X

„Astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post…” Cuvântul Sf. Teofan Zăvorâtul

de null

Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!” Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschise prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre. Bun, usile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise – si cine le-a inchis? Sa stiti ca la aceste usi se ajunge prin altele – usile indurerarii si frangerii inimii. Trebuie sa trecem mai intai prin acestea ca sa ajungem la usile milostivirii. Indurereaza-te si frange-ti inima, si Domnul te va primi!

„Frange-ti inima” – iar inima nu se frange; „indurereaza-te” — dar ea nu vrea sa se indurereze. Si iata ca omul este zavorat in sine prin impietrirea inimii – si neavand putere sa se biruie pe sine, striga catre Milostivul Dumnezeu: „Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata!” Usa ta este intotdeauna deschisa, Doamne; a mea insa este inchisa, si nu am pe unde sa ies! Deschide-mi mie, prin aceasta frangere, usa inimii mele impietrite, ca sa ies la Tine si sa intru prin usile milostivirii Tale! Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta. Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoarelor indreptari ale Milostivului nostru Domn.

Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu. Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozitia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”. Multumirea de sine si indreptatirea de sine sunt inselarea cea mai pierzatoare, in care vrajmasul reuseste sa ii tina pe multi oameni, si inca nu dintre cei mai rai. Aceasta inselare taie picioarele si opreste din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are sa se nelinisteasca si sa caute mult mila? Scopul a fost atins – omul e drept; la ce sa se mai osteneasca? Ramane doar sa se uite in jur, sa se ingamfe, iar pe ceilalti sa ii defaime.

De fapt, asta inseamna a strica prin gand ceea ce ai dobandit prin osteneala, si a te pierde pe tine insuti. Iata de ce in invataturile Sfintilor Parinti sunt repetate fara incetare lectii de smerenie si defaimare de sine, si sunt infatisate cu deosebita staruinta mustrari ale parerii de sine si inaltarii de sine. Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in amagirea de sine. „Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunatatita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!” Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeauna aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul altceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu.

Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si privirile: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita.

Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine. In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu. „Stai, fariseule”, ar fi trebuit sa i se spuna, „adu-ti aminte si de toate cele rele ale tale – si apoi, dupa ce vei fi pus de o parte amaratul tau de bine, iar de cealalta toata gramada rautatilor tale, uita-te: ce-o sa iasa? Si se poate ghici dinainte ca de ai fi facut asa, limba nu ti s-ar mai fi rasucit in gura ca sa spui: nu sunt ca ceilalti oameni. Iar daca mai apoi ai fi stat sa judeci dupa constiinta – adica nu din slava desarta, nu din dorinta de a placea oamenilor, nici ca sa fii respectat si sa nu-ti pierzi pozitia, si nici pentru ca asa s-au brodit lucrurile, in vreme ce inima ta nu avea tragere sa faca binele – daca ai fi stat, zic, sa judeci dupa constiinta din ce imbolduri ai facut si putinul tau bine de care vorbesti, nu ti-ar mai fi ramas nimic afara de strigatul inspaimantat: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda. Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea.

Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi insine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simtamantul vamesului.

Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu! Avem obiceiul sa spunem: „Sunt pacatos!”, „Sunt pacatoasa!” – ce cuvinte placute lui Dumnezeu! Dar sa ne ingrijim ca ele sa nu fie doar rostite de limba, ci si simtite de catre inima. Sa ne convingem pe noi insine ca simtamantul dreptatii proprii este o abatere pe calea pierzarii – si apoi, indata ce se arata catusi de putin, sa il gonim ca pe un vrajmas cat se poate de primejdios, ce se strecoara ca sa ne rapeasca bunul cel mai scump – indreptatirea inaintea lui Dumnezeu.

Pentru a nu arata slabiciune in nici o privinta fata de aceasta ispita, sa facem asa fel ca oricarei fapte si intreprinderi a noastre sa-i mearga inainte simtamantul pacatoseniei noastre, si acesta sa fie in fruntea tuturor. Dai milostenie? Da cu gandul: „Nu sunt vrednic sa primesc pentru ea mila lui Dumnezeu”. Postesti sau iei asupra ta vreo alta asprime trupeasca? Sa ai gandul: „Altii isi maresc prin  nevointa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon — trebuie sa ma ostenesc pentru pacatele mele”. Mergi la biserica ori savarsesti acasa rugaciune? Sa-ti spui: „Sa ma ostenesc, poate ca Domnul se va milostivi si-mi va ierta pacatele”. Si mai ales in lucrarea rugaciunii, cand va indreptati cu mintea si cu inima spre Dumnezeu, sa nu va vedeti altfel decat ca pe oamenii cei mai neindreptati si care au nevoie mai mult ca toti de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfantului Pimen, care spunea: „Eu ma vad ca pe un om cufundat in noroi pana la grumaz, si numai gura are ca sa strige: Dumnezeule, miluieste-ma!”

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

sursa: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”

 

NOTĂ OrtodoxINFO

Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion, format din cuvintele ‘tria’, trei, şi ‘odi’, odă, adică cântare în trei ode/strofe.  “Etimologic privind tria în limba greacă înseamnă trei, odă înseamnă cântare, trei cântări. Denumirea aceasta este dată de Sfântul Teodor Studitul pentru că în perioada Sfântului şi Marelui Post, până la Săptămâna Mare, a alcătuit un set complet de tropare, de condace şi de icoase numite triode”.

Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Astfel, timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul ne-a blocat domeniul de 3 ori și am fost determinați să schimbăm serverul de mai multe ori, datorită amenințărilor primite de societatea care-l găzduia. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutor de la voi, cititorii noștri. Ne puteți sprini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Categorii
Sfinți și sărbători
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Un comentariu

  1. “Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Indurat curateste-l cu mila milostivirii Tale! In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, căci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia. La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta”.  https://www.youtube.com/watch?v=JyX5sAG1Q0E

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.