Etichetă: foto

Inedit. Parintele Iustin Parvu, in 1993: Sa traiesti ca un sfant, dar sa fii acolo unde trebuie sa sfintesti

Rasfoind colectia veche a ziarului Cotidianul, cel din vremea lui Ion Ratiu, in cautarea de marturii despre istoria recenta a Romaniei, am dat, in suplimentul “Alfa si Omega”, ce era editat de Costion Nicolescu, peste un interviu inedit cu parintele Iustin Parvu, datat februarie 1993, la un an dupa ce intemeiase schitul Petru-Voda. Intervievat de Constanta Costea, marele duhovnic al romanilor se arata convins ca mari doctori ai sufletelor neamului vor fi pururea, gratiei harului lui Dumnezeu care lucreaza. Si pleda pentru ca monahul sa traiasca asemeni unui sfat, dar sa fie acolo unde trebuie sa sfinteasca. (Margarita Geica) Patrunzand adanc in tinutul Neamtului, pana spre trecatorile Ardealului, dincolo de muntele Petru-Voda, si patrunzand, iarasi, tacerea padurilor, se ajunge la schitul de lemn intemeiat anul trecut (in 1992 – n.red.), prin “taria” unui monah. Este parintele Iustin Parvu, figura de “luptator al mintii”, unui din duhovnicii pe ale carui rugaciuni s-a tinut vie, zeci de ani, societatea romaneasca rastignita de comunism. Omul care a cunoscut, in cei 16 ani de detentie politica – intre care multi la ocna – raul conditiei umane pana in strafundurile sale, nu se mai poate detasa de suferinta lumii. In anii ’70 si ’80, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, zeci si sute de oameni (tot combinatul Savinesti, se spunea) asteptau zilnic sa-si verse durerea si sa-si regaseasca speranta. “In chilia lui, ingropat in popor” (cum il definea un alt calugar) – aceasta este imaginea, foarte putin celebra in inalta societate, a parintelui Iustin, un mare cunoscator, dinlauntru, al societatii laice. Si acum, in pustia de la Petru-Voda, oamenii vin, ziua si noaptea, sa gaseasca “punctul de sprijin” in durere, cu convingerea ca monahul, “asezandu-se” in suferinta lor, ii poate ajuta, prin darul lui Dumnezeu, sa intrevada fericirea. La Petru-Voda, taria duhului a invins taria padurii. Aici monahismul este “mai contemporan” societatii decat noi insine, vietuitorii ei, pantru ca e mai clarvazator. Iar speranta are o “fata” distincta: o privire directa in cauza raului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adanca. De aceea, dialogul care urmeaza este impregnat cu afirmatii paradoxale – un balans nevazut intre iubire si dreptate – de rosturi partiale, aluzive, ale unui adevar prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat. Read more