Zilele trecute, la o masă rotundă a Asociației Române de Drept Constituțional, președinta CCR, Simina Tănăsescu, a decretat marțial că „securitatea fără libertate este tiranie, iar libertatea fără securitate este haos”. Ea a subliniat că noțiunea de „securitate națională” nu mai e limitată la aspecte militare, ci acoperă domenii precum presa, rețelele sociale, economia, sănătatea publică, energia etc. Deplîngînd absența din Constituție a unei definiri clare a securității naționale, membra unei curți care a spulberat, efectiv, democrația în ultimul an a venit cu un concept nou și foarte periculos în opinia noastră: un pact național ”pentru securitatea constituțională”. Adică o înțelegere între actori instituționali care, tot în opinia noastră, ar avea menirea reală să acopere abuzuri împotriva cetățenilor precum cele din ultimii ani, începînd din pandemie.
”Conceptul de securitate nu mai este de mult doar o problemă a „sabiei și scutului” cum spun istoricii. El traversează economia și finanțele, rețelele cibernetice și spațiul informațional (s.n.), sănătatea publică, energia, mediul și, firește, apărarea și ordinea publică” a spus Tănăsescu în discurs.
”Deși Constituția nu definește exhaustiv noțiunea de „securitate națională”, ea o proiectează în mai multe planuri:
ca valoare ce susține ordinea constituțională (art. 1),
ca rațiune expresă de restrângere a exercițiului unor drepturi (art. 53),
ca infrastructură instituțională (art. 92–93, art. 118–119 ș.a.).
Din acest motiv se vorbește astăzi tot mai mult despre constituționalizarea noțiunii de „securitate națională” și de includerea sa în „blocul de constituționalitate”.
În deschiderea unui astfel de eveniment nu pot fi trase – deja – concluzii. Însă am putea conveni cu toții de la început că un pact pentru „securitatea constituțională” poate fi util. Securitatea fără libertate este tiranie, iar libertatea fără securitate este haos” a conchis ea.
De aici, întrebări legitime.
Ce ar putea însemna ideea unui pact pentru „securitatea constituțională”, care nu pare să fie un concept standard sau un termen oficial consacrat în dreptul constituțional internațional sau românesc.
O ipoteză: ar putea fi o inițiativă sau acord politic/instituțional (similar Declarației de la Snagov în care toate partidele s-au pus de acord cu ideea aderării la NATO și UE. Asta ar implica un angajament multipartit (guvern, partide, CCR, CSAT etc) pentru a „securiza” Constituția împotriva amenințărilor moderne, fără a submina, declarativ, democrația. Asemănător, poate, cu pactele de tranziție din alte țări (ex: Pactul Moncloa din Spania anului 1977, care a stabilizat democrația post-Franco prin consens pe reforme economice și securitate.
Avînd în vedere discuțiile tot mai intense despre ”războiul hibrid” din cadrul regimurilor la putere din ultimii 4-5 ani, alimentate de pandemie ori de războiul din Ucraina, e foarte probabil, însă, că Simina Tănăsescu, fost consilier prezidențial transferat la CCR, să se refere la nevoia ocrotirii luptei împotriva respectivului război hibrid, o noțiune ea însăși cam neclară.
Motiv pentru care se constată deja eforturi de a îndesa în sacul amenințărilor la securitatea națională a tot mai multe domenii. (De altfel, presa a mai fost băgată cîndva în Strategia de apărare între amenințările respective, și a fost scoasă în urma protestelor vehemente ale societății).
Practic, „securitatea constituțională” ar însemna mecanisme pentru a apăra, declarativ, ordinea constituțională împotriva „dușmanilor interni/externi” – cum ar fi populismul, corupția, fake-newsurile sau propaganda pe rețelele sociale.
Dar asemenea mecanisme ar urma să fie reglementate fix de structuri (președinte, guvern, partide la putere, CSAT, CCR) care au demonstrat în ultimii cinci ani că sunt dispuse să facă orice abuz și să folosească CCR drept mop de spălat pe jos pentru a se perpetua la putere și a aservi România intereselor Bruxellesului, Casei Albe, multinaționalelor, ale fundației Soros șamd. România, ca și Moldova, au servit drept poligoane pentru experimentat metode de ocolire a normelor democrației, sub diverse acoperiri.
Cînd discuția despre ”Pactul pentru securitatea constituțională” este deschisă de fosta consilieră a lui Iohannis devenită parte a celei mai antidemocratice Curți Constituționale nu putem să ne așteptăm la nimic bun ori democratic. Ci mai degrabă să vorbim de scoaterea sa la înaintare de către statul-paralel, despre care ne tot dă asigurări Băsescu că nu există, pentru a pregăti terenul viitoarelor măsuri.
Cu un ”Pact pentru securitatea constituțională” s-ar închide gurile tuturor celor care ar mai critica decizii controversate ale CCR, acoperitoare ale abuzurilor împotriva cetățenilor. (Să amintim, în treacăt, cum a decis CNA interzicerea metaforei ”lovitură de stat” la adresa deciziei de anulare a alegerilor?).
În fapt, ”Pactul pentru securitatea constituțională” evocat de Tănăsescu ar fi o capcană politică ce ar avea doar rolul de a fixa și mai bine ”dușmanii boborului”, pentru că e de așteptat ca anumite partide de opoziție să refuze participarea, situație în care ar fi imediat etichetate drept adversare ale democrației și securității naționale, chestie extrem de utilă în perspectiva viitoarelor alegeri. O polarizare și mai mare într-o societate deja ruptă în două sau mai multe bucăți. (Bogdan Tiberiu Iacob)
