Sf. Ioan Gură de Aur – Despre teatru și actori

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: TEATRUL (despre participarea la spectacolele de teatru păgâne şi orgiastice)

„De aceea (diavolul — n.n.) a zidit şi teatre în oraşe, a făcut iscusiţi pe actori ca, prin vătămarea sufletească adusă de cuvintele  lor, să răspândească o ciumă ca aceasta în tot oraşul. Cele pe care Pavel ne-a poruncit să le evităm – vorbele proaste şi glumele – pe acelea diavolul ne îndeamnă să le căutăm. Şi ceea ce-i mai cumplit din toate sunt lucrurile de care se râde. Când actorii spun vreo vorbă de ocară sau cuvinte de ruşine mulţi oameni proşti râd şi se veselesc; aplaudă vorbe şi gesturi ce-ar trebui pietruite; iar prin plăcerea aceasta atrag asupra capetelor lor cuptorul cel de foc. Cei care laudă pe actori, aceia sunt mai cu seamă cei care-i încurajează să vorbească aşa; de aceea e şi drept ca ei să fie pedepsiţi şi pentru pedeapsa ce-i ameninţă pe actori. Dacă nu s-ar mai duce nimeni să-i privească, n-ar mai juca nimeni pe scenă; dar când vă văd că părăsiţi atelierele, meseriile, câştigul de pe urma îndeletnicirilor voastre, că lăsaţi totul la pământ ca să vă duceţi la teatru, atunci actorii capătă şi mai mult curaj şi-şi dau şi mai mare silinţă ca să joace cât mai bine. Nu spun aceste lucruri ca să-i dezvinovăţesc, ci ca să aflaţi că voi sunteţi pricina şi rădăcina unei nelegiuiri ca aceasta, voi care vă pierdeţi toată ziua la teatru, bătându-vă joc de sfinţenia căsătoriei şi făcând de ocară această taină mare. Nu este atât de păcătos cel ce joacă astfel de roluri cât tu, mai mult decât el, tu care-i porunceşti să facă asta; dar mai bine spus, nu-i porunceşti numai, ci prin râvna, prin veselia, prin râsul şi prin laudele jocului lor contribui în toate chipurile la înfiinţarea unor astfel de oficine drăceşti. Spune-mi, te rog, cu ce ochi te mai poţi uita acasă la femeia ta când o vezi batjocorită pe scenă? Cum nu roşeşti, gândindu-te la tovarăşa ta de viaţă, când vezi că pe scenă toate femeile sunt făcute de ocară? (…)

Nu-mi spune că sunt ficţiuni piesele de teatru! Ficţiunile acestea au făcut pe mulţi să ajungă desfrânaţi şi multe case s-au stricat! Şi mai cu seamă pentru asta suspin, pentru că văd că nu vi se parrele cele de pe scenă, ci le aplaudaţi, strigaţi şi râdeţi când desfrâul este prezentat fară ruşine.

–     Ce spui? Spui că piesele jucate sunt ficţiuni?

– Dar tocmai pentru asta sunt vrednici de pedeapsă şi cei ce le fac şi cei ce le joacă, pentru că se străduiesc să înfăţişeze pe scenă ceea ce toate legile interzic. Dacă desfrâul este un rău, apoi este un rău şi prezentarea lui pe scenă. Nu mai spun cât de desfrânaţi sunt actorii care joacă astfel de piese, care reprezintă desfrâul şi adulterul pe scenă! Nu mai spun cât de neînfrânaţi şi de neruşinaţi îi fac pe spectatori! Nu este privire mai desfrânată şi mai neînfrânată decât privirea celui care doreşte să vadă astfel de spectacole. In ce te priveşte, n-ai dori să-ţi vezi nevasta umblând în pielea goală prin oraş; dar, mai bine spus, nici în casă, ci ai socoti asta o ocară. Dar te duci la teatru ca să faci de ocară şi pe bărbaţi şi pe femei, ca să-ţi faci de ruşine proprii tăi ochi”. (Omiliila Matei omilia VI, VII, în col. PSB, voi. 23, pp. 87-88).

„Când şi statura desfrânatei şi căutătura şi vocea şi mersul ei, când toate acestea aţâţă poftele spectatorilor, spectatorii pleacă de la teatru înfocaţi şi se întorc acasă cu sufletul robit De aici ocările şi necinstea; de aici învrăjbirea dintre soţi, certurile şi uneori chiar moartea; de aici viaţa celor robiţi de desfrânatele de pe scenă, nu mai e viaţă; nu le mai plac soţiile, nu-şi mai iubesc copiii, căsniciile lor se întorc pe dos şi li se pare că-i supără chiar lumina soarelui”. (Omilii la Matei, omilia LXVIII, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 788).

„…din pricina teatrului, se dărâmă totul. Spune-mi, din ce pricină se întind curse căsni­ciilor? Nu din pricina celor ce se petrec pe scenă? Din ce pricină se strică casele? Nu din pricina teatrului acestuia? Nu din pricina teatrului bărbaţii se poartă rău cu soţiile lor? Nu din pricina teatrului bărbaţii socotesc uşuratice pe toate femeile? Nu din pricina teatrului bărbaţii săvârşesc adulter? Deci cel ce dărâmă totul este cel ce se duce la teatru! El aduce în viaţa această cumplită tiranie.’’(Omilii la Matei, omilia XXXVII, VI, în col. PSB, voi. 23, p. 462).

„Teatrele cele desfrânate vă învaţă să vă desfrânaţi; teatrele, această ciumă cu nevoie de stârpit, aceste farmece pline de otravă, aceste curse cumplite pentru cei nepăsători, această pieire însoţită de plăcere pentru cei neînfrânaţi. De aceea şi profetul mustrând, zicea: Nu sunt buni nici ochii tăi, nici inima ta (Ier. 22, 17). Ar fi mai bine ca astfel de oameni să fie orbi, ar fi mai bine să fie bolnavi decât să-şi folosească la aceasta ochii.” (Omilii la Matei, omilia LXXIH, ffl, în col. PSB, voi. 23, p. 834)

„Se fac teatre şi în ele se aduc femei curve şi copii stricaţi, care batjocoresc firea chiar; acolo în teatre stă sus întregul public, şi aceştia sunt care înveselesc cetatea, aceştia sunt care încununează pe marii împăraţi pentru trofeele şi biruinţele lor, cei pe care veşnic îi admiră. Dar ce ar putea fi mai rece ca această cinste? Ce ar putea fi mai scârbavnic ca această plăcere?” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, p. 124)

„Care e câştigul celor ce postesc, când se duc la spectacole teatrale nelegiuite, când intră în şcoala obştească a desfrânării, în locul cel public de deprindere a desfrâului, ca să şadă pe scaunul ciumaţilor? (Ps., 1, 1) N-ai greşidacă ai da teatrului, locului aceluia prearău, plin de tot felul de boli, cuptorului din Babilon, toate aceste nume preaurâte: scaun de ciumaţi, şcoală de desfrânare, loc de deprindere a desfrâului. Când diavolul duce pe locuitorii oraşului la teatru, îi azvârle ca într-un cuptor! Aşa îi arde! Nu pune dedesubt vreascuri, ca atunci barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici câlţi, nici smoală, ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrânate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cântece pline de păcate.
Cuptorul cel din Babilon a fost aprins de mâini barbare; cuptorul acesta este aprins de gânduri mai nesocotite decât mâinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorul acesta decât cel din Ba-
bilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci buna stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că de şi-ar da seama, n-ar râde cu gura plină de cele ce văd pe scenă. Grozăvia cea mai mare e atunci când cel bolnav nu ştie că-i bolnav, când cel ce arde în chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jeratec.” (Omiliile despre pocăinţă, omilia a şasea, pp. 98-99)

„Că toţi cei care se duc la teatru sunt neapărat cuprinşi de păcatul desfrânării; nu pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrânaţi. Că şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu!” (Omiliile despre pocăinţă, omilia a şasea, p. 101)

„Când te duci la teatru şi-ţi laşi ochii să se sature de lucruri necuviincioase şi desfrânate, nu simţi doar atunci puţină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărate .”

„Nimic nu-1 face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Li­turghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.” (Din voi. Problemele vieţii p. 371)

„Nu ai auzit ce zice Solomon: Oare va călca cineva pe cărbuni aprinşi şi nu~şi va arde picioarele? Oare de va ascunde cineva foc în sân, nu-şi va arde hainele? Aşa cel ce intră la femeie străină (Pilde 6, 27-29). Că deşi nu te-ai împreunat cu desfrânata, dar cu pofta te-ai împreunat cu ea, şi cu mintea ai lucrat păcatul. Şi nu numai în acel timp, ci terminându-se spectacolul şi după ce ea s-a dus, idolul ei zace în sufletul tău, luând de acolo cuvintele, gesturile, privirile, umbletul podoaba, cântecele cele desfrânate si alte nenumărate rele. Oare nu de aici sunt stricările caselor? Oare nu de aici divorţurile? Oare nu de aici luptele şi vrajbele? Oare nu de aici toate cele urâte, care nu se pot spune în cuvinte? Căci după ce te-ai umplut de ea şi te duci acasă înrobit, femeia nu-ţi va mai părea drăgăstoasă, ci urâta, copiii ca o sarcină, slugile îngreuietoare, casa de prisos, iar grijile cele obişnuite spre chiverniseala lucrurilor de nevoie ţi se vor părea supărăcioase, şi oricine se va apropia de tine ţi se va părea ca o greutate şi o sarcină.

Lucru şi mai grav este că nu te întorci singur acasă, ci împreună cu tine ai pe desfrânata, nu cu trupul, ci cu imaginea. Şi ar fi fost mai uşor să fi fost cu trupul, căci degrabă ar fi alungat-o femeia ta. Dar ea stă în mintea şi imaginaţia ta şi-ţi aprinde dinăuntru cuptorul cel babilonesc, sau mult mai cumplit ca acela. Căci hrana focului acestuia nu este smoala şi catranul, ci ceea ce s-a zis mai sus, şi toate se întorc în sus şi în jos. Şi precum cei bolnavi de friguri, cu toate că n-au nici o pricină să învinuiască pe cei ce îi slujesc, dar din cauza bolii, se îngreuiază de toţi, aruncă bucatele, prihănesc pe doctori, se necăjesc pe cei de acasă şi se turbează asupra celor ce îi slujesc, aşa şi cei ce bolesc cu această boală cumplită se mâhnesc, se necăjesc, văzând totdeauna pe aceea. O lucruri cumplite!” {Cuvânt Către cei ce au lăsat biserica şi s-au dus la alergările de cai şi la teatre, în voi. Din ospăţul stăpânului, pp. 111-112)

„Căci dacă unde sunt psalmi şi rugăciuni, unde este ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, unde este frică şi multă evlavie, de multe ori a intrat în taină pofta, cu atât mai mult cei ce stau la teatru şi nu văd nici nu aud nimic sănătos, ci sunt plini de nesaţiu prin urechi şi prin ochi şi prin toate celelalte mădulare, nu vor putea fi mai presus de acea poftă rea. Şi neputând, cum vor putea cândva să se izbăvească de păcatul preadesfrânării?” (Cuvânt cum că este primej­dios a merge la teatre imorale care provoacă la desfrănări; cum că David, în cele ce a făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării; şi cum că a suferit cu blândeţe nedreptatea este la fel cu a da milostenie, în voi. Din ospăţul stăpânului, p. 120)

„Oare nu de aici se strică moravurile, se încep divorţurile, neînţelegerile şi vrajbile în case? Căci îndată te vei umplea de desfrânare privind la cele de acolo, te faci slăbănog la virtute şi înverşunat şi vrăjmaş curăţiei şi înfrânării, iar întoreându-te acasă, femeia ta îţi va părea mai urâtă. Şi fiind aprins de pofta cea de la teatru şi biruit de privirea cea străină şi amăgitoare, ocărăşti, necinsteşti şi aduci nenumărate prihane tovarăşei tale de viaţă, cu toate că nu ai nici un motiv s-o învinuieşti. Ci ruşinându-te să-ţi spui patima şi să arăţi rana pe care ai primit-o de acolo, pricinuieşti alte motive, căutând prilejuri necuvioase de ceartă. Trecând cu vederea pe toate cele de acasă, gândeşti numai la pofta cea spurcată şi necurată de la care ai primit rana. Şi nu mai priveşti nimic din cele din casă cu plăcere pentru că glasul ei stă în sufletul tău, precum şi forma, privirea, mişcările şi toţi idolii desfrânării. Şi ce zic femeia şi casa? Căci şi biserica o vei vedea fără plăcere, părându-ţi-se cuvintele cele despre curăţire şi înfrânate urâte. Acestea nu-ţi vor mai fi ca învăţătură, ci acuzarea ta, care trăgându-te puţin la deznădejde, te va rupe cu totul de această folositoare învăţătură de obşte.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Lumina Sfintelor Scripturi)