„LIGA NATIUNILOR – IDEALUL, VICIILE SI PRIMEJDIA EI”. Conferinta tinuta de IONEL MOTA in 1929

În raporturile de viață dintre națiuni nu s-au putut însă descoperi și forma reguli juridice, pentru motivul că marile interese naționale (conflicte de teritoriu etc) nu sunt fenomene susceptibile de a se repeta în condiții identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem juridic.  Să luăm, de pildă, dreptul unei națiuni asupra unui teritoriu (sursă aproape constantă a războaielor). Unii vor invoca , cu dreptate, dreptul istoric, sau voința majorității populației (cazul Ardealului pentru noi). Alții vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populații intruse, colonizate, (cazul nordului Bucovinei etc). Tot atât de legitim se va putea invoca dreptul unei națiuni pașnice asupra unui teritoriu, pentru a-și asigura o graniță strategică, spre a se apăra contra unei națiuni războinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranță a unei capitale (cazul Belgradului). Vedem așadar că aici, în această foarte importantă materie a raporturilor internaționale, drepturile sunt atât de variate, bazate pe atât de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, încât crearea unor legi științifice de drept, e cel puțin tot atât de dificilă, ca și găsirea așa ziselor legi istorice. Nu există situații fixe, care să se repete, compuse din aceleași elemente cărora să li se poată deci aplica aceeași soluție dinainte stabilită. În zadar am creea un vast cod, căci noile fenomene, noile conflicte nu vor putea fi încadrate în nici-un text.

La aceeași constatare ajungem, când e vorba de o altă sursă de conflicte internaționale: dreptul la independență al națiunilor. Când se naște acest drept, de vreme ce el nu este general, că e incontestabil că ținerea sub stăpânirea Europenilor a unor popoare sălbătice din Africa este admisibilă, dreaptă, folositoare? Unde e limita? De ce ar fi mai puțin demn de independență un popor eroic ca Rifanii lui Abd-el-Krim, sau ca Burii, decât un popor european? Care poate fi criteriul juridic al independenței? Nemții nu susțineau oare (și Ungurii la fel) că, în virtutea unei pretinse calități a lor de Kulturvolk, au dreptul de a domina, spre a civiliza, multe națiuni europene, dacă nu pe toate, între care și pe noi Românii? Și aici, chestiunea este tot atât de instabilă și neprecizabilă științificește în reguli permanente, ca și în chestiunea teritoriului. Și așa mai departe. Viața națiunilor se confundă cu istoria, iar până acum încercările de a stabili legi istorice (cazul istoriștilor germani Knies, Hildebrand, Roscher) au dat greș. Cu atât mai mult sunt imposibile aici legile juridice, de amănunt.

Iată deci, de ce nu numai că Dreptul Internațional Public e aproape inexistent, dar nici în principiu constatăm că el nu poate lua naștere. Așadar, chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii Națiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la bază un sistem de reguli juridice, care să garanteze că atribuțiile ei vor fi exercitate obiectiv și în mod impersonal, este fatal ca ea să-și exerciteze aceste atribuții în mod subiectiv, arbitrar, devenind o simplă unealtă de conspirație politică, cu atât mai primejdioasă cu cât e mai puternică.

Dar nu numai în principiu apare exclusă posibilitatea dispariției arbitrarului internațional prin crearea Ligii Națiunilor – ci și în fapt.

Vom dovedi acum, cu câteva exemple că, după cum era fatal și inevitabil, Liga Națiunilor este și în fapt singurul lucru ce putea să fie: o instituție politică arbitrară. Vom cita patru exemple:

1) Examinăm mai întâi felul cum s-a organizat, în fapt, Liga Națiunilor, spre a vedea cât e de îmbibată de arbitrar politic însăși structura, organizația sa. Liga are două organe capitale: Consiliul și Adunarea Generală. S-ar crede în primul moment, că e vorba de două organe, unul executiv – Consiliul, altul legislativ deliberant, adevăratul deținator al puterii – Adunarea Generală; adică două organe asemănătoare guvernului și parlamentului dintr-un Stat. Căci așa ar trebui, de fapt, să fie: Consiliul să fie complectamente limitat și subordonat Adunării, deoarece el e compus numai dintr-o pare a Statelor din Liga Națiunilor, în vreme ce Adunarea Generală le cuprinde pe toate. Ei bine, lucrurile stau tocmai invers: Consiliul este factorul atotputernic în Liga Națiunilor, iar Adunarea Generală are un rol cu totul secundar și aproape pur formal. Nu există nici un drept de control al Adunării Generale, asupra activității Consiliului, iar atribuțiile Consiliului sunt supuse numai bunului său plac, fără cenzura Adunării Generale. Atribuțiile acestor două organe complectamente independente se împart în trei categorii: proprii și exclusive ale Consiliului (care sunt cele mai importante și numeroase), apoi atribuții proprii și exclusive ale Adunării Generale (aproape fără nici-o importanță) și câteva palide atribuții comune ale Consiliului și Adunării Generale. Spre a vedea această atotputernicie a Consiliului, enumerăm aici aceste atribuții:

 

1) Atribuții proprii și exclusive ale Consiliului:

1. a) Relativ la admiterea unui nou membru permanent sau nepermanent în Consiliu.
2. b) Relativ la schimbare sediului Societății Națiunilor.
3. c) Relativ la dezarmarea Statelor.
4. d) Relativ la prevenirea și autorizarea războaielor.
5. e) Relativ la sancțiunile de aplicat în materie de arbitraj.
6. f) Relativ la organizarea Curții Permanente de Justiție Internațională.
7. g) Relativ la aplicarea sancțiunilor prin blocarea economică și intervenție armată colectivă contra Statului recalcitrant.
8. h) Relativ la excluderea unui Stat din Societatea Națiunilor.
9. i) Relativ la executarea mandatelor asupra coloniilor.
10. j) Relativ la aplicarea tratatelor de protecție a minorităților și la autorizarea Statelor respective, de a-și modifica Constituția în ce privește acest regim de protecție.
11. l) Relativ la unele atribuții speciale în legătură cu trecutul război mondial (ex. chestiunea protecției orașului Dantzig, a teritoriului Sarre, a „Anschluss”-ului austriac etc.)

 

2) Atribuții proprii ale Adunării Generale:

1. a) Relativ la admiterea unui nou Stat.
2. b) Relativ la revizuirea tratatelor de pace.
3. c) Relativ la votarea bugetului.

 

3) Atribuții mixte ale Consiliului și Adunării

1. a) Revizuirea pactului.
2. b) Conciliere.
3. c) Alegerea judecătorilor Curții Permanente.

 

Așadar, se vede clar cum cele mai capitale atribuții (ca prevenirea și autorizarea războaielor, sancțiunile chiar armate contra Statului recalcitrant, dispozițiile de dezarmare, apoi stabilirea regimului minorităților etc) sunt de competența exclusivă a Consiliului, Adunarea Generală neavând nici un drept de control, indicații sau orice amestec. Și, ce se întâmplă? Dat fiind faptul că acest Consiliu e compus numai din membri permanenți ai marilor puteri – Anglia, Franța, Italia, Japonia, Germania – și din câțiva membri temporari, aleși tot de către membrii permanenți pentru câțiva ani, înseamnă că toată puterea Societății Națiunilor, în folosul căreia ne-am alienat noi suveranitatea națională, este în mâna unui Consiliu din care noi nici nu facem parte. Soarta noastră și a celorlalte zeci de State mai mici, dreptul de a face un război, de a ne înarma, de a ne organiza în interior relativ la minorități, toate acestea depind de bunul plac al d-lor Chamberlain, Briand, a nu știu cărui Japonez și Brazilian, membri ai Consiliului, față de care noi rămânem cu mâinile legate, obligați a ne supune tutelei lor arbitrare și nejuridice, fără a ne spune măcar cuvântul.

Dacă nu ar fi arbitrară și politică organizarea Societății Națiunilor, atunci se urmau cel puțin normele de Drept Constituțional al Statelor și s-ar fi dat atotputernicia în mâinile Adunării Generale, Consiliul fiind un simplu organ executiv al Adunării-Parlament. Dar aici încetează și democrația și spiritul juridic al Occidentului, pentru a face loc celei mai suspecte și arbitrare dictaturi: a unui Consiliu compus din 5-10 state puternice și atotstăpâne peste soarta întregului glob, care și-a distrus suveranitatea națională în beneficiul acestui admirabil areopag.

2) Trecem la al doilea exemplu de arbitrar ce stăpânește, în fapt, structura Societății Națiunilor și anume la procedarea (modul în care procedează s.n.) Societății Națiunilor, procedare pur politică iar nu juridică, la ceeace privește primirea sau refuzul primirii în Ligă a unor State petiționare. Acest exemplu ne arată nu numai că în Liga aceasta stăpânește arbitrariul, dar că și atunci când există reguli juridice pentru anumite situații, ele sunt călcate de către însăși Societatea Națiunilor, care și-a trasat aceste reguli. Și anume: pactul Societății Națiunilor, dispunând că orice Stat poate fi primit în Societate la cererea sa (deci o regulă de drept, impersonală, obiectivă), Societatea a refuzat totuși înscrierea Statelor: Georgia, Armenia, Ucraina, evident din motive pur politice, deși acestea întruneau toate condițiile juridice necesare admiterii în Societate. În schimb, au fost primite Irlanda și dominioanele engleze, deși ființa de Stat independent a acestora e cu mult mai discutabilă decât aceea a amintitelor State respinse. Așadar, bunul plac, interesul politic, domină încă o dată în Societatea Națiunilor, chiar și atunci când are deja determinate regulile de conduită, precise, clare, juridice. Ne putem întreba, cât de obiective și de nearbitrare vor fi hotărârile acestui Consiliu, atunci când el nu e limitat de nici-o regulă de drept (de ex. pentru autorizarea unui război, pentru clasarea unui război ca just sau injust).

3) Un al treilea exemplu de arbitrar în fapt, se găsește în foarte importantul art. 12 din pact, relativ la autorizarea războaielor și la sancțiunile de luat contra Statului ce nu se supune poruncilor Consiliului Ligii. Acest articol prevede că orice asemenea hotărâre a Consiliului nu e obligatorie pentru Statul la care se referă, decât dacă hotărârea Consiliului e luată cu unanimitate de voturi. În cazul când hotărârea e luată cu simpla majoritate, ea nu mai e obligatorie, beligerantul e liber a face ce vrea, fără a se expune rigorilor represiunii armate sau economice din partea Ligii. Dispoziția aceasta, care nu se justifică cu nici un argument de drept, are ca scop simpla promovare a arbitrarului marilor puteri, membre permanente în Consiliu, care nu vor fi niciodată expuse a se vedea stânjenite de către Ligă în această enorm de importantă chestiune a războaielor, deoarece e suficient ca Statul mare putere interesat, membru în Consiliu, să fie de altă părere, pentru ca unanimitatea și deci obligativitatea să nu mai existe. Și când ne gândim că aproape exclusivul scop al fondării Ligii, a fost tocmai introducerea unei discipline, a unei supra-autorități în materie de războaie, vedem cum, prin acest art. 12, Liga își pierde orice putere și posibilitate de disciplinare față de marile puteri, pentru a rămâne doar tiranul dictatorial al micilor State, robite acestei Ligi. E aici oare o imparțială preocupare juridică la bază, sau o simplă și arbitrară manevră de dominație a marilor State asupra celor mici?

4) Un ultim exemplu credem că va întregi suficient, lumina făcută în această chestiune a arbitrarului stăpân și în fapt asupra Ligii Națiunilor. Și anume, așa zisul „pact al minorităților”. Acest „pact”, cuprinzând o serie de obligații pe seama Statului care are în sânul sau minorități etnice, trebuia impus tuturor Statelor având minorități, dacă ar fi ca în structura Ligii Națiunilor să domine senina obiectivitate juridică. Toți cei care corespund prevederii respective: State cu minorități numeroase, să fie puși sub puterea de control a acestui pact; iată ce ar fi fost drept, și o dovadă de organizare obiectivă, juridică a acestei „Societăți”. Dar nu! Regimul de protecție a minorităților care, după cum am văzut, este supus cenzurii exclusive a Consiliului, nu a fost impus tuturor Statelor cu minorități. El nu a fost impus Franței, care are câteva milioane de minoritari italieni, jidani, spanioli, germani, fără a socoti pe cei din colonii. El nu a fost impus Angliei, cea care (ulterior instituirii acestui pact al minorităților) a protejat atât de dulce minoritatea irlandeză; el nu a fost impus Germaniei, Italiei, toate State cu numeroase minorități. Dar strașnicul „pact” a fost impus României, Poloniei și altor State mai mici, și încă în cea mai revoltatoare formă: cu obligația ca prevederile „pactului minorităților” să fie introduse în Constituție, care Constituție nu mai poate fi modificată, în ceeace privește acest regim al minorităților, nici chiar de către Adunările Constituante, ci numai după prealabila autorizare primită din partea Consiliului Societății Națiunilor. Nici voința regală, nici voința națională prin Parlamentul său constituant, nu mai are posibilitatea de a schimba acest regim al minorităților, dacă e vorba să respectăm iscălitura noastră, de pe pactul Societății Națiunilor. E un caz tipic de totală alienare a suveranității noastre naționale, în folosul Consiliului de la Geneva (care are drept secretar general, factotum, pe jidanul Sir Eric Drummond). Dacă la baza Societății Națiunilor ar sta o preocupare de îndepărtare a arbitrarului din viața internațională, printr-o disciplinare juridică a acestei vieți, nu s-ar putea ca asemenea monstruoase abuzuri și favoritisme personale să fie cu putință.

Iată deci cum prin aceste patru exemple credem, Doamnelor și Domnilor, că am demonstrat suficient că și în fapt, în realitate, Societatea Națiunilor nu este decât un organism de servire a arbitrarului, așa cum ne-am străduit a demonstra, mai înainte, că, în principiu, e condamnată a fi.

E timpul de a trage concluziile, arătând, dacă mai e nevoie, primejdiile ce ne amenință țara din partea viciilor arătate în organizarea acestei autorități supranaționale.

Concluzia asta s-a degajat, socotim, singură în firul expunerii noastre, și nu avem decât s-o repetăm, precizând-o: creată pentru a evita omenirii consecințele grozave, recent văzute și simțite în 1914-1918, ale stăpânirii nedreptății, a poftelor nestăvilite ale națiunilor lacome și tari, consecințe ce nu puteau fi evitate decât prin distrugerea arbitrarului vieții internaționale, în urma disciplinării ei juridice, a încadrării acestei vieți în limite obiective, impersonale, de drept – Societatea Națiunilor, imposibil de realizat chiar și în principiu, nu este decât un organ de nouă promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai primejdioasă, cu cât în fața comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, dezarmate. S-a înlocuit autocrația Kaizerilor și a Țarilor, cu aceea a unui Consiliu compus din alți Kaizeri și Țari. S-au schimbat doar uneltitorii, dar arbitrarul a rămas atotstăpânitor în viața națiunilor.

Astfel, Societatea Națiunilor apare pe de o parte, ca o formă de atac contra națiunilor, iar în pretențiile sale de activitate intelectuală, culturală ea se vădește a fi o forță de atac, contra spiritului și a culturii creștine, prin dizolvarea culturilor naționale, spre a le înlocui cu un spirit de internaționalism „umanitar” liber-cugetător, individualist.

Dar ar fi să fim incomplecți dacă nu am arăta aici, că în dosul acestei fațade se ascunde aceeași mână neagră, același complot contra națiunilor și creștinismului, despre care am amintit la începutul expunerii noastre, și anume: francmasoneria jidovească.

Cu scopul de a desființa suveranitatea Statelor, spre a o înlocui cu un superguvernământ, care de fapt să fie în mâna iudaismului mondial, s-a început și creat această Societate a Națiunilor, ca o punte de trecere spre acele State Unite ale Europei capitalismului jidovesc, State Unite atât de mult predicate de toți francmasonii. Și, vom dovedi afirmația noastră despre originile francmasonice și jidovești ale Societății Națiunilor cu câteva documente de înaltă valoare.

În admirabila revistă a Monseniorului Jouin, „Revue Internationale des Sociétés Secrétes”, care apare la Paris cu scop precis de combatere a francmasoneriei, se arată într-un studiu documentat (nr 47 din 24. 11. 1929) cum Societatea Națiunilor a fost concepută în lojile masonice, cum acestea au lansat ideea ei. Cităm câteva pasaje:

„La 14 și 15 ianuarie 1917 are loc la Paris o conferință a francmasoneriei din țările aliate, care decide să convoace un Congres al masoneriei națiunilor aliate și neutre, pentru a căuta mijloacele de a ajunge la constituirea Societății Națiunilor, spre a vedea omenirea liberându-se în viitor de dezastrele care paralizează mersul civilizației. La acest Congres, frații Corneau și Peigné au preconizat scopurile Congresului în acești termeni: „Să se prepare Statele Unite ale Europei, să se creeze o autoritate supranațională, care va avea ca scop să rezolve diferendele dintre națiuni; Francmasoneria va fi agentul propagandei acestei concepții”. Apoi la ședința de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani înaintea întemeierii Ligii și, în timp ce războiul era încă în curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Franței, alcătuiește un proiect de Statut pentru această „Societate a Națiunilor”, proiect care seamănă perfect cu pactul Societății Națiunilor. Revista francmasonă franceză „Convent de la G-de Loge de France”, în numărul său din 1922, pag. 235-236, spune între altele: „Scopul principal al Ligii Națiunilor, trebuie să fie crearea unui patriotism pentru Liga Națiunilor, pe scurt, formarea Statelor Unite ale Europei și mai ales Federalizarea întregii lumi. Să fie dezarmate Statele izolate și să fie în schimb înarmată Federația Statelor Asociate. Acestea sunt cele două faze ale aceluiași progres.”

De altfel, această concepție francmasonă a unui guvern supranațional, stăpân asupra lumii întregi (și condus, firește, de francmasoneria jidovească), nu a apărut numai în 1917. Ea e veche. E destul a cita din studiul d-lui dr. Paulescu, relativ la această chestiune (Buletinul anti-iudeo-masonic de la 1. 01. 1930 pag. 22) următorul pasaj dintr-un articol publicat încă în 1864, de Jidanul Lewy Bing în „Les archives israélites”: „Nu e oare natural și necesar de a vedea în curând un Tribunal Suprem, însărcinat să descurce plângerile dintre Nații și Nații, judecând în ultimă instanță, și al cărui cuvânt să impue lumii întregi?”

Apoi „Protocoalele Înțelepților Sionului” spun încă în 1901: „Noi vom obosi într-atât pe creștini, încât, îi vom forța să ne ofere o Putere Internațională (…) în care vom îngloba toate Statele din lume, și va forma un Super-Guvernământ. În locul guvernelor actuale, vom pune o sperietoare, ce se va numi Societatea Națiunilor.”

Iată deci până și cuvântul de „Societate a Națiunilor” regăsit în aceste documente francmasonice jidovești, de acu-s 30 și 50 ani.

Dacă ne gândim cât de stupid și neînțeles este că deși se știe bine ce poate fi o astfel de „Societate a Națiunilor”, Statele să-și știrbească grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui să constatăm că această orbire stupidă și neînțeleasă a lumii politice, nu poate fi o simplă greșeală ci rodul voinței oculte a francmasoneriei care a creat stârpitura de Societate de la Geneva, în lațul căreia ne-am vârât noi capul, de bună voie.

Crearea Societății acesteia a Națiunilor, atât de ridiculă în principiu și irealizabilă, cu toată afișarea idealului ei nobil, și creerea acestei stăpâniri arbitrare pe care noi ne-am pus-o în cap, deci comiterea unei atari greșeli imense și colective a tuturor Statelor lumii, nu poate fi decât rezultatul unui complot. Căci, dacă ar fi putut fi orbit un om de Stat oarecare la un moment dat, nu puteau fi însă orbiți toți oamenii de Stat ai lumii fără a se sesiza de greșala lor și a o repara la timp. Și, dacă totuși Societatea Națiunilor a luat ființă, în dauna suveranităților naționale, aceasta este din cauză că uneltele francmasone din toate Statele au fost complice, conștient sau inconștient, la subminarea viitorului patriilor lor. Singure Statele Unite ale Americii de Nord fac excepție și au refuzat tutela de la Geneva (deși Wilson a avut un rol formal atât de important la întemeierea Societății Națiunilor).

Ce este de făcut? E foarte simplu. Această „Societate” trebuie nesocotită și desființată, iar suveranitatea națională reintegrată în deplinătatea drepturilor ei. Uriașul complot mondial, despre care am vorbit, va primi prin aceasta o capitală lovitură, distrugându-i-se una din cele mai prețioase arme.

Și, drept încheiere, să-mi îngăduiți a-mi exprima o convingere: socot că neamul românesc va avea ocazia în această uriașă luptă, să facă dovada calităților sale de bun simț, înțelepciune și vitejească hotărâre, luând un loc de frunte în inițiativa și ducerea la capăt a luptei.

Întreaga civilizație creștină este amenințată de complotul mondial francmasonic-jidovesc. Stăm în pragul acestei dominații mondiale (se vorbește doar atât de mult despre Statele Unite ale Europei). Ei bine, Occidentul îmbătrânit, care a dat până acum destul civilizației și este azi în declin, acest Occident fruntaș se va muta în Orient! Centrul ideilor salvatoare, al forțelor vitale biruitoare, va trebui sau va putea fi acest Orient latin al Europei. Putem spune că la noi, mai mult decât în orice țară, s-a menținut sănătatea de simțire și cugetare în fața valului masonic cotropitor. Și, în această țară, izvoare de energie și de mântuitoare jertfă, care știu și cred fără clintire că se vor revărsa mâine, inaugurând această mare epocă de ascensiune a neamului românesc spre culmea îndrumării și strălucirii mondiale. Demonul masonic va primi prima cruntă încleștare și izbitura pe acest pământ al Daciei, iar după aceasta sfârșitul său nu va mai fi departe.

Simt aceasta în pulsația tineretului românesc, în inimile majorității Românilor, în sângele nostru cald care vrea viață și strălucire, onoare și libertate. Și știu că așa va fi, deoarece cunosc hotărârea, spiritul de jertfă și transcedentalul idealism al taberei predestinate, care mâine, călcând cu bucurie, în toi de luptă, pragul eternității spre a ne părăsi pe noi, cei din lumea aceasta, va deschide porțile șuvoaielor de vitalitate ancestrală, care stau gata de năvală pentru salvarea unei lumi condamnate.

IONEL MOȚA

(Conferință ținută la Cercul de Studii
al Centrului Studențesc București
15 DECEMBRIE 1929)