Sfântul Paisie Aghioritul despre nepăsare și neliniștea cea bună

Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau amin­te şi se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun şi drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaţilor bărbăţia, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim şi să urcăm treptele duhovniceşti cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată că avem alături de noi, afară de oame­nii ce ne pot ajuta duhovniceşte, şi pe Iisus Hristos, Care ne ajută, pe Maica Domnului, pe Heruvimi, pe Serafimi şi pe toţi Sfinţii. Aşadar, curaj! Hristos este foarte puternic, este Atotputernic şi ne va da pute­rea Sa cea dumnezeiască să sfărâmăm coarnele celui viclean. Ne urmăreşte mereu nevăzut şi ne întăreşte atunci când noi avem intenţie bună şi ne facem, după Putere, mica noastră nevoință. Pe cât putem, să ne îndepărtăm de pricinile păca­tului. Să luăm aminte la simţurile noastre, pentru că toate de acolo încep. Iar atunci când, uneori sau de mai multe ori, ne vine greu, să evităm cel puţin curio­zitatea, ca ochii noştri să nu adune chipuri păcătoase căci apoi diavolii ne vor rula filme. Dacă luăm un căr­bune aprins şi-l ţinem în palmă, este firesc să ne ardă. Dar dacă îl mişcăm în mână – se înţelege că pentru puţin timp – nu ne va arde. Tot astfel se întâmplă şi cu imaginile păcătoase, atunci când se mişcă repede, ochii nu le ţin, ci numai trec peste ele şi astfel nu ni se arde sufletul.

Toţi care n-au luat aminte şi au dobândit obişnu­inţe rele trăind o viaţă lumească, după întoarcerea lor să primească fără murmur războiul vrăjmaşului, însă fără să cultive dorinţe rele. Dacă se vor nevoi astfel, se vor curăţa şi vor ajunge în starea oamenilor curaţi, care n-au cunoscut nici păcate mari, nici n-au dobân­dit obişnuinţe rele şi pentru aceasta nici război mare nu au. Iar dacă vor pune în valoare ca experienţă că­derile lor de mai înainte, vor spori mult. Dacă cineva merge pe un teren minat şi nu cunoaşte zona, va fi ne­voit să înainteze foarte încet şi cu atenţie, căci altfel va fi aruncat în aer. Iar dacă va cunoaşte mai mult sau mai puţin zona, deşi se poate să fie rănit puţin, totuşi cu ex­perienţa pe care o are înaintează statornic şi repede. Dacă cineva se va ocupa de ogorul cel necultivat al su­fletului său, va dezrădăcina toţi spinii patimilor lui şi va planta în locul lor virtuţi. Dar această lucrare este obositoare şi are trebuinţă de multă voinţă şi răbdare.

Câţi sfinţi nu va arăta Dumnezeu în statele unde a existat comunism! Mucenici! Aceia s-au hotărât să moară. Aveau poziţii mari şi nu au fost de acord cu legile, atunci când erau împotriva legii lui Dumne­zeu. „Nu sunt de acord. Omorâţi-mă, închideţi-mă în închisoare!”, spuneau, ca să nu fie atraşi şi ceilalţi. Aici însă mulţi, fără să fie prigoniţi, arată atâta ne­păsare! Dacă ar fi trecut măcar pentru puţină vreme printr-o greutate, un război sau nişte ani grei, ar fi fost altfel. Acum însă petrec ca şi cum nu s-ar întâm­pla nimic. Sunt – cum să spun? – ca unul ce vine din Australia cu avionul primăvara în Grecia şi pleacă de aici toamna, şi ajunge acolo tot primăvara. Din pri­măvară în primăvară, şi astfel nu vede iarnă. Nu ştie nici ce se întâmplă iarna, nu ştie de vreme rea, de nimic.

Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem şi noi suntem nepăsători!

Omul duhovnicesc -Nepăsarea nu se îngăduie nici celor lumeşti, cu atât mai mult oamenilor duhovniceşti. Un om cinstit, duhovnicesc, nu trebuie să facă nimic cu nepăsare. „Blestemat este cel ce face lucrurile Domnului lenevie”, spune proorocul Ieremia.

Viaţa nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are şi mâhniri. Înainte de Înviere este Răstignirea. Loviturile încercărilor sunt absolut necesare pentru mântuirea sufletului nostru, deoarece ele luminează sufletul. Aşa cum se întâmplă şi cu rufele: cu cât le frecăm mai mult, atunci când le spălăm, cu atât se curăţă mai bine.

Omul niciodată nu poate spune că n-are nimic

– Ceva are. Nevoinţa pentru dobândirea vieţii duhovniceşti nu se termină niciodată.

Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneşte. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Totul stă în a vrea și a nu vrea”.

– Părinte, cum putem ajuta un om nepăsător?

– Să punem în el neliniştea cea bună, să-l ajutăm să-şi facă probleme de conştiinţă, ca apoi el însuşi să se ajute. Cu sila nu se face nimic. Trebuie ca celălalt să înseteze ca să-i dai să bea apă. Sileşte pe unul care nu are poftă să mănânce. Va vomita. Când celălalt nu vrea, nu-i pot lua libertatea, independenţa.

– Gheronda, ce este neliniștea cea bună?

– Neliniștea cea bună este acea frământare bună de a duce „lupta cea bună”. Te frămânți, te supraveghezi pe tine însuți, descoperi ce anume împiedică sporirea ta duhovnicească, îți pui problema și ceri ajutor dacă este nevoie, și săvârșești astfel lucrarea cea duhovnicească. Vezi, de pildă, că în cutare împrejurare te-ai purtat cu mândrie și imediat te gândești: „Cum poate fi lovită mândria? Cu smerenia. Așadar: smerenie”. În puține cuvinte, cauți sporirea duhovnicească săvârșind astfel lucrare duhovnicească.

Neliniștea cea bună este întraripare. Dă sufletului noblețe, vioiciune; nu aduce încordare și supărare, ci mângâiere. Nu este osteneală, nu este zbucium sufletesc, ci râvnă pentru nevoință.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos