X

Imediat după ecumenism a venit homosexualitatea

Acest articol este din capitolul 1 al broșurii Neascultare binecuvântată sau ascultare pierzătoare?, scrisă de părintele Teodoros Zisis, profesor emerit al Facultății Teologice a Universității Aristotel din Salonic, un luptător aprig împotriva ecumensimului, pe care îl consideră mai rău decât toate ereziile anterioare, luate în parte şi împreună. Această poziţie l-a adus şi la întreruperea pomenirii arhiepiscopului Antim, începând din Duminica Ortodoxiei, în 2017, pentru sprijinirea de către acesta a Sinodului din Creta din 2016. Ca răspuns, arhiepiscopul i-a interzis să desfăşoare serviciul religios şi să predice în bisericile din eparhia Tesalonicului, l-a deferit tribunalului spiritual, l-a oprit de la împărtăşire şi i-a luat titlul onorific de protopresbiter.

Capitolul 1

Imediat după ecumenism a venit homosexualitatea

Dacă evaluăm obiectiv situația în care Biserica se găsește astăzi, trebuie recunoscut faptul că s-a îndepărtat puternic de tradiție, participând la mișcarea ecumenică eretică . Rezultatul a fost alte abateri. Adică, în mediul Bisericii, există o scădere rapidă a moralei, mulți clerici abandonează complet Evanghelia și modul patristic de viață, iar o parte considerabilă a ierarhiei s-a înconjurat în lux, depășind adesea chiar și oamenii seculari în această privință.

Toate acestea, desigur, sunt rezultatul unei răciri a credinței. Pe de altă parte, actualele contacte strânse ale Bisericii cu catolicii, onorurile și recepțiile acordate Papei în Grecia și în alte țări ortodoxe, probabil ca furnizează de asemenea motive pentru adoptarea modului secular de viata al clerului catolic de către multi clerici ortodocşi si justifică plăcerea totală, lipsită de idealuri Evanghelice şi patristice, din „viaţa” unora dintre preotii nostri moderni şi a ierarhilor.

Recent, am scris că pontiful a venit în Grecia și a rămas. Se pare că totuşi a plecat. Dar, părăsind Grecia, ne-a lăsat un mare număr de „papi”, de diferite dimensiuni și demnităţi, care plantează pacea catolică peste tot.

Infricosatoare este patrunderea în zidul Bisericii a celui mai grav păcat al Sodomei – homosexualitatea.Astfel de scandaluri, legate de numele unor ierarhi, care au fost lăsate fără atenția cuvenită de-a lungul anilor, fără o vindecare spirituală, discreditează prezbiteriul corect și provoacă neîncredere în cuvântul Bisericii. Cine va crede acum în noi, păstorii, când vorbim despre modestie, neposesie, dispreț față de toate lucrurile lumești și pământești, ascetism, abstinență și virginitate?

Totuşi, majoritatea clerului a încetat să vorbească despre aceste lucruri de mult timp, deoarece ei înșiși nu cred în toate acestea. Alții, cu ipocrizie, se pretind a fi virtuoși în cuvinte, dar faptele lor atestă altfel.

Furia cumplită a lui Dumnezeu s-a revărsat pe sodomiți din cauza sodomiei lor, focul din ceruri a ars Sodoma şi Gomora, ștergând aceste orașe antice de pe fața pământului. Cuvinte aspre împotriva homosexualității sunt conținute în epistola Sfântului Apostol Pavel către romani, ca și în alte texte sacre. La aflarea cazului de preacurvie între rude apropiate din Corint [20], apostolul cere ca persoana care aţâţă simţurile să fie exmatriculată din comunitatea bisericii astfel încât exemplul său să nu devină un prost ferment. Cum putem îndrăzni să judecăm lumea, întreabă apostolul limbilor, când noi înșine lăsăm păcatul neatins în corpul Bisericii?

Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor.  Cu unul ca acesta, nici măcar să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău. (1 CoR. 5, 11-13).

Ar fi putut oare apostolul, ca și alți ucenici ai lui Hristos și sfinţi părinţi, să-și imagineze că va veni o vreme când Evanghelia va fi încălcată și legea lui Dumnezeu nu va avea putere? Când nu numai că adulterii nu vor fi eliminaţi din Biserică, dar si sodomitii vor fi lăsaţi să se urce pe tron, sa atingă vasele sfinte cu mâinile lor necurate şi scârboase? S-ar fi putut să se fi gândit sfinții lui Dumnezeu că vom participa la Consiliul Mondial al Bisericilor și nu doar că vom mânca împreună, ci vom face şi rugăciuni comune cu pseudo-creștini, cu reprezentanti ai aşa-numitelor biserici care au căzut atât de mult încât au inceput sa binecuvinteze casatoria intre persoane de acelasi sex?

In zilele noastre, episcopii nostri nu indraznesc sa lupte cu îndrazneală împotriva pacatului sodomiei (pe care predicatorii întunecatei renaşteri occidentale încearca să-l impuna ortodoxiei), din moment ce ei înșiși calcă în picioare Evanghelia, tolerează sodomiții, adulterii și pedofilii în comunitatea Bisericii și nu îi îndepărtează din corpul Bisericii.

Prin urmare, Biserica critică care propovăduieşte împotriva homosexualității ricoşează înapoi asupra celor care îndrăznesc să se pronunțe, cu ajutorul unui astfel de contraargument: De ce nu observați nerușinarea? De ce nu vedeți un viciu rușinos și nenatural în mijlocul vostru?

Din nefericire, ierarhii bisericii de azi preferă să mențină relații bune cu puterile lumești şi să le urmeze planurile – sincretiste, globaliste, ecumenice, ecologice și sociale (ipocrite de fapt). Se pare că au uitat că nimic nu este mai valoros și mai prețios decât Dumnezeu și adevărata credință; că numai Hristos este lumina lumii şi că cea mai importantă păstorire şi misiune a lor este sa depună mărturie, să propovăduiasca si sa dezvăluie aceasta Lumină, care strălucește neîncetat în singura Sfântă Universală şi Apostolică Biserică. Și tot ce se află în afara Bisericii este Păgâna Galilee, un popor care stătea în întuneric” (Matei 4, 15–16), care trebuia adus la lumină, și nu lăsat în întunericul depărtării de Dumnezeu, eroare, și erezie.

Nici un om nu poate fi el însuși o sursă de lumină, nu poate emite propria lumină. Cu convingerea sfidatoare ca emite lumina, o asemenea persoana nu va face decât să-şi îngroaşe întunericul. Chiar și în ceea ce-l privește pe cel mai mare dintre cei născuți de femei, Sf. Ioan Botezătorul, evanghelistul scrie că

Acesta a venit spre mărturie, ca să mărtuisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. (Ioan1, 7-8).

Cel care nu crede că mântuirea în Hristos este posibilă doar în biserică, ci crede că ea poate fi găsită în adunările eretice, nu este doar ne-mântuit, ci, de asemenea, suferă constant în sine mânia pedeapsitoare a lui Dumnezeu:

Cel ce crede în Fiul are viață veșnică; iar cel care nu ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. (Ioan 3, 36).

Are Lumina lui Hristos, care lumineaza toate si strălucește necontenit în Biserică, ceva comun cu întunericul ecumenismului, care egalizează și echivalează toate religiile și confesiunile? Preferăm asceţii, egalii cu îngerii și cereștii înaintaşi sau liderii ecumenici lumeşti? Ne vom supune lor, prin care anticul ispititor, care i-a șoptit odată lui Hristos, ne şopteşte şi nouă despre binecuvântările, vanitatea și puterea din lume?

Nu mai suntem lumina lumii, pentru că nu strălucim cu puritatea vieții noastre, nici sarea pamintului, pentru ca nu protejam lumea de degradarea morala crescândă. Și, prin urmare, ca nepotriviţi spiritual, suntem disprețuiți și călcați în picioare de oameni:

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată de oameni. (Matei 5:13).

Anterior, Biserica noastra, ortodoxia noastra ascetica, sfântă si imaculată, datorită vieţii virtuoase a păstorilor ortodocşi, avea dreptul moral de a denunţa stilul de viaţă îmbelşugat al clerului romano-catolic, după cum a făcut, de exemplu, Sf. Simeon din Salonic:

Şi nici chiar adulterul nu este pedepsit de preoții lor, ci ei au pe faţă concubine și tineri pentru depravare, și în același timp acționează ca preoți … Și ei trăiesc o viață contrară Evangheliei, deoarece nici una dintre plăcerile și depravarea din  ei nu este supusă unui cenzor și nu este considerată ca ceva nepermis pentru creștini.

Astăzi, clerul nostru, care a devenit un focar de sodomiţi si perverşi, este deja atins de degradare morală. Ierarhia nu este deloc preocupată cu modul în care tinerii pot fi protejați de seducerea de la calea reală, sau cum să împiedice legăturile lor cu personalități perverse, în special din preajma Bisericii.

În schimb, ea îndreaptă justiția Bisericii împotriva celor care a căror inimă bate pentru ortodoxie, pentru puritatea ei; îi acuză de nesupunere și chiar de provocarea unei rupturi a celor care sunt credincioși Tradiției.

Dar poate o afirmație de acest fel, care atestă declinul mereu în creştere al moralei în rândul clericilor, să-i încurce şi să-i jignească pe credincioși, poate ea să fie o ispită?

Într-adevăr, remarcile noastre cu privire la problemele credinței și vieții bisericii îi îngrijorează pe mulţi, și poate chiar îi deprimă. Dar noi ridicăm aceste probleme din cele mai bune intenții și nu din cauza vreunei ostilități personale față de cineva. Onorând demnitatea episcopală și bunii ierarhi, nu am incitat niciodată pe nimeni să se rupă de Biserică. Si nici nu ne propunem sa facem acest lucru in viitor.

Nesupunere binecuvântată sau ascultare pierzătoare?

Din mai multe motive, marea virtute a ascultării este , din pacate,  neînţeleasa de mulţi. Din acest motiv, credincioșii își pierd libertatea în Hristos, potențialul lor interior, spiritual și toată capacitatea de a lupta și de a practica ascetismul. Iar în mâinile unor, aparent pioși, „duhovnici” se dovedește adesea a fi creaturi slabe, lipsite de cuvinte și lipsite de libertate, un fel de sclavi fără cuvinte și supuşi…

Problema care a existat de mult timp în Biserică ne-a determinat să ne aplecăm serios asupra subiectului ascultării: cei mai mulţi dintre noi identificam adesea ierarhia, arhiepiscopul şi episcopul cu Biserica însăşi, indivizii cu întreaga institutie, care este, fara indoiala, Biserica. Şi, prin urmare, manifestarile neascultarii în unele probleme faţă de una dintre aceste persoane sunt percepute ca neascultare fata de Biserica însăşi.

Dar ce inseamna cu adevarat ascultarea de Biserica?

Ascultarea de Biserică înseamnă a asculta capul Bisericii, episcopii și preoții ca indivizi – indiferent dacă sunt păstori buni sau mercenari care îşi lasă oile de izbelişte, sau chiar în brațele lupilor? In ciuda faptului ca ei înşişi nu ascultă de adevarul credinţei ortodoxe? Învăță ei cu credincioșie cuvântul adevărului. (2 Tim. 2:15)? Să îi ascultam, indiferent dacă ceea ce spun si fac este in concordanta cu invatatura ortodoxa sau o aberatie? Si e bine sa urmam orice cleric si sa ascultam de toti, buni si  răi, respectând tot ce invata, fără a decide daca este adevarat sau fals?

Sigur că nu! Dacă o astfel de idee deformată de ascultare ar fi prevalat în Biserică, atunci erezia ar domni astăzi în ea, pentru că sfinții ar trebui să rămână în ascultare de patriarhi şi ierarhi eretici; în această situaţie, Nicolaismul, împreună cu homosexualitatea, s-ar fi stabilit pentru totdeauna în Biserică…

Ceea ce Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi spun despre ascultarea faţă de preoţi înseamnă ascultarea de bunii păstorii, celebrând cu precauţie în adevăr şi salvarea credinţei. Un exemplu clasic al acestui lucru este extras din epistola Sfântului Apostol Pavel în Evrei: „Ascultați de învățători și fiți smeriţi” (Evrei 13:17). Cu toate acestea, el consideră o condiție necesară pentru o astfel de ascultare, în primul rând, grija atentă a pastorilor pentru mântuirea spirituală a turmei: … fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seaamă… (Evrei 13:17).

Apostolul îi încurajează pe credincioși să-și amintească de profesorii lor. Dar ce profesori? Cei care, prin exemplul vieților lor, învață cuvântul lui Dumnezeu: Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.(Evrei 13:7).

Același înţeles îl au şi cuvintele Sf. Ignatius din Antiohia despre ascultarea de ierarh. Mulți susținători ai ecleziologiei centrate episcopal fac apel la mesajele sale cam fără multă chibzuială, încercând să găsească o bază legitimă sau o justificare pentru autoritatea absolută a episcopilor, care adesea ia forma tiraniei chiar mai rea decât cea a papalității.

Într-adevăr, în epistolele sale, Sfântul Ignatius încurajează ascultarea deplină faţă de ierarh. Dar faţă de oricare? Părintele George Metallinos, care a participat la diferite întâlniri ale clerului, unde, cu referire la Sf Ignatius, susține necesitatea unei ascultări absolute față de episcop, menţionează întotdeauna că trebuie să specifice și ce merite trebuie să aibă acesta pentru a cere ascultare. Într-adevăr, nu oricare episcop îndeplinește criteriile înalte pe care trebuie să le îndeplinească un episcop adevărat.

Iar in epistolele sale, Sfintul Ignatius, purtatorul lui Dumnezeu implica cu siguranta ascultarea de ierarhul bun, fara nici o indoiala, ca el insusi. Câţi dintre ierarhii actuali sunt, ca sfântul, exemple de urmat – cu smerenia, caracterul asetic și munca activă împotriva ereziilor, precum și cu mărturisirea și voința lor de a suferi pentru adevăr chiar și moartea? Dar tocmai astfel de episcopi vrednici învață cu credincioșie cuvântul adevărului pe care Biserica îl comemorează în timpul celebrării Eucharistiei.

Este oare imaginabil să ascultăm oamenii bisericii care nu predică adevărul Evangheliei, care își conduc turma spre abisul pierzării prin exemplul vieții lor, sau care justifică erezia ereziilor — ecumenismul? Şi ce ar merita sa fie imitat din stilul de viaţă al acestor clerici?

Sfânta neascultare este absolut necesara cand erezia si degradarea morala iau proportii enorme, când Biserica, în persoana ierarhiei, cade in eroare, așa cum este cazul astăzi în ceea ce privește arhi-erezia ecumenismului…

Erezia defilează și afectează întregul corp al Bisericii și, prin urmare, nu contează că pontiful a vizitat doar Atena sau că Consiliul Mondial al Bisericilor s-a întâlnit în zona metropolitană din Attica. In materie de credinţă nu exista nici „în jurisdictia mea”, nici „în competenţa altcuiva”. Astfel, ereticul Arius a apărut în Alexandria îndepărtată, dar părinții capadocieni au început să lupte împotriva noii doctrine false; sau, de exemplu, Nestorius și-a început predica eretică la Constantinopole, dar lupta a fost condusă în principal de episcopul Chiril din Alexandria.

Astfel, nici un episcop nu poate justifica faptul că papa nu a intrat în limitele propriilor lor dioceze, că conferința CMB nu a fost organizată în metropola lor sau că, personal, ei nu au făcut rugăciuni comune cu catolicii și protestanții. Deoarece nu s-au opus, nu s-au opus în niciun fel, nu au protestat și nu și-au ridicat vocea împotriva acestei rătăciri, înseamnă că, împreună cu toți cei implicați în erezia ecumenismului, ei împărtășesc responsabilitatea și poartă vina pentru ceea ce s-a făcut, si sunt la fel de implicati şi cu altii in aceasta eroare. La urma urmei, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, episcopul nu ar trebui doar să se uite la propria sa dioceză, ci și la Biserică în ansamblu: Arhiepiscopul ar trebui să aibă grijă nu numai de Biserica care i-a fost încredințată prin Sfântul Duh, ci şi de întreaga Biserică.

Din moment ce nu vedem pe nimeni în ierarhia bisericii luptând cu ecumenismul, opunându-i-se sau rezistând cumva asaltului catolicismului și activităților anti-ortodoxe ale CMB, suntem obligați să ne ridicăm vocile. Dar de îndată ce Domnul îi va lumina pe arhi-păstori, și aceștia vor începe să facă cel puțin ceva în situația deplorabilă actuală, vom tăcea imediat. Şi până nu se va întâmpla aşa ceva, noi, clerici şi călugări simpli, vom fi obligaţi să ne luptăm singuri.

Toţi suntem responsabili de Biserică, nu doar episcopii, pentrucă Biserica nu e proprietatea privata a cuiva. Episcopul, împreună cu clerul, precum și cu laicitatea, ca un singur corp cu capul – Hristos -, sunt responsabili, fiecare în felul lui. Adesea, când patriarhii și ierarhii au căzut în eroare, numai bătrânii și călugării s-au ridicat pentru a proteja Biserica de tot felul de erezii, iar credincioşii au fost recunoscuţi de secole, în general, ca gardieni ai ortodoxiei.

Reprezentând Patriarhia Ecumenica si Biserica Greaca la conferinte inter-crestine, am vazut ca astfel de dialoguri teologice nu numai ca nu duc la nimic, ci, dimpotrivă, duc la apostazie și la căderea de la ortodoxie. Eumeniştii ortodocşi care participa la diversele întâlniri nu trebuie să mărturisească adevarul credinţei noastre, deşi susţin ca o fac. De fapt, ei se ascund doar în spatele acestei afirmații, folosind argumente pentru a justifica participarea lor la CMB și la alte astfel de organizații, și nimic mai mult.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Categorii
Ecumenism
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

3 comentarii

  1. Bun articol. Oare câți din ecumeniști vor înțelege odată ca Dreapta Credință, Adevărul este Hristos, același ieri, azi și mâine?
    Deci nimeni și nimic nu are voie să schimbe Dreapta Credință pentru că Adevărul nu este al nostru ci al lui Dumnezeu.
    Poți să-ți vinzi casa și să donezi papistașilor tot, dar nu ai dreptul să schimbi o virgulă din Dreapta Credință, care nu e proprietatea ta.
    Doamne ajută.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citiți și

Close

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.