului Inchiziţiei sau copii care îşi denunţau părinţii.
De o ferocitate cumplită a fost Inchiziţia spaniolă, înfiinţată în 1483 sub conducerea inchizitorului general al Spaniei, Thomas de Torquemada, căreia i-au căzut victime şi mulţi evrei. Potrivit istoricului spaniol Juan Antonio Llorente, Inchiziţia spaniolă a ars în persoană 31.912 condamnaţi, în efigie 27.659, iar 291.450 au făcut penitenţă.
În Spania, Inchiziţia va fi abolită în 1813, în Portugalia în 1822, iar în Italia abia în 1848[3].
Caracteristica de bază a acestei instituţii odioase o constituie aşadar folosirea tuturor mijloacelor de constrângere, inclusiv tortura şi chiar pedeapsa cu moartea împotriva celor care nu acceptau să se supună papei sau nu împărtăşeau credinţa acestuia, sfidând în totalitate conştiinţa acelor oameni, el însuşi fiind eretic şi tăiat din trupul Bisericii ca urmare a ruperii definitive de aceasta, survenită după Schisma cea Mare de la 1054.
Fostul mitopolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, explică că mobilul Inchiziţiei a fost înţelegerea greşită a unui pasaj din Evanghelia după Luca, din Pilda celor poftiţi la cină, în care omul care a organizat această cină, vazând că a fost refuzat de invitaţii săi, porunceşte unui slujitor: “Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa”, (Lc 14,23).
Tâlcuind acest verset, mitropolitul Antonie nuanţează astfel:
Acest verset a stat la baza unei instituţii scandaloase din trecutul Occidentului romano-catolic: Inchiziţia. Pe baza lui au fost condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau dogmele romano-catolice. Erau arşi sau înecaţi, pentru a-i mântui cu sila.
Ruşinea unei epoci!
Iată ce poate ieşi dintr-o strâmbă interpretare a Scripturii!
Căci nu putea să fie acesta înţelesul. Blândul Păstor Iisus nu s-a putut gândi la Inchiziţie. O răstălmăcire ca aceasta nici nu ar trebui să ne reţină atenţia. Dar dacă ne gândim că, totuşi, o asemenea tâlcuire a textului a dus la condamnarea la moarte, după torturi groaznice, a sute de mii de oameni, a încerca să lămurim problema nu mai este o treabă inutilă. Poate că şi tunurile generalului Bukow, după anul 1700, când au distrus cele două sute de mănăstiri din Transilvania, pentru că monahii şi călugăriţele ortodoxe n-au vrut să treacă la catolicism, vor fi plecat tot de la o asemenea exegeză, încă în vigoare la Viena în secolul XVIII, deşi Viena avea o Universitate de prin secolul al XIV-lea (1365)!
Viena ar fi trebuit să fie mai luminată!
Textele Sfintei Scripturi se citesc în context, se coroborează, nu se interpretează sectar. Cum ar fi putut să se gândească la Inchiziţie Cel care spusese: “Cel ce voieşte să vină după mine”? Aşdar: “Cel ce voieşte”! Nesilit. Marele dar al Providenţei pentru om a fost libertatea voinţei, libertatea de alegere.
În text se presupune chemarea prin argumentare, prin logică, prin convingere, prin propovăduire, nu prin constrângere. Aşa au înţeles şi aşa au făcut apostolii când au chemat neamurile la creştinism. Căci prin cei chemaţi astfel, în Parabolele Mântuitorului, sunt prefigurate neamurile, după ce ai casei, iudeii, au refuzat chemarea. Sf. Pavel n-a ars pe nimeni pe rug. Şi nici alţi propovăduitori, până nu i-a venit ideea unui Torquemada, mare inchizitor din Evul Mediu. Dar şi romano-catolicismul a trebuit în scurt timp să renunţe la o astfel de “mântuire” a oamenilor. Şi protestantul Calvin l-a ars pe Miguel Servet! Dar şi protestanţii s-au căit. I-au ridicat un monument lui Servet pe care au scris: Erravi! Am greşit[4].
Acţiuni inchizitoriale ale episcopilor ecumeniști români după minciunosinodul din Creta
În urma hotărârilor eretice adoptate în Creta de către delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, acceptate ulterior în mod paradoxal de către toţi membrii Sfântului Sinod, deşi înainte de aceasta au avut o poziţie ortodoxă, mai mulţi preoţi, ieromonahi, monahi, monahii şi credincioşi din cuprinsul Patriarhiei române au luat atitudine, împotrivindu-se încălcării Sfintelor Canoane şi trădării credinţei strămoşeşti prin întreruperea pomenirii ierarhilor la sfintele slujbe, îngrădindu-se astfel de erezia ecumenistă.
Cea mai puternică reacţie a venit din partea unui grup de preoţi şi credincioşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, grupaţi în jurul Schitului Rădeni şi a egumenului acestuia, care a ctitorit acel schit cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, stareţ la acea vreme a Mănăstirii Petru Vodă, dar şi din alte părţi de ţară: Episcopia Covasnei şi Harghitei, Episcopia Sloboziei şi Călărașilor, Mitropolia Banatului, Episcopia Sălajului, Episcopia Oradiei, unde pentru o scurtă perioadă de timp au fost trei preoţi care întrerupseseră pomenirea episcopului locului, azi rămânând doar unul în persoana semnatarului acestor rânduri.
Asalt cu politişti şi jandarmi la Rădeni
Liniştea acestei oaze ortodoxe de rugăciune a fost tulburată în mai multe rânduri de descinderi ale colaboratorilor Înaltpreasfinţitului Mitropolit Teofan, care au năvălit însoţiţi de poliţişti şi jandarmi pentru al evacua pe ieromonahul Pamvo şi a instala în locul sfinţiei sale preoţi pomenitori. Din mila şi voia lui Dumnezeu, nu s-a reuşit încă lucrul acesta.
„Să te ferească Dumnezeu de mila preotului şi de dragostea călugărului!”
Aşa sună o apoftegmă din mediul bisericesc, verificată şi confirmată deplin în cazul celor 13 maici de la Mănăstirea Văratec care, după ce au fost supuse mai înainte unor presiuni de ordin psihic, au fost alungate din mănăstire în plină iarnă, înconjurate şi binecuvântate cu multă “căldură” de maica stareţă şi de consiliul duhovnicesc al mănăstirii, care au decis pedepsirea şi alungarea acestora. Maicile de la Văratec au anunţat conducerea mănăstirii încă de la începutul lunii decembrie 2016 că, din cauza hotărârilor ecumeniste adoptate la pseudosinodul din Creta de către Mitropolitul Teofan al Moldovei, nu vor mai participa la nicio slujbă unde acesta este pomenit, anunţând practic printr-o mărturisire publică, îngrădirea de erezie.
“Bătaia este ruptă din rai!”
Această zicere din popor a fost pusă în aplicare cu mult sârg de către Mitropolia Moldovei, în Postul Mare din anul 2017, împotriva a două măicuţe de la Mănăstirea Frumoasa din Iaşi, îngrădite şi ele de erezia ecumenistă, care au fost bătute şi alugate din mănăstire. Comandoul mandatat să pună în aplicare această măsură a “dragostei creştineşti”, format din şase maici şi stareţa mănăstirii, a pătruns cu forţa în chiliile maicilor, cu noaptea în cap. Rezultatul a fost că una dintre maicile agresate a avut nevoie de spitalizare, în cauză deschizându-se un dosar penal, finalizat în cele din urmă prin retragerea plângerii depuse de către maicile agresate în urma scuzelor prezentate de agresoare şi de către conducerea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Cum mănăstirea este un loc dintre cele mai potrivite pentru dobândirea raiului, maicile ecumeniste bătăuşe au dorit să le “ajute” pe surorile lor să preguste încă de pe pământ din bucuriile cereşti prin aceste corecţii fizice exemplar aplicate.
Citiți continuarea pe Mărturisirea ortodoxă.
E atât de revoltător, că-ți ia aerul!
Dar ăsta e doar ÎNCEPUTUL….călirea pe ultima 100 de metri, asta se cere!
Creștinii adevărați, vor urca pe Golgota, nu înainte de a vedea ca și Hristos, la vremea Lui cum ceilalți ”frați”, de teamă, din comoditate, frică, li s-au înmuiat oasele și li s-au acoperit genele, nefiind în stare să SARĂ în apărarea celui Nevinovat și/sau să se roage cu EL, un ceas măcar….ACUM, E VREMEA LOR, A ÎNTUNECAȚILOR! Turma mică va supraviețui greu și în afară de orașe!
Asa comoara fără de preț va fi disponibilă de la începutul lunii februarie aici: https://www.librariasophia.ro
http://ortodox.md/psaltirea-o-noua-traducere-romaneasca-cu-comentarii-realizata-in-muntele-athos/?fbclid=IwAR17mtqOawrHw6Af61Jez6FXygpHii54KYwTHalNbuQZVBSaHLAL-JM9l74
Tacere,tacere,tacere…spune staretul Antonie in viziunea sa.Dar nu o tacere in Duhul Sfant, ci una tradatoare,lasa, diavoleasca.Si asta, intre preoti!Mai bine sa murim decat in iad cu ecumenistii.Mai bine mort ,decat ecumenist!
http://ortodox.md/psaltirea-o-noua-traducere-romaneasca-cu-comentarii-realizata-in-muntele-athos/?fbclid=IwAR17mtqOawrHw6Af61Jez6FXygpHii54KYwTHalNbuQZVBSaHLAL-JM9l74
Preanefericitul Daniel nu zice nimic deoarece,cel mai probabil aceste lucruri se petrec cu acordul său;la fel de vinovați sunt și toți ceilalți reprezentați ai Bisericii (cei mici) pentru că măcar atunci când s au întâmplat aceste orori puteau să susțină persoanele abuzate prin atitudine,prin întreruperea preanefericiților;dacă pentru Biserică,dacă pentru Întemeietorul Bisericii nu au vrut sau nu au putut face acest lucru,măcar pentru acele maici să fi făcut acest lucru;cu siguranță altfel ar fi stat lucrurile acum;dar ceea ce afirm eu acum este o utopie prin simplul fapt că cei mai mulți reprezentanți ai Bisericii nici nu cred în existența Tatălui Ceresc altfel nu îmi explic ceea ce se întâmplă în zilele noastre în Biserică;este peste puterea mea de înțelegere.
Mare e tulburarea făcută de ecumeniști… Da, mai bine mort decât ecumenist.
Analiza excelenta, facuta de Parintele Cosmin Tripon, se incadreaza perfect intr-o ortopantomograma ,care releva in profunzime, ororile de tip inchizitorial, prigoana declansata exemplar din punctul de vedere al unui regim dictatorial si de opresiune, in care s-a transformat acum Patriarhia BOR, in frunte cu Patriarhul si ai sai slujbasi.
Din pacate nu-i putem exonera, pe Preotii lui Hristos, care s-au incolonat disciplinati, tacuti ca mormantul, si au ascultat constiinciosi de ordinul venit de la „Inaltul”si nu de poruncile Mantuitorului Hristos. Tacerea si lipsa lor de reactie in nici un caz nu este mantuitoare.
Sfanta Credinta Ortodoxa este atacata, Biserica este atacata si se cutremura sub ochii nostri, Sfintele Canoane si hotararile Sfintelor Sinoade sunt calcate in picioare cu ipocrizie fariseica de acesti Inalti Ierarhi ai BOR, deveniti peste noapte atei .
Unde le este curajul, trezvia duhovniceasca si barbatia?
Care este dumnezeul caruia i se inchina si in fata caruia au jurat ascultare pana la moarte?
In nici un caz Dumnezeul nostru, in Treime slavit acum si in vecii nesfarsiti!AMIN
Dorm linistiti,surzi la glasul constiintei, orbi la cele ce se intampla, nesimtitori la suferintele fratilor lor ?
Unde le este intelepciunea, cunostinta si cugetarea duhovniceasca in virtutea carora ocupa vremelnic scaunele mitropolitane?
„O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu.” spunea cu intelepciune, Cuviosul Parinte Justin Parvu.
Modul aspru si tiranic in care au reactionat fata de Preotii care au indraznit sa intrerupa canonic pomenirea Ierarhului care a propovaduit erezia cu capul descoperit, ii situeaza pe Ierarhii care au dat ordinul, pe cei care i-au condamnat, pe cei care au executat sentinta, in galeria prigonitorilor Bisericii.
Încotro s-o apucăm, dacă Pastorii, cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre iad?!
„Să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals.
Dreptcredinciosul ortodox nu trebuie sa intre in panica, nicidecum , ci atent si plin de trezvie duhovniceasca , trebuie sa se fereasca, sa se pazeasca prin orice mijloace ii stau la indemana, dupa slabele sale puteri, de duhul ereziei si apostaziei care a luat in stapanire de-a valma pe Ierarhi si Preoti.
Fara teama, cu iubire, sa-i avertizeze pe ceilalti care nu vad si nu observa nimic, cu pretul urgiei si al asupririi,al ocarii si chiar al izgonirii din Biserica stramoseasca de catre Pastorii vanduti.
Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu”.
Nu se cade a tăcea despre ceea ce este atat de important – salvarea sufletelor noastre, mantuirea noastra si a aproapelui nostru !
Acesta este motivul pentru care ne-am ingradit si am pornit pe acest drum spinos sub ocrotirea viteaza si plina de barbatie duhovniceasca a unui Preot al lui Hristos, cu adevarat vrednic care a indraznit sa opreasca pomenirea Ierarhului , stand impotriva judecatii Patriarhului si a intregului sinod(sau sinedriu, cum oare se numeste acum?)
Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, „căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.