Anularea culturii ruse

În epoca medievală, când un gânditor revendica cu succes revelația divină, el își plasa afirmațiile dincolo de orice dispută.  Numai cei fără speranță de înapoiați sau de inspirație demonică ar fi putut să se îndoiască de el. În ultimele decenii, pretenția de „știință” obține un rezultat similar. Politicienii susțin că „urmăresc doar știința”, în timp ce platformele mass-media de susținere îi suprimă pe cei care pun întrebări ca pe niște dușmani ai științei. Pseudoștiința nu fost niciodată atât de înfloritoare.

Astăzi există o altă modalitate de a reduce la tăcere adversarii: se pretinde că o problemă este una de „claritate morală”, o frază care semnalează că întrebarea este „soluționată” și nu permite alte discuții. În astfel de cazuri, nu faptele dau naștere unei narațiuni, ci narațiunea este cea care determină faptele. Atunci când o problemă este declarată „clară din punct de vedere moral” în acest fel, implicația este că numai imoralul ar putea întreține cea mai mică îndoială. Lumea se împarte ordonat în bine și rău. Nu pot exista sceptici scrupuloși. Iar atunci când oamenii sunt incalificabil de răi, orice spune cineva despre ei sau orice le face devine justificat.

Ca specialist în literatura și gândirea rusă, sunt mai mult decât familiarizat cu acest mod de gândire. Așa a funcționat Uniunea Sovietică. O dată ce Partidul se pronunța asupra unui subiect, zonele gri dispăreau. De aceea, fiecare vot al parlamentului sovietic era unanim, iar alegerile ofereau un singur candidat. Însăși ideea unor întrebări discutabile era considerată o mistificare burgheză, menită să împiedice clasa muncitoare să acționeze decisiv în interesul ei. În același mod, toate problemele au devenit jocuri cu sumă zero. În economia de anul întâi, aflăm că în orice tranzacție neforțată beneficiază ambele părți, altfel nu ar face schimbul, dar în gândirea marxist-leninistă, câștigul unei părți este în mod necesar pierderea celeilalte părți.

Prin urmare, nu am fost foarte fericit să descopăr un editorial în Wall Street Journal care își exprimă ușurarea că situația actuală din Ucraina a oferit „claritate morală”. În ultimii ani, a explicat autorul, „colectivismul a găsit o nouă viață și s-a transformat într-o formă de autoritarism progresist”, dar situația actuală este atât de clară din punct de vedere moral încât oferă „o șansă de a redescoperi principiile libertății și democrației, erodate de mofturi intelectuale iliberale”. Pregătirea mea rusă a ridicat imediat o întrebare: Cum ar putea o situație în care toată lumea este obligată moral să fie de acord să ajute la depășirea unei mentalități colectiviste? Libertatea și democrația, la urma urmei, depind de diferențe legitime de opinie. Problemele care par clare din punct de vedere moral pot fi astfel doar până la un punct. Nu tot ceea ce favorizează latura virtuoasă este în mod necesar virtuos. Ultimul lucru de care avem nevoie este să presupunem că, odată ce devenim încrezători în poziția noastră, nu mai este necesar niciun proces de gândire. Dimpotrivă, cu cât favorizăm mai mult o latură a unei chestiuni, cu atât mai mult trebuie să luăm în calcul posibilitatea unei discriminări selective în evaluarea dovezilor.

Majoritatea covârșitoare a americanilor și europenilor sunt acum de partea Ucrainei. Sigur, socialiștii democrați din America susțin că Rusiei i se greșește mai mult decât greșește și că soluția la criza actuală este dizolvarea NATO.

Iar prof. John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago susține că această criză confirmă ceea ce el a susținut de mult timp, și anume că, încurajând Ucraina să se occidentalizeze, am invitat interferențe rusești ușor de înțeles. Dar aceste opinii par acum hotărât marginale. Nu am fost surprins de agresiunea, brutalitatea sau acuzațiile false ale lui Putin – la ce să ne așteptăm de la un fost agent KGB aflat la putere? – dar nu am anticipat decizia binevenită a puterilor occidentale de a face presiuni asupra liderilor ruși și de a ajuta rezistența ucraineană. Germania și-a dublat bugetul de apărare și chiar Elveția cea aflată într-o perpetuă neutralitate a luat partea Ucrainei.

Dacă „claritatea morală” s-ar fi oprit doar aici! Dar, ca și în cazul culturii de anulare din ultimii ani, cu cât merge mai departe, cu atât se simte mai virtuoasă. Orice afirmație care favorizează tabăra dreptății trebuie acceptată ca atare și orice acțiune care dăunează adversarilor trebuie justificată. Destul de adevărat, propaganda oficială rusă transmite minciuni scandaloase, iar regimul suprimă vocile divergente. Rezultă oare că tot ceea ce a spus guvernul ucrainean și observatorii simpatetici trebuie să fie adevărat – sau că oricine solicită scepticismul aplicat în mod normal tuturor surselor partizane trebuie să fie un susținător al lui Putin? Ar trebui, de asemenea, să suprimăm vocile dizidente?

În spiritul clarității morale, orice lucru „rusesc” a devenit imoral. Luați în considerare faptul că în Olanda un magazin alimentar rusesc a fost vandalizat, o biserică ortodoxă rusă a fost vandalizată și o școală rusă intimidată să își mute cursurile în offline. „Supermarketul rusesc” s-a specializat, de fapt, în alimente din multe țări est-europene și ar fi putut fi numit mai corect un „supermarket slav”, dar, după cum a explicat proprietarul său armean, „nimeni nu știe ce înseamnă asta”. Biserica rusă, care slujește creștinilor ortodocși din mai multe țări, a strâns de fapt bani pentru ucraineni. Printre elevii școlii ruse se numără elevi estonieni, uzbeci și ucraineni. „Lumea crede că limba rusă este vorbită doar în Rusia”, a oftat directorul, dar oricine cunoaște istoria recentă este conștient de faptul că este limba persoanelor educate din mai multe foste republici sovietice.

Un student rus la medicină din Amsterdam, care a fugit din patria sa, a descris cum, de nenumărate ori, a trebuit să explice că există ruși buni, precum și ruși răi. De fapt, un număr mare de ruși care se opun situației actuale au devenit refugiați.

O sursă olandeză de știri a relatat: „Premierul Mark Rutte le-a cerut marți olandezilor să înceteze abuzurile verbale împotriva rușilor”. Primarul Amsterdamului s-a simțit obligat să explice: „Avem o problemă cu Putin și statul rus, nu cu populația rusă sau cu locuitorii ruși din Amsterdam… Acest război nu trebuie să ducă la discriminare”. S-ar putea presupune că cei care au obiectat intens la discriminarea împotriva arabilor (sau a persoanelor luate drept arabi) după 11 septembrie ar putea, de asemenea, să recomande precauția împotriva abuzului persoanelor care se întâmplă să fie acum ruși, dar într-o situație de „claritate morală”, nuanța și coerența dispar.

Unii artiști și persoane publice din Rusia trebuie acum să-și declare public opoziția față de Putin pentru a-și realiza activitățile. Cât va mai dura până ce artiștii și academicienii evrei să fie nevoiți să-și declare opoziția față de Israel sau musulmanii față de orice țară musulmană cu care ne luptăm în prezent?

Când Vancouver Recital Society a anulat un concert al pianistului rus Alexander Malofeev, câștigător al Concursului Internațional Ceaikovski pentru Tineri Muzicieni din 2014, fondatorul și directorul societății, Leila Getz, a explicat că societatea nu poate „prezenta un concert al niciunui artist rus în acest moment dacă acesta nu este pregătit să vorbească public împotriva acestui război”. Departe de a susține acțiunile lui Putin, Malofeev a afirmat că „fiecare rus se va simți vinovat timp de decenii din cauza acestei decizii teribile și sângeroase pe care niciunul dintre noi nu ar fi putut să o influențeze sau să o prezică”.

Cu toate acestea, a continuat el, cereri precum cea a Leilei Getz sunt greșite din punct de vedere moral. La urma urmei, ele hrănesc ura față de oameni numai din cauza naționalității lor și „oamenii nu pot fi judecați după naționalitatea lor”. În alte contexte, nu am numi astfel de judecăți rasiste sau fasciste? „Nu am văzut niciodată atât de multă ură mergând în toate direcțiile, în Rusia și în întreaga lume”, a reflectat Malofeev. „De ce, în câteva zile, întreaga lume s-a întors într-o stare în care fiecare persoană are de ales între frică și ură?” „Sunt contactat acum de jurnaliști care vor să fac declarații”, a explicat Malofeev, dar acest lucru i-ar pune în pericol familia în Rusia. Cu siguranță cei care cer astfel de declarații trebuie să fie sau ar putea cu ușurință fi conștienți de astfel de pericole. Se pune întrebarea: Ce riscuri își asumă acești jurnaliști?

Soprana rusă Anna Netrebko a observat: „A-i forța pe artiști …să-și exprime opiniile politice în public și să-și denunțe patria nu este corect. Aceasta ar trebui să fie o alegere liberă. La fel ca mulți dintre colegii mei, nu sunt o persoană politică… Sunt un artist și scopul meu este să unesc oamenii dincolo de diviziunile politice”.

Într-adevăr, cultura rusă însăși a devenit o țintă. Artiștii ruși care au trăit cu mult înainte de nașterea lui Putin sau de crearea poliției secrete sovietice care l-a format au fost anulați.

În Italia, prelegerile scriitorului Paolo Nori despre Dostoievski au fost „amânate”. „Facem acest lucru pentru a evita orice controversă”, a explicat e-mailul pe care l-a primit, „mai ales pe plan intern, într-o perioadă de tensiuni puternice”. Nori a răspuns: „Îmi dau seama că ceea ce se întâmplă în Ucraina este oribil și simt că plâng doar gândindu-mă la asta. Dar ceea ce se întâmplă în Italia este ridicol. . . Nu numai că este greșit să fi un rus viu în Italia, dar e greșit și să fi un rus mort. Că o universitate italiană ar interzice un curs pe un autor ca Dostoievski este de necrezut.” După un lanț de reacții negative, universitatea și-a inversat decizia.

Dar numeroase acte de anulare nu au fost inversate. În Belgia, un concert Stravinsky a fost anulat. În Țara Galilor, Filarmonica din Cardiff a eliminat un program Ceaikovski. În Olanda, Filarmonica Harlaam a explicat că „ar fi nepotrivit să sărbătorim muzica rusă” și a anulat un mini festival cu Ceaikovski și Stravinski. „Le este frică de amenințări. Dar nu ar trebui să cedezi la așa ceva”, a observat expertul rus Michel Krielaars. „Acestea par a fi practici sovietice.” Devenim din ce în ce mai asemănători Rusiei în fiecare zi?

„Avem Rusia lui Putin și Rusia lui Pușkin”, a observat Krielaars. A da vina pe o întreagă cultură, trecută și prezentă, pentru o acțiune politică actuală implică faptul că totul despre acea cultură a contribuit la această acțiune. Dacă Germania a cedat naziștilor, nu-l mai ascultați pe Beethoven; din cauza lui Mussolini, să îi anulăm pe Dante și Rafael; dacă respingi acțiunile americane din Vietnam, Orientul Mijlociu sau oriunde altundeva, gata cu Thoreau sau cu Emily Dickinson. Ar putea exista o modalitate mai bună de a încuraja ura națională decât de a trata o întreagă cultură și istoria ei ca pe un tot unitar, care ar fi tarat, întrucâtva genetic, de o calitate hidoasă?

Când am vizitat Polonia sub influență sovietică în 1970, polonezii aveau, lesne de înțeles, resentimente față de dominația rusă. Indispuși de consumul forțat de cultură rusă, unii au răspuns, așa cum o fac adesea oamenii asupriți, cu un fel de ură oarbă care pregătește victimele să devină asupritori imediat ce se întoarce roata. După cum observă un personaj din romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov, „poate fi foarte plăcut să te simți ofensat”. Un polonez pe care l-am întâlnit a proclamat mândru: „Urăsc până și copacii ruși!” „Ai ceva împotriva mestecenilor?”, am întrebat neîncrezător. Dar cu cât declarațiile sale erau mai absurde, cu atât se simțea mai neprihănit.

Poate că un astfel de sentiment l-a determinat și pe unul dintre colegii mei de la Universitatea Northwestern, un profesor în mod pasionat pro-ucrainean, să încerce să anuleze o prelegere despre filosofia idealistă rusă și să ceară departamentului meu, departamentul de limbi și literaturi slave, să elimine o imagine a Kremlinului de pe site-ul său. Această imagine există pe site de ani buni și simbolizează nu politica externă rusă, ci cultura rusă. Dacă am fi folosit o poză cu Catedrala Sfântul Vasile, ne-ar fi acuzat colegul meu că promovăm Ortodoxia rusă? Un alt coleg de-al meu s-a întrebat dacă nu cumva ni se va cere în curând să încetăm să-l mai predăm pe Tolstoi.

O declarație recentă, semnată de numeroase organizații slave, Biblioteca Universității Harvard, și 162 persoane, cere respingerea oricărui lucru rusesc inacceptabil – orice ar putea avea cea mai mică legătură cu ruși bogați sau instituții guvernamentale, ceea ce înseamnă muzee și biblioteci. Instruiește universitățile să redenumească clădiri sau programe care au primit sprijin financiar rusesc. Cere interzicerea mai multor artiști, printre care Anna Netrebko. Având în vedere retorica extrem de încărcată a întregului document, nu știu câtă credință să pun în afirmațiile sale privind legăturile strânse sau îndepărtate cu oligarhii ruși; nu oferă nicio documentație. Printre inițiativele inacceptabile denunțate în declarație se numără seria de traduceri a clasicilor literari ruși de la Columbia University Press, cum ar fi marea comedie a lui Alexander Griboedov de la începutul secolului al XIX-lea, Prea multă minte strică. Oare toate lucrurile rusești, inclusiv unele dintre cele mai bune lucrări care luminează lumea, sunt o țintă legitimă? Poate că și acei deplorabili mesteceni ruși au fost plantați de guvernul rus și ar trebui să fie smulși din rădăcină?

Vor fi acceptate cererile declarației? Da. Am primit recent un e-mail de la un coleg care lucrează la traducerea unui clasic rus pentru seria Columbia University Press. Editorul său i-a spus că, din moment ce editura a refuzat sprijinul financiar pentru susținerea seriei, publicațiile sale vor trebui reduse drastic. Speră Universitatea Columbia că interzicerea lui Griboedov îl va face pe Putin să devină rezonabil?

Inclusiv la apogeul Războiului Rece, nimeni nu s-a gândit să interzică literatura, arta sau muzica rusă. Dimpotrivă; atunci studiile rusești au înflorit pentru prima dată în Statele Unite. Limba rusă a început să fie predată pe scară largă, în școlile secundare, precum și în colegii, iar Legea privind limbile străine pentru apărarea națională includea limba rusă ca „limbă critică” care trebuie susținută. Însuși faptul că U.R.S.S a fost perceput ca un dușman de moarte însemna că nordamericanii ar trebui să știe mai multe, nu mai puține, despre cultura rusă. Și s-a sperat, de asemenea, că marea literatură și artă, pe care toată lumea le-ar putea împărtăși, i-ar putea uni pe oameni.

Academicienii anulează deja (sau concediază) pe colegii lor nordamericani și interzic vorbitorii pe care îi consideră inacceptabili, așa că nu este deloc surprinzător faptul că ar extinde aceeași curtoazie la străinii inacceptabili. Potrivit Chicago City Wire, un grup de studenți de la Universitatea din Chicago „circulă o scrisoare prin care cer școlii să-l forțeze pe profesorul de științe politice John Mearsheimer să-și schimbe opiniile cu privire la conflictul Rusia-Ucraina”. Nu doar să renunțe la opiniile sale, ci să și le schimbe? Nu este aceasta trăsătura definitorie a totalitarismului – de a obliga nu doar ascultarea, ci și o reală adeziune privată? Dar asta se întâmplă tot timpul în campusuri, unde profesorii și studenții sunt rugați nu doar să respecte reguli cu care poate nu sunt de acord, ci să accepte ideologia pe care se bazează aceste reguli.

Dacă istoria rusă ne învață ceva, este că o astfel de „claritate morală” nu are limite. Dacă binele este de o parte, atunci orice – literalmente orice – spune sau face cineva este justificat. Într-adevăr, a nu lua măsurile cele mai extreme înseamnă a răsfăța răul, ceea ce înseamnă a risca acuzația de complicitate. Când Stalin a trimis funcționarilor locali cote de indivizi pentru a fi arestați, ei au răspuns cerând cote și mai mari. Era cel mai sigur lucru de făcut pentru a-și dovedi loialitatea. Nimeni nu și-a asigurat vreodată poziția cerând mai puțină severitate față de inamici. Când totul este alb-negru, mai devreme sau mai târziu toată lumea este în pericol.

„Dacă ar fi atât de simplu!”, a reflectat Alexander Soljenițîn despre o astfel de gândire. Dacă ar fi doar o chestiune de oameni buni care fac întotdeauna lucruri bune care se confruntă cu oamenii răi și cei care îi ajută direct sau indirect. O astfel de gândire nu este doar profund periculoasă, ci și înțelege fundamental greșit însăși natura judecății morale. Cu cât chestiunea este mai gravă, cu atât mai multă, nu mai puțină, atenție ar trebui să se acorde abordării acesteia. Și nu trebuie să uităm niciodată, așa cum a observat frecvent Soljenițîn, că „linia care separă binele de rău” nu trece între un popor și altul sau între o clasă și alta. Mai degrabă, ea „trece prin fiecare inimă umană.”  

Traducerea Karen Smith din FIRST THINGS