Recent a avut loc un Seminar organizat de Patriarhia Ecumenică cu privire la personalitatea Părintelui Gheorghe Florovski, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea sa. Însă evocarea care i-a fost făcută a stârnit unele reacții, cum ar fi cea a reprezentantului Mitropoliei de Pireu, pe care o redăm în traducere mai jos. Textul a apărut în grecește pe site-ul ΚΑΤΑΝΙΧΙ.GR. Inadvertențele semnalate în articol reclamă o abordare mai amplă a implementării ecumenismului în Ortodoxie, dar deocamdată ne mulțumim cu prezentarea aceasta punctuală.
Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau ortodox?
Patriarhul Bartolomeu trece sub tăcere adevărul
Protoiereu Anghelos Anghelakopulos
Preafericitul Protoiereu Gheorghe Florovski a fost la început adept al «mișcării ecumeni(st)ce» câtă vreme a fost membru fondator al Consiliului Mondial al «Bisericilor», adică al ereziilor, (CMB) în 1948. Dar a căutat mereu să fie valabile câteva condiții prealabile ale participării ortodocșilor la CMB. Cea mai de bază condiție a participării a fost declarațiile separate, textele separate ale ortodocșilor, pe care el însuși le-a semnat, spre diferențiere de textele comune ale vlăstarelor eretice protestante. Această tactică a fost aplicată 13 ani până în 1961, când ortodocșii au renunțat la această revendicare a lor, lucru care a condus la retragerea lui Florovski din «mișcarea ecumeni(st)că».
Pe locul său l-a moștenit cel mai vechi teolog laic la fel de ilustru, profesor al Facultății de Teologie al Universității din Atena, Nicolaos Nisiotis, dintre pionierii și demnitarii ecumenismului, care a formulat teze ecleziologice inacceptabile, revizuite patristic de profesorul mărturisitor Constantinos Muratidis, ca unul care a renegat adevărul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică. Nisiotis critică provincialismul ecumenic al ortodocșilor și exclude printr-o întrebare identificarea Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una. Întreabă: «Nu ne gândim mereu și nu lucrăm ca și cum „Una Sancta” ar fi limitată la granițele propriei noastre Biserici sau Confesiuni? Dar experiența întâlnirii la reuniuni și congrese ne clatină această automulțumire»[1]. „Narcisismul” episcopului de Pergam a fost precedat de „automulțumirea” lui Nisiotis, care, după cum ne încredințează profesorul Muratidis, «cere să fugim să ne numim reciproc „schismatici” sau „eretici”, de vreme ce nu există „schismatici”, ci Biserici istorice, care, în împărțirea lor, prezintă o situație schismatică în interiorul Bisericii una nedespărțite»[2]!
De acolo mai departe, Florovski a început să fie foarte reținut și critic față de „mișcarea ecumeni(st)că” și cu această poziție critică a adormit[3]. Prin urmare, în viața lui Florovski există două faze. Una ca adept înflăcărat al „mișcării ecumeni(st)ce” totuși cu unele condiții prealabile (1893-1961) și una ca un critic sever al ei (1961- 1979). Expresia «surori siameze» a fost spusă într-adevăr de el în prima perioadă a vieții lui ca să caracterizeze prin acest termen vindecător inseparabilitatea dintre Răsărit și Apus, în referatul său cu titlul: «Moștenirea și misiunea teologiei ortodoxe»[4], pe care l-a făcut în 1948 la recepția îndatoririlor sale la Seminarul Sfântului Vladimir din New York[5]. Totuși ceea ce ne interesează este perioada a doua a vieții sale, în care și-a reconsiderat toate tezele sale anterioare. Dovadă a acestei pocăințe a lui Florovski este și textul său de mai jos.
Deci teologul rus de frunte al sec. al XX-lea, Părintele Gheorghe Florovski, semnalează:
«Ca membru și preot al Bisericii Ortodoxe, cred că Biserica în care m-am botezat și am crescut este Biserica, adevărata Biserică, singura Biserică adevărată. Și cred aceasta pentru mai multe motive: „Pentru convingerea personală și pentru încredințarea cea mai intimă a Sfântului Duh, Care suflă în Tainele Bisericii și pentru cele prin care este posibil să cunosc din Sfânta Scriptură și din tradiția catolică/sobornicească (ortodoxă) a Bisericii. Deci sunt îndatorat să consider toate celelalte «biserici» creștine drept defectuoase și, în multe cazuri, pot să definesc aceste defecte ale celorlalte «biserici» cu precizie absolută. Deci, de aceea, unirea creștinilor, pentru mine, înseamnă tocmai întoarcerea mondială la Ortodoxie. Nu am absolut nicio convingere confesională; convingerea mea aparține exclusiv Ortodoxiei, Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Una Sancta»[6].
Recent, între 1 și 3 septembrie 2019, a avut loc la Constantinopol o Conferință Teologică Internațională cu tema: «Consemnarea teologică a protoiereului Gheorghe Florovski», la care au participat Patriarhul Bartolomeu, Mitropoliții Ioan de Pergam și Augustin al Germaniei, Arhidiaconul Ioanis Chrisavghis ș.a.[7]
Patriarhul Bartolomeu, în cuvântarea sa, ca să întărească opinia că Ortodoxia și papismul sunt «Biserici surori», a rememorat pe pururea-pomenitul teolog ortodox pr. Gheorghe Florovski, care denumește aceste două mari tradiții «surori siameze». Adică Patriarhul a utilizat tactica obișnuită a ecumeniștilor de a nu privi obiectiv și complet parcursul unei persoane, ci de a tăia și a-l broda după măsurile lor, după interesul lor. Ne amintim și răstălmăcirea pe care o fac ecumeniștii în cele spuse de Sf. Marcu Evghenicul. Pentru ca să îndreptățească dialogul neroditor și interminabil cu papistașii și apelativul Papei drept «frate preasfânt-sanctitate», invocă poziția Sfântului Marcu înainte și după începutul Sinodului de la Ferrara-Florența, unde Sf. Marcu a purces într-adevăr la dialog cu papistașii și l-a numit pe Papa Eugeniu «sanctitate» ca să-i predispună și să-i prindă cu binele. Totuși, când a sesizat intransigența și pretențiile arogante ale Papei și ale papistașilor, a întrerupt dialogul și-i numea vădit eretici. Deci aceeași tactică urmează Patriarhul Bartolomeu și cu Pr. Gheorghe Florovski.
Deci Florovski consideră «toate celelalte „biserici” creștine (papismul, protestantismul și monofizitismul) drept deficiente» și mărturisește că «Una Sancta este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Ortodoxia». Măcar Patriarhul Bartolomeu și cei dimpreună cu el să imite pe Pr. Gheorghe și să aibă o astfel de poziție mărturisitoare în mișcarea ecumenis(st)că și în dialogurile inter-creștine la care participă!
Referința Patriarhului Bartolomeu la Pseudo-Sinodul din Creta și unilateral la punctul §1 al textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», cu scopul de a arăta conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe poate să provoace doar un zâmbet, după cum este cunoscut tuturor că Pseudo-Sinodul, în același text, a recunoscut eclezialitatea (statutul de Biserică) ereziilor, a recunoscut ereziile drept biserici echivalente și deopotrivă cu Biserica Ortodoxă, spunând că «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni eterodoxe care nu se găsesc în comuniune cu ea»[8].
Deci confruntăm mai jos fragmentele controversate din cuvântarea Patriarhului Bartolomeu, în care s-a referit cu emfază la prinosul Pr. Gheorghe Florovski în Mișcarea Ecumeni(st)că, ca să se vădească răstălmăcirea pe care o face.
„Credincioșia Pr. Florovski față de «tradiția adevărului» ca prezență continuă a Sfântului Duh în Biserică nu numai că nu l-a împiedicat să se ocupe cu Mișcarea Ecumenică, ci l-a inspirat și a hrănit interesul și aportul său la ea. A participat la dialogul inter-creștin, a avut un rol important la întemeierea și dezvoltarea Consiliului Mondial al Bisericilor, a studiat lucrările teologilor occidentali, a dezbătut cu ei, a făcut trimiteri fără ezitare la textele lor și a promovat valoarea Părinților Bisericii pentru descoperirea și conștientizarea moștenirii comune a creștinilor. După Florovski, toți creștinii «aparțin într-un fel aceluiași mediu duhovnicesc». Nu e vorba despre «tradiții paralele», ci despre o tradiție, care a fost înstrăinată și împărțită. Există o «înrudire principială în trecutul comun», pe care trebuie să ne-o amintim mereu. Pe lângă particularitățile lor, «Răsăritul și Apusul aparțin organic împreună de unitatea creștinătății». Nu este posibil să fie înțelese în sine, nu constituie «unități independente», nu sunt suficiente și de la sine explicate. «Pe parcursul istoriei lor, au mai multe puncte de contact decât ciocniri și conflicte. Cineva poate să le numească surori la nivel cultural. Și cutez să spun că aceste surori au fost siameze». Răsăritul și Apusul sunt părți ale unei singure lumi creștine, care, după planul lui Dumnezeu, «nu trebuia să se fi scindat». «Tragedia împărțirii este cea mai mare și mai critică problemă a istoriei creștine». Dacă este înțeles acest lucru, atunci există speranțe fundamentale pentru restaurarea unității creștine. […]
Reprezintă nu o anumită tradiție «aparte», ci tradiția de veacuri, tradiția Bisericii nedespărțite». Când Florovski proclamă că «unirea creștinilor… înseamnă tocmai întoarcerea mondială la Ortodoxie», înțelege întoarcerea la acea Biserică ce întrupează credincioșia neclintită în tradiția comună a Bisericii nedespărțite.
Această conștiință de sine a Ortodoxiei a evidențiat-o și Sfântul și Marele Sinod din Creta. «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conștiința ei de sine bisericească profundă că ocupă un loc important pe subiectul promovării unității creștine în lumea contemporană… Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat ‘pentru unirea tuturor’, cultivă mereu dialogul cu cei ce s-au despărțit de ea, de aproape și de departe, a fost mai ales în fruntea căutării contemporane a căilor și modurilor de restabilire a unității celor ce cred în Hristos, a participat la Mișcarea Ecumenică de la apariția ei și a contribuit la formarea și dezvoltarea ei pe mai departe».
Acesta a fost duhul Patriarhiei Ecumenice în toată lunga ei participare la Mișcarea Ecumenică, nu ca simplu asociat, ci ca unul dintre întemeietorii ei. Fără minimalism teologic, abordăm Tradiția Ortodoxă în referința ei istorică față de restul lumii creștine, cu convingerea comună cu Pr. Gheorghe Florovski că «toate puterile tradiției ortodoxe pot să se arate și să fie tratate numai în mediul unui contact statornic cu întreaga lume creștină». Credem că dialogurile științifice teologice inter-creștine sunt întărite prin contribuția Facultăților de Teologie și a rațiunii academice prin «dialogul vieții» în trăirea zilnică a creștinilor, dar și prin comunicarea și întâlnirile conducătorilor Bisericilor și Confesiunilor. Mai general, considerăm că Mișcarea Ecumenică a eliberat puteri creatoare remarcabile în lumea creștină»[9].
[1] ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΣ ΜΟΥΡΑΤΙΔΗΣ, Ἡ Οἰκουμενική Κίνησις, σ. 33.
[2] Αὐτόθι, σσ. 34-35. ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΘΕΟΔΩΡΟΣ ΖΗΣΗΣ,«Γένεση καί ἐξέλιξη τῆς πατρομαχικῆς μεταπατερικότητας», ἐν περιοδικῷ Θεοδρομία ΙΔ 1 (Ἰανουάριος – Μάρτιος 2012) 18-56, https://www.tideon.org/thriskeymata-aireseis/2012-02-28-20-33-21/11177-2017-09-30-20-28-39.
[3] ANDREW BLEIN, π. Γεώργιος Φλωρόφσκυ. Ἡ ζωή καί τό ἔργο ἑνός μεγάλου θεολόγου, ἐκδ. Ἐν Πλῶ, μτφρ. Ἐλένη Ταμαρέση, Ἀθήνα 2010, http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/35E50502/ioannhs_markas.pdf
[4] FLOROVSKY G., «The Legacy and the Task of orthodox Theology», Anglican Theological Review, 31/2, Avril 1949, σ. 66, Ἑλληνική μετάφραση στό Θεολογία 4/2010, σσ. 21-29.
[5] MICHAEL STAYROY, Τάἐπιστημολογικάκριτήριατῆςνεοπατερικῆςσύνθεσηςτοῦπ. ΓεωργίουΦλωρόφσκυ, σσ. 51-52. http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/2010_4_6_Stavrou.pdf.
[6] π. ΓΕΩΡΓΙΟΣ ΦΛΩΡΟΦΣΚΥ, Θέματα Ορθοδόξου Θεολογίας, ἐκδ. Ἄρτος Ζωῆς, Ἀθήνα 1989, σ. 219.
[7] Διεθνές Συνέδριο : «Ἡ θεολογική παρακαταθήκη τοῦ πρωθιερέως Γεωργίου Φλωρόφσκυ», 02-09-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/31285-diethnes-sunedrio-i-theologiki-parakatathiki-tou-prothiereos-georgiou-florofsku.
[8] https://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.
[9] Ἡ ὀμιλία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου στό Διεθνές Συνέδριο γιά τόν π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, 02-09-2019, http://fanarion.blogspot.com/2019/09/blog-post_87.html.
