Cum au premeditat americanii atacul de la Pearl Harbor

Pe 8 decembrie 1941, Franklin Delano Roosevelt a cerut de la tribuna Congresului reunit o declarație de război împotriva Japoniei.  Cu o zi înainte, în zori, portavioanele japoneze lansaseră un atac laș devastând flota americană staționată la Pearl Harbor.

„Nu ne rămâne decât un sigur lucru de făcut, și anume să înfrângem Japonia”, a afirmat fostul președinte Herbert Hoover, principalul om politic republican al vremii. Dar pentru prieteni, „Șeful” a transmis alt mesaj: „Știm cu toții că zgândărind fără oprire șarpele cu clopoței, l-am făcut să muște.”

Astăzi, la 70 de ani după Pearl Harbor, a fost scoasă la lumină o remarcabilă istorie secretă, scrisă între 1943 și 1963. Este explicația lui Hoover cu privire la ce s-a întâmplat înainte, în timpul și după războiul mondial, conflictul care a anticipat moartea Vestului.

„Freedom Betrayed: Herbert Hoover’s History of the Second World War and Its Aftermath”, cartea editată de istoricul George Nash, reprezintă o condamnare severă a lui FDR și a celor din jurul său, care au mințit cu nerușinare că vor să țină America în afara războiului, în timp ce făceau pas după pas pentru a băga țara în război.

Cu toate acestea, cartea nu este polemică. Cele 50 de pagini care descriu evenimentele premergătoare războiului din Pacific conțin memorii și documente ale tuturor părților și confirmă concluzia lui Hoover.

Care era situația Japoniei în vara anului 1941? Prinsă de patru ani într-un război cu China pe care nu putea nici să-l câștige, nici să-l încheie, aventurându-se în Indochina franceză, Japonia se vedea ajunsă la capătul resurselor. În interiorul guvernului, exista o puternică facțiune condusă de primul ministru Funimaro Konoye care încerca disperată să evite un conflict cu Statele Unite.

Tabăra „pro-anglo-saxonă” includea ofițeri de marină, care luptaseră alături de americani și englezi în Primul Război Mondial, în timp ce partida favorabilă războiului era concentrată în Armată: generalul Hideki Tojo și ministrul de externe Yosuke Matsuoka, un antiamerican înverșunat.

Pe 18 iulie, 1941, Konoye l-a înlăturat pe Matsuoka, înlocuindu-l cu amiralul „pro-anglo-saxon” Teijiro Toyoda.

Răspunsul american: pe 25 iulie, SUA a sechestrat toate activele japoneze, punând capăt tuturor exporturilor și importurilor, și refuzând Japoniei accesul la petrolul pe care se baza țara și de care depindea imperiul.

Uimit, Konoye a continuat politica sa pacifistă câștigând în secret sprijinul marinei și armatei pentru a se întâlni cu FDR pe coasta americană a Pacificului ca să asculte și să răspundă la cererile americane.

Ambasadorul american Joseph Grew a implorat Washingtonul să nu ignore oferta lui Konoye, deoarece prințul japonez l-a convins că se poate ajunge la un acord pentru retragerea japoneză din Indochina, din Sudul și Centrul Chinei. Pentru a se proteja de armatele lui Mao și de Rusia stalinistă, administrația de la Tokyo dorea menținerea unei zone tampon în nordul Chinei.

Pe 28 august, ambasadorul japonez la Washington i-a prezentat lui FDR o scrisoare personală din partea lui Konoye în care îl implora să se întâlnească.

Japonezii ne-au rugat să ținem secretă scrisoarea lui Konoye, deoarece dezvăluirea ofertei primului ministru de a traversa Pacificul pentru a se întâlni cu președintele american, ar pune în pericol guvernul japonez.

Pe 3 septembrie, scrisoarea lui Konoye a fost dată pe surse către Herald-Tribune.

Pe 6 septembrie, Konoye s-a întâlnit din nou cu Grew în cadrul unei cine care a durat trei ore pentru a-i spune că Japonia este acum de acord cu cele patru puncte pe care americanii le cereau ca bază pentru un tratat de pace. Niciun răspuns.

Pe 29 septembrie, Grew i-a trimis președintelui o „rugăminte”, conform lui Hoover, pentru a nu pierde această șansă.

Pe 30 septembrie, Grew a scris la Washington: „Vasul de război al lui Konoye este gata să-l ducă la Honolulu, Alaska sau în oricare alt loc desemnat de președinte.”

Niciun răspuns. Pe 16 octombrie, cabinetul Konoye a picat.

În noiembrie, SUA au primit două noi oferte de la Tokyo. Un Plan A care prevedea încetarea războiului din China și a ocupației din Indochina, și în cazul în care acesta era respins, un Plan B, care prevedea un modus vivendi în care nicio tabără nu avea să facă noi pași. Odată prezentate aceste oferte, ele au fost respinse din capul locului.

La întâlnirea consiliului de război a lui FDR, din 25 noiembrie, notele Secretarului Apărării Henry Stimson, vorbesc despre consensul predominant: „Problema este cum să-i determinăm pe (japonezi)…să tragă primii fără să ne punem prea tare în pericol.”

„Îi putem șterge de pe hartă pe japonezi în trei luni”, scria Secretarul Marinei, Frank Knox.

După cum a anticipat Grew, Japonia, „o națiune hara-kiri”, s-a aruncat mai degrabă într-o sinucidere națională pentru onoare decât să accepte să fie umilită.

Din războiul care a rezultat ca urmare a refuzului de a se întâlni cu Prințul Konoye au rezultat zeci de mii de americani morți, Hiroshima, Nagasaki, comunismul lui Mao Zedong în China, războaiele din Coreea și Vietnam, și ascensiunea unei noi Chine arogante, care arată prea puțin respect față de superputerea de ieri.