Campionul irlandez pro-life publică o frumoasă scrisoare deschisă către țara sa
În lunile care au precedat referendumul privind avortul din 25 mai, unul dintre cei mai neobosiți activiști în domeniul protejării vieții din Republica Irlanda a fost Tim Jackson, un tânăr care și-a părăsit slujba pentru a munci în totalitate pentru a salva amendamentul 8. Timp de câteva săptămâni, a condus emisiunea itinerantă Vote No în Irlanda, iar colegii mei și cu mine am fost martori în primul rând la pasiunea și dedicarea lui pentru a salva viețile copiilor nenăscuți – și la dragostea pe care Tim a primit-o din partea armatei de activiști pe care i-a condus pe străzi în fiecare zi.
Nu există nimic pe care Tim să nu fie dispus să facă pentru cauza pro-viață – a făcut greva foamei pentru a forța comisia ce analiza eliminarea celui de-al 8-lea Amendament să vadă un videoclip al unei proceduri de avort, înainte de a lua o decizie. El s-a confruntat în mod strălucit cu ministrul sănătății Simon Harris (https://www.youtube.com/watch?v=fTgRMPPjGN4) – care a candidat pentru funcția publică ca susținător pro-viață – într-o conferință de presă în care Harris intenționa să promoveze avortul, întrebându-l dacă sprijină uciderea ființelor umane nevinovate – și dacă ar avea în vedere abrogarea dreptului la viață pentru politicieni, de asemenea.
În noaptea dinaintea referendumului, se afla încă la Oficiul ”Casa Vieții” – sediul central al campaniei Salvați al 8-lea (Amendament) – organizând activități de ultim moment pentru a doua zi, fiind atât de obosit încât abia mai putea să stea. În ziua referendumului, în timp ce mergeam la aeroport pentru a zbura acasă de la Dublin, el trimitea mesaje către pro-liferi, îndemnându-i să găsească alegători care să voteze ”Nu” și să-i aducă la vot.
Și, la fel ca toți activiștii irlandezi care și-au dat inima și sufletul pentru a salva cel de-al 8-lea Amendament, Tim a fost distrus de rezultat. Astăzi, am văzut că și-a expus gândurile pe Facebook și i-am transmis un mesaj, pentru a întreba dacă le pot publica aici. Cu permisiunea lui, aici sunt gândurile sale privind decizia Irlandei de a introduce avortul la cerere în Insula de Smarald:
Odihniți-vă în pace, copii dragi. Odihnește-te în pace, țară dragă.
O națiune a votat să-și omoare copiii. Irlanda Sfântului Patrick, a lui O’Connell, Pearse și Plunkett a fost concediată pe 25 mai, când poporul suveran s-a transformat în persecutor printr-o lovitură din condei. Constituția construită cu grijă a fost, de asemenea, distrusă prin introducerea unui drept fundamental de a ucide, în timp ce festivitățile care au urmat au fost pe atât de lipsite de gust pe cât au fost de crude. Care dintre aceste aplauze au pătruns întunecimea faptei? Cine altcineva ar putea sărbători o națiune care alege să-și omoare copiii, decât o generație propagandistică și lipsită de iubire, lipsită de dragoste pentru țară și mânată de sentimentul că cei nevinovați trebuie să fie sacrificați. Există o faptă mai trădătoare decât asta?
În vremuri de persecuție, de foamete și de sărăcie, irlandezii au fost un popor rezistent, agățându-se de credință, speranță și dragoste cu inimi de leu sfruntate. Copiii erau binecuvântări, primiți și se făceau sacrificii pentru ei, dovadă că există un viitor, în ciuda pericolelor și greutăților muritoare. Acum, copiii devin povară, ei reprezintă o amenințare și, prin urmare, sunt de unică folosință, să fie sacrificați dacă așa se alege, pe altarele idolilor auto-împlinirii și plăcerii.
Obstacolul care împiedica avortul în această țară nu a fost al 8-lea Amendament. Spiritul poporului irlandez a fost exprimat atât de frumos în preambulul Constituției, afirmând un devotament făcut cu dragă inimă față de bunătatea lui Hristos și un sentiment sigur de dreptate, năzuință și integritate. Așa cum flacăra luminoasă a lui Hristos a fost stinsă în suflet după suflet, inevitabil răul urma să învăluie pământul. Nava se scufundă, pasagerii dorm și peste tot ”celebrarea inocenței este înecată”. Nihilismul domnește. Hristos este batjocorit. Și Barabas este liber.
Nivelul iraționalității a fost uimitor: apelurile neîncetate la egalitate, compasiune și grijă s-au dovedit suficiente pentru a convinge masele că această crimă nu este deloc discriminatorie, barbară și inumană, ci de fapt progresistă. S-a acordat prea puțin spațiu de gândire la aplicarea corectă a drepturilor omului, în care dreptul de a ucide e urmărit și sancționat de cererea populară.
Dar acesta nu va fi ultimul cuvânt. În timp ce deconstrucția insulei sfinților și discipolilor se apropie de finalizare, arhitecții, în graba lor, au uitat să întrebe: cine va moșteni pământul – sunt cei care își ucid copiii sau cei care îi primesc pe fiecare ca pe un dar?
Știu răspunsul, mulți cunosc Adevărul, dar durerea de a șterge chipurile sfinților, martirilor, patrioților și copiilor irlandezi este prea maret pentru a-i fi martori. Tărâmul care a ținut în viață focul civilizației occidentale, în Skellig Michael, în Glendalough și Clonmacnoise, a devenit o parodie sălbatică a vremurile nobile ce s-au dus. Exilați și deposedați, către mormântul gol ne întoarcem din nou. El S-a Înălțat și cu noi și nu vom uita.
Cu bărbați ca Tim Jackson care luptă pentru ea, putem avea cu toții speranțe pentru Irlanda. Copiii ei nu au putut cere un campion mai bun.
Nici nu a votat poporul, a votat sistemul!
E un mesaj tulburator. Din pacate acesti oameni sunt lasati sa lupte singuri cu bestia. Ecumenismul si „solidaritatea” lumii „civilizate” functioneaza mai degraba in rau decat in bine.
Oare de ce trebuie să-i menajăm pe oamenii din jurul nostru direcționându-i pieziș, chiar și cu riscul îndrumării eronate și drept consecință încâlcindu-le și mai mult complicata lor viață?
De ce să nu recunoaștem că omul, astăzi, nu vrea nici să sufere, nici să se pocăiască?
Este chiar așa de neplăcut să le explicăm că prin faptele și comportamentul nostru din viața de toate zilele avem privilegiu, așa cum se exprima Părintele Sofronie Saharov, ca prin prin împlinirea poruncilor Evangheliei să aducem roade îmbelșugate:
„ Când cineva păzeşte poruncile lui Hristos, nu face doar o simplă ascultare, ci se uneşte cu Hristos şi dobândeşte cugetul lui Hristos. Proslăvirea lui Hristos este ca în fiecare mădular să rodească rodul Lui. Astfel se tâlcuieşte cuvântul Său: «Întru aceasta S’au proslăvit Tatăl Meu, ca roadă multă să aduceţi, şi să vă faceţi ai Mei ucenici»(Ioan 15:8)”.
Altundeva Părintele Sofronie scrie că: „Păcatul întotdeauna este un atentat împotriva iubirii Tatălui ceresc…” Iar în alt loc spune: „Pentru problemele copiilor, în proporţie de 70-80% sunt de vină părinţii”.
În acest sens Sfântul Ierarh Nifon îi răspunde unui prieten care-l interpelase referitor la chestiunea suferinței copiilor nevinovați:
„Ascultă, fiule, aici nu se poate să nu fie chinuiţi copiii din cauza părinţilor lor, dar în viaţa viitoare vor avea cununi şi slavă veşnică; deoarece judecata lui Dumnezeu va fi potrivită cu faptele fiecăruia. Vezi de altfel, că păcătuiesc oamenii şi Dumnezeu pierde viile, ogoarele lor (afacerile lor) şi dacă nu se pocăiesc, pierde şi animalele lor (maşinile lor). Dacă nici aşa nu se întorc, loveşte pe slugile lor (angajaţiilor), dacă le au. Şi dacă nu îşi înţeleg greşeala lor, omoară (îmbolnăveşte) pe copiii lor, care nu au greşit cu nimic. Copiii, pentru nevinovăţia lor, merg la bucuria veşnică, iar părinţii suferă pentru pierderea copiilor lor. Este un fel de îmboldire pentru oamenii care zac copleşiţi de grijile vieţii şi în tot felul de păcate. Poate că astfel îşi vor da seama că sunt păcătoşi şi vor alerga la pocăinţă prin spovedanie; pentru că mulţi se află înglodaţi în păcate şi, totuşi, nici nu se gândesc la păcatele lor. Se grijesc numai de cele pământeşti, iar de sufletul lor nici nu-şi amintesc. De aceea loveşte Dumnezeu pe mulţi nevinovaţi, dar îi încununează pentru aceste lovituri, ca să trezească pe ceilalţi. Dacă nici aşa nu se pocăiesc, vor rămâne fără răspuns în ziua judecăţii, în faţa a milioane de îngeri şi de sfinţi şi în faţa Nemitarnicului Judecător, a Domnului nostru Iisus Hristos”.
O întâmplare din viața Sfântului Ambrozie de la Optina este concludentă în elucidarea acestei perspective:
„Nu departe de fântână, stătea un țăran cu copilaș de circa 4-5 ani. La apropierea starețului Ambrozie de la Optina, țăranul ridică copilul în așa fel ca să poată primi amândoi binecuvântarea sa. Dar în același timp, copilul scoase un țipăt să-ți rupă inima. El fu cuprins de zvârcoliri în brațele tatălui său, încovoindu-se în spasme îngrozitoare.
Starețul Ambrozie se opri. Și fixându-l cu severitate pe tată, îi zise: «Tu ai luat ceea ce nu-ți aparținea?» «Da, am păcătuit, Părinte»”
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest aspect al responsabilității Părinților pentru educația copiilor lor:
„«Ce spui?» mă va întreba cineva. «Dacă avem nevastă și copii neascultători, o să dăm socoteală?»
Sigur, dacă nu faci ce trebuie, deoarece pentru mântuire nu ajunge să fim doar noi virtuoși. Dacă cel ce n-a folosit talantul nu numai că n-a câștigat nimic, dar a și fost pedepsit, e limpede că nu ajunge, ca să ne mântuim, doar propria noastră virtute. Trebuie să avem grijă și de virtutea celuilalt. Să ne îngrijim, așadar, mult și de soția noastră, să veghem și asupra copiilor dar și asupra noastră. Să ne corectăm și pe noi și să-i corectăm și pe ei. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în lucrarea noastra. Dacă asta ne-a dat în grijă, atunci de asta să ne îngrijim și El o să ne ajute. Dar dacă ne vede nepăsători, n-o să ne mai întindă mâna. Dumnezeu nu ne ajută ca noi să dormim. Ne ajută când ne vede ostenindu-ne. Ajutor nu i se dă celui ce lâncezește, ci celui care lucrează. Totuși, Bunul Dumnezeu poate și ne ajută să ne împlinim această menire și o face ca să ne învrednicim toți de bunătățile pe care ni le-a făgăduit” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXI la Epistola catre Efeseni).
Iar în altă parte spune:
„Tocmai de aceea a rânduit Dumnezeu să fim iubiți de cei care ne-au dat naștere, ca să avem lângă noi pe cineva care să ne învețe virtutea. Tată nu este numai cel ce dă naștere, ci și cel ce dă o educație și o creștere bună copilului său. Mama nu este numai cea care-și poartă pruncul în pântece, ci și cea care și-l crește cum se cuvine” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Ana).
În concluzie nu este recomandat să le spunem Părinților că nu trebuie să se pocăiască, să nu ceară iertare prin spovedanie la duhovnic căci suferința copiilor lor nu înseamnă automat penitență! Mai mult îi vom bulversa și nici copiii lor nu se vor vindeca! Ba mai mult chiar părinții care vor asimila ideea că nu trebuie să se smerească pentru că au ignorat și îndepărtat Iubirea lui Hristos prin păcatele lor personale, se vor complace în mulțumire de sine vătămătoare.
Părintele Sofronie ne oferă un indiciu în acest sens:
„Îndată ce ne cuprinde liniştea falsă a mulţumirii de sine, imediat ne părăseşte Duhul Vieţii, Care vine de la Tatăl. Mulţumirea de sine este semnul unei paralizii duhovniceşti sau al unei căderi.
Nu trebuie să ne considerăm niște ființe slabe, justificându-ne astfel feluritele manifestări care încalcă voia lui Dumnezeu. Cu astfel de mentalitate, de fapt refuzăm să urmăm pe Hristos «urcând Golgotha». Drumul spre îndumnezeire este cel al pocăinței. Nimic nu înlesnește o mai bună cunoaștere a lui Dumnezeu ca Tată decât pocăința. Este o cale fără de sfârșit, pentru că sfârșitul ei este desăvărșita asemănare cu Hristos”.
De aceea considerăm ca nefericită poziția Părintelui Constantin Necula exprimată în acest articol:
https://www.avantaje.ro/articol/copiii-platesc-pentru-pacatele-parintilor