[AUDIO] Ierom. Alexie, mănăstirea Paltin Petru-Vodă: Dragostea și jertfa Duhovnicului față de fiul său duhovnicesc

Despre iubirea nebună a lui Dumnezeu față de om

,,Se cuvine dar să ne bucurăm căci acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat!”

Vedeți dar, iubiților, ce strigare de bucurie și ce cuvânt minunat ne pune Sfânta Biserică în duminica de azi în față, cuvântul tatălui, care îl întâmpină pe fiul cel risipitor, întors din țări străine.  Multe sunt înțelesurile acestei Sfinte Evanghelii din Duminica a doua a Triodului, adânci sunt adâncimile, tainice sunt sensurile. Și nu vom putea a le scoate pe toate la suprafață, decât câteva, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom încerca a le pune în fața ochilor cugetători ai frățiilor voastre.

Nu am pregătit dinainte acest cuvânt, ci ceea ce mă luminează Dumnezeu vă voi spune. Marele Nicolae Cabasila, misticul Ortodoxiei din veacul al XIV-lea, vorbea despre O manikos eros tou Theou – Iubirea nebună a lui Dumnezeu. Și iată această iubire nebună a lui Dumnezeu, adică neînțeleasă, adică nepătrunsă, adică nepricepută nici de către fiul cel mare, căci toți ați ascultat Parabola Evangheliei, nădăjduiesc, și nu voi a o mai repeta. Fiul cel mare, care nu înțelege ce se petrece, când iată, din depărtare sosește fiul cel mai mic, cel tânăr, care cheltuise averea părintească în desfrânări, și acum venise cu duh de pocăință, cu lacrimi, cu sufletul întors către tatăl său, adică către Tatăl cel Ceresc. Și n-a înțeles fiul cel mare ce fel de iubire este aceasta. Ce fel de zicere și de comportare este aceasta. ,,Când eu, care am stat pururea cu tine și ți-am slujit, mie nu mi-ai dat miel să mă veselesc cu prietenii mei. Pe când acesta care a cheltuit averea ta în desfrânări, ai tăiat vițelul cel gras, i-ai dat haina cea de cinste, i-ai pus în picioare încălțări, i-ai pus în deget inelul cel de cinste, restabilindu-l la starea cea dintâi. Ba mai mult, veselindu-te cum nu te-ai veselit niciodată”. Ce fel de iubire este aceasta? De aceea am deschis cuvântul cu acest cuvânt cam tare al Sfântului Nicolae Cabasila iubirea nebună a lui Dumnezeu.

Nu suntem cumva în pielea fiului care nu a înțeles?

Adică Dumnezeu prețuiește mai mult ce: statornicia sau o nestatornicie întoarsă întru pocăință? Au Dumnezeu prețuiește mai mult ce: Virtutea păstrată întru credincioșie, cu credincioșie, sau nevirtutea, păcatul întors întru pocăință. De aceea acest lucru este de neînțeles, pentru cei care, să spun așa, iubesc pe Domnul.

Pentru că văd aici mulți ASCOR-iști și Slavă lui Dumnezeu! Vă spun că aceste cercuri de prieteni creștini sunt cercuri binecuvântate, cercuri care sunt grupuri de frați, de oameni, binecuvântați de Dumnezeu, de Maica Domnului, căci ei cercetează pururea sfintele mănăstiri și biserici, duhovnici. Dar să ne gândim puțin, nu ne găsim noi, cei care, poate trăim constant în atmosfera binecuvântată a lui Dumnezeu, nu ne găsim în pielea fiului celui mare, care nu a înțeles, și cu sufletul zbuciumat, pe drept zbuciumat, a cârtit, a întrebat, s-a mirat, nu a vrut să intre în sala unde se prăznuia, în casa, în curtea unde se prăznuia veselia cea mare a întoarcerii fiului celui risipitor? Care este adevărul? Am stat și m-am gândit, și m-am rugat la Dumnezeu să mă lumineze cum vine acest lucru. Și dintr-odată mi-am amintit un cuvânt minunat, care m-a marcat cu ani în urmă.

 ,,Părinte Alexie Dumnezeu iubește inima milosârdă”.

  Într-o vreme am viețuit în Sfântul Munte al Athonului, o perioadă, având ascultarea și de medic, și acolo, și aici în România, continuând-o aici, în România. Și în zbuciumul meu de dinaintea întoarcerii în țară, cu binecuvântarea bătrânilor, duhovnicului de acolo, am întrebat despre un cuvânt pe care să-l primesc în inima mea și să-l port oriunde mă voi duce. Și pașii m-au purtat la o mănăstire cunoscută și de frățiile voastre, de care ați auzit, Mănăstirea Sfântului Panteleimon, Mănăstirea Rusikon unde s-au nevoit Sfântul Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie Saharov și la cărei duhovnic al acelei mănăstiri, Părintele Macarie, urmează linia acestor ,,titani ai Ortodoxiei” ai iubirii dumnezeiești. Și după slujbă, într-o seară, cu o seară înainte de a pleca în țară, am cerut cuvânt de la acest bătrân părinte Macarie. Și părintele Macarie, aflându-mă cu dânsul pe malul mării, în micul port al mănăstirii Rusikon, tace, și tace și tace. Și într-un răstimp, îmi spune pe nume, știind cum mă cheamă, zice: ,,Părinte Alexie Dumnezeu iubește inima milosârdă”. Cine are inima milosârdă, mai milosârdă decât Domnul? Cine face oare ca iubirea lui Dumnezeu să fie neînțeleasă și nebună pentru cei ce nu o înțeleg, decât milosârdia, mila, milostivirea.

Vedeți frățiile voastre, nu am înțeles cuvântul și nici acum nu îl înțeleg pe de-a-ntregul. Pentru că el are o taină, are taina lui Hristos, taina iubirii lui Hristos, lui Dumnezeu care S-a dat pe Sine pentru viața lumii, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

         La capul bolnavilor, unde m-au purtat pașii, și mai cu seamă, în sistemul de urgență unde mi-a rânduit Dumnezeu să fiu, am văzut și văd cazuri dramatice, uneori tragice. Dar un cuvânt de mângâiere, o rugăciune, o dezlegare, o întărire, ține poate, într-o măsură de acest cuvânt, că Dumnezeu iubește inima milosârdă. La scaunul spovedaniei, ca duhovnic, nevrednic, o picătură în plus de răbdare, o picătură în pus de miloserdnie, milostivire, ține poate de această rugăciune și îndemn al părintelui Macarie pentru a avea inimă milosârdnică.

 Click-ul inimii tale trebuie să țină o viață.

Oare, nu aceasta ne lipsește nouă? Oare duhul lumii acesteia nu ne face mai scăpărători, mai iuți, mai plini de nerăbdare, mai dornici de a avea totul dintr-odată, la un click distanță. Un click din mouse, din deget, și vai, ce e mai grav, din inimă, pentru că inima nu poate da click-uri decât întru milostivire și către cer. Și acestea nu țin o clipă, ci țin o viață. Click-ul inimii tale trebuie să țină o viață.

Pecetluirea cu dragostea cea care nu cade

Ce nu a înțeles fiul cel mare? Și de ce nu a înțeles? E o taină și aici, iubiților. Nu avea dragostea tatălui, dragostea lui Hristos. Ce a făcut tatăl când l-a văzut de departe, este uimitor acest lucru, uimitor, îți stă mintea în loc. A ieșit mai dinaintea lui, și-a plecat capul pe grumazul lui și l-a sărutat. Explică iarăși, într-un loc, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în locuri mai grele, are el tâlcuiri la locuri mai grele, mai ascunse din Sfânta Scriptură, ce înseamnă aceasta? Și-a plecat capul pe grumazul lui: Pecetluirea cu dragostea cea care nu cade. Reafirmarea că dragostea toate le rabdă, toate le nădăjduiește, toate le lucrează spre bine, toate le iartă. Dragostea nu-și pierde răbdarea, dragostea nu scapără din picioare, dragostea nu ridică tonul, dragostea nu întoarce spatele, dragostea nu răspunde răstit.

De ce înțelegem greu Iubirea lui Dumnezeu?

Iubiților, sunteți tineri și numai Domnul Dumnezeu știe pe fiecare în parte unde îl va așeza în această lume, în această viață. Dar să cerem de la Domnul inimă milosârdă, pentru că, dacă ai inimă milosârdă, inimă milostivă, poarta către inima celuilalt îți va fi pururea deschisă. Înțelegerea celuilalt se va face întru dragoste, întru răbdare, nu întru repejunea unei replici întoarse peste umăr din nervozitate și din neînțelegere. Cine este tatăl care ca a alergat înaintea lui, iubiților? Spune Maxim, marele Maxim: ,,Este Dumnezeu Cuvântul Întrupat, care pentru păcatele lumii a luat trup și S-a suit pe cruce, a suit Golgota, înainte S-a dat a fi batjocorit, hulit, bătut peste obraz, S-a suit pe cruce. El – Făcătorul lumii, care cu palma l-a făcut pe om, cu palma a fost lovit peste obraz, cum spune cântarea în Joia Mare. El – Împăratul lumii, dătătorul legilor Universului, legilor fizicii, legilor cosmosului, legilor biologiei, microcosmosului, a fost împodobit cu cunună de spini. De către cine? De către creatura mâinilor lui. O manikos eros tou Theou. Avea dreptate Sfântul Nicolae Cabasila. Cum? Îți stă minte-n loc. Cel pe care l-ai creat, să te lovească cu palmele; cel pe care l-ai zidit, să te suie pe cruce; cel pe care l-ai considerat popor ales să spună ,,Ho! Tu? Dacă ești Dumnezeu, coboră-te de pe cruce!”.

O iubire nebună a lui Dumnezeu! Vedeți, frățiile voastre, aceasta nu a înțeles fiul cel mare. Iubirea lui Dumnezeu.

Ce șansă ar fi avut fiul cel mare să nu cadă în invidie?

Și totuși, ar fi avut vreo șansă? Stăm și ne întrebăm, dacă e să ducem discuția cu frățiile voastre mai departe. Oare ar fi avut vreo șansă s-o înțeleagă? Să-l îmbrățișeze și el pe fiul cel mic adică pe fratele său cu aceeași dragoste cu care tatăl l-a îmbrățișat, ar fi avut vreo șansă? Cu siguranță! Tatăl nu-l mustră pe fiul cel mare, încearcă să-i explice, încearcă să-l îndulcească, să-i îndulcească cugetul, spunându-i: ,,Tu pururea ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale! Ce nu înțelegi?”. Vedeți? Nu-l mustră, nu zice tatăl că fiul cel mic a făcut mai bine, adică, n-a zis: faceți și voi așa, distrați-vă, cheltuiți-vă energiile, puterile, viața, zilele și după aceea, cândva, întoarceți-vă la Dumnezeu”. Pentru că nu știți de vă veți mai întoarce. Numai prin minunea lui Dumnezeu se mai întoarce cineva. Nu așa! Ci încearcă să-i explice și să-i spună ,,toate ale mele sunt ale tale!”. Și zice ,,Cuvine-se să ne veselim, căci iată minune! Cuvine-se dar să ne veselim căci acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat!”. Iată, cazul excepțional al salvării, al mântuirii. Asta încearcă să explice.

,,Înainte de a ne da crucea, Domnul cercetează cu de-amănuntul curajul nostru”.

Dar dincolo de asta, suirea pe cruce iubiților. Am zis că Dumnezeu Cuvântul, spune Maxim Mărturisitorul, este închipuit în tatăl la care se întoarce fiul cel mic, Cel ce S-a suit pe cruce, Dumnezeu Cuvântul. Suirea creștinului pe cruce. Luarea crucii sale, calea lacrimilor, Golgota, este calea care înmoaie cugetul, care înmoaie învârtoșarea, car înmoaie cerbicia, care înmoaie scăpărarea picioarelor și privitul chiorâș și vorba răstită, necazurile. Vin adesea oameni la spovadă, și la mine și la alții, la marii bătrâni în general, și întreabă: ,,De ce sufăr de boală? De ce pătimesc așa? O, părinte, crucea mea e așa de grea!”. Și e grea, e grea. Dar citeam deunăzi, fără să vreau am găsit un cuvânt al Cuviosului Amfilohie din Paros, mare cuvios grec din veacul XX: ,,Înainte de a ne da crucea, Domnul cercetează cu de-amănuntul curajul nostru”.

Va să zică, grea este crucea, dar greutatea este potrivită întocmai cu curajul nostru și cu putința noastră de a o ridica, de a o purta. Și știe Domnul că greutatea crucii este potrivită și pentru zvâcnirile noastre de mândrie, pentru izbucnirile noastre de răutate, de nerăbdare, de egoism. Adică ne dă Domnul și o boală, și un spin în trup, și o suferință, pe măsura patimilor noastre, sau ca să ne ferească a cădea în alte patimi sau păcate. Pe care, fără spinul bolii, le-am fi făcut cu osârdie.

Iubirea trebuie să fie probată pe cruce

Va să zică, grea este crucea, dar greutatea este potrivită întocmai cu curajul nostru și cu putința noastră de a o ridica, de a o purta. Și știe Domnul că greutatea crucii este potrivită și pentru zvâcnirile noastre de mândrie, pentru izbucnirile noastre de răutate, de nerăbdare, de egoism. Adică ne dă Domnul și o boală, și un spin în trup, și o suferință, pe măsura patimilor noastre, sau ca să ne ferească a cădea în alte patimi sau păcate. Pe care, fără spinul bolii, le-am fi făcut cu osârdie.

Vedeți, adâncul judecăților nebănuite ale lui Dumnezeu. Ce-i lipsea fiului celui mare? Iubirea, să zicem așa, probată pe cruce. Credincioșia față de tatăl pe care l-a slujit, cercată pe cruce a suferințelor. A stat cu tatăl, i-a slujit întru credincioșie, i-a slujit după legea pe care a primit-o de mic copil, și pe care, har Domnului, a ținut-o cu credincioșie, dar îi lipsea inima înfrântă și smerită pe care ,,Dumnezeu nu o va urgisi”. Și inima aceasta înfrântă și smerită o dă Domnul celor care experimentează suferința.

Când frățiile voastre pătimiți sau veți pătimi, sau veți trece printr-o greutate, printr-o boală, printr-o lipsă, să ziceți ,,Doamne, cred Doamne, ajută necredinței mele!” Și: ,,Doamne, Slavă ție!”. Între aceste două repere să penduleze sufletul tău! Între ,,cred Doamne, ajută necredinței mele”, că eu cred că Tu vrei binele meu, Doamne, dar nu înțeleg nimic dintr-ale Tale”, după cum fiul cel mare nu a înțeles nimic, și a zis: ,,nici măcar un ied nu mi-ai dat să mă veselesc cu prietenii mei, deși ți-am fost credincios!”. Pentru că iubirea lui nu era probată cu suferință. A celui mic, da, din păcate, prin pătimirile pe care el și le-a ales de bunăvoie, în țară străină.

 

Declickul frângerii inimii

Cum adică în țară străină? Spun Sfinții Părinți, țara străină e țara păcatelor, e țara înstrăinării de voia lui Dumnezeu. S-a alipit de unul din oamenii aceia și păștea porcii, și jinduia la roșcovele cu care porcii se hrăneau. Porcii sunt patimile, oamenii aceia străini sunt draci. Asta simbolizează, draci, demoni. De care omul necercat întru credință, omul luat de val, o vreme în viața lui se lipește și își vine în fire, prin minunea lui Dumnezeu și se întoarce cu lacrimi. Vedeți? Această pătimire a lui, foame… zice că, se gândea ,,câți din argații tatălui meu”, argați, nu fratele meu cel mare, argați ,,nu se îndestulează cu pâine?”. Și el jinduia la roșcovele porcilor. Adică era atât de înfometat de cuvântul lui Dumnezeu, era atât de înfometat de harul pe care îl părăsise, alergând să-și cheltuie averile în desfrânări, încât ajunsese la disperare.

Și disperarea i-a adus sufletul lui la un punct de inflexiune. Acolo s-a produs declick-ul. Acolo s-a produs frângerea inimii. ,,Mă-ntorc! Mă voi întoarce la tatăl meu! Să mă ierte, și nu să mă restabilească ca fiu, ci ca pe unul din argații lui”. Și tatăl l-a văzut de departe. Dumnezeu vede omul care vrea să se pocăiască, de departe. Și îi știe mersul, și îi numără pașii. Să luăm aminte la acest cuvânt. Dumnezeu se bucură de omul care se întoarce și îi pecetluiește întoarcerea cu iubirea Sa, plecându-Și capul pe grumazul lui și îl sărută, adică îl pecetluiește în veci cu pecetea iubirii dumnezeiești, adică a sfințirii.

Harul și smerita cugetare

Vedeți, încă o dată iubirea nebună a lui Dumnezeu. Câtă taină există în Ortodoxie! Totul este o taină, totul este un mister. Totul este un paradox. Ce înseamnă minune? Minune înseamnă paradox. Un paradox, e o antinomie, ortodoxia noastră este antinomică, adică de neînțeles în afara harului. Prin har toate se înțeleg, toate se pricep, toate se limpezesc, cu inimioara. Nu cu rațiunea academică.

Mulți dintre frățiile voastre sunteți studenți la diverse facultăți, bun lucru este acesta. Facultatea cea mare, pe care dea Domnul, să o absolvim cu toții, este facultatea smeritei cugetări, este academia cea duhovnicească a Filocaliei aplicată în viețile noastre, atât cât dă Domnul, cât picură Domnul în inimioara noastră. La unii picură mai mult, care sunt nesătui și vor cu totul pe Domnul a-L urma, la fiecare în parte, pe cât lărgește inima sa. Va să zică, asta îi lipsea fiului celui mare. Iubirea suită pe cruce, smerita cugetare. Iubirea cercată prin lacrimi.

 

Părinții duhovnicești și lacrimile vărsate pentru fii lor. „Și s-a căit duhovnicul pentru ucenicul său”

Și am să închei, cu un tablou minunat al Cuviosului Dionisie de la Colciu, pe care, cu nevrednicie l-am cunoscut, și care spovedea, spovedea nimic zicând. Asculta. Și făcea semnul crucii ,,Dumnezeu să ierte!”. Rareori, în timpul spovedaniei, spunea un cuvânt. Spre deosebire de alți mari doi duhovnici ai neamului nostru, care îmi vin în minte. Bătrânul Justin, care-ți spunea dinainte păcatul, îți citea dinainte sufletul, sau dacă îi spuneai ceva îți dădea o soluție pe care nu o așteptai și aceea era soluția, avea darul înainte-vederii.

Al doilea, Părintele Sofian Boghiu, care mi-a fost duhovnic, la Mănăstirea Antim. Bătrânul avea darul rugăciunii, avea și cuvânt, și tâlcuia cu tine, acesta era stilul lui, tâlcuia cu tine fiecare întâmplare la sfânta spovedanie, încerca în har să o lămurească, dar cu un cuvânt cald și plin de dragoste, care nu avea cum să nu-ți schimbe mintea, să nu-ți schimbe inima.

Bătrânul Dionisie însă, orb de vreo 20 de ani, până la moarte, nimic nu zicea. Și asculta, și asculta, și asculta, și asculta și îți făcea semnul crucii. ,,Dumnezeu să îl ierte!”. Invariabil, fiecare frate care se ridica, fie el mirean, fie el părinte, vedea pe fața lui lacrimi. Cum zice în Scriptură: ,,Și S-a căit Dumnezeu pentru păcatul omului”, adică e vorba acolo de schimbarea planului lui Dumnezeu cu cetatea Ninive. Zice: ,,S-a căit Dumnezeu văzând pocăința ninivitenilor”. Și-a schimbat planul, și-a schimbat gândul, văzând lacrimile, pocăința ninivitenilor. Și s-a căit duhovnicul pentru ucenicul său.

Calea lacrimilor duhovnicului către inima ucenicului

Vedeți? Bătrânul nu mustra la spovedanie: ,,Vai frate, nu e bine ce ai făcut, trebuia puțin să te mai gândești”. Poate altul i-ar fi spus în felul acesta. Bătrânul nu spunea nimic. ,,Dumnezeu să te ierte, Dumnezeu să te ierte!”. Atât. Dar pe fața lui erau lacrimi și lumină. Era imposibil ca cel care se ridica de la sfânta spovedanie de la Părintele Dionisie, să nu își schimbe gândirea, văzând ce? Calea lacrimilor către inima lui, a ucenicului. Calea lacrimilor este o cale sfințitoare pentru tine, creștine, care îți iei crucea și urmezi Domnului în necazurile, în încercările, în boala ta, în căutările tale. Calea lacrimilor este calea către sine însuși a nevoitorului tainic și al căutătorului harului, nu numai al duhovnicului.

Duhovnicul trebuie să fie un om al lacrimilor, să dorească mai vârtos ca el să pătimească și să zică: ,,Doamne, mai scade-mi mie un an din viață, dar întoarce-l pe fratele acesta de la patimi, mai scade-mi doi ani din viață, dar întoarce-l”. Cunosc oameni asemenea.

 

Concluzii. Prin inimă milosârdă vom birui necazurile ce vor veni

Iată dar, Dumnezeu iubește inima milosârdă. De la acest cuvânt am pornit. Cugetați dar și frățiile voastre la această inimă milosârdă, pe care Domnul cred că ne-o cere în veacul de azi. În care bolile, zvonurile de războaie, ticăloșiile și lepădările de Hristos ale mai marilor cetăților și toate care trebuie să se întâmple și se vor întâmpla, căci nimic nu va trece fără a se plini cuvântul Scripturii, toate acestea prin inimă milostivă le vom trece. Prin inimă milostivă.

Dumnezeu să ne ajute, să avem dragoste, să cerșim harul lui Dumnezeu: ,,Doamne, dă-mi harul Tău!”. Iubiților, sus să avem inimile! Amin!

(Predică rostită la mănăstirea Paltin, la Duminica Vameșului și a fariseului)