Partea I. Non-minunea ”sfințirii” apei plate necarbogazoase de Bobotează în ritm de folk
- Ce e cu atâtea semințe pe covorul din biserică după Sf. Litrughie?
- Păi, la un spectacol folcloric, lumea scuipă semințe pe jos. Aduci spectacolul folcloric în biserică, aduci și obiceiurile firești care îl însoțesc!
Îmi propun în această serie de 5 articole să abordez tangențial câteva subiecte spinoase în actualitatea Bisericii Ortodoxe Române, cum ar fi ecumenismul, sinodul de la Creta, tomosul de autocefalie ucrainean, chestiunea nepomenirii și românii din diaspora. Numai că nu am s-o fac cu scopul de a documenta sau informa teologic cu privire la aceste subiecte, ci mai curând să vă împărtășesc cum a fost pentru mine experiența ”trezirii” la niște realități dure.
Din rațiuni de protecție a mea și a celor despre care scriu, am ales să nu dau nume, nici pe al meu. Există în principiu 6 preoți despre care voi menționa repetat în această serie de articole: A, B, C, D, E și F.
Înțeleg nevoia de a face ”advertising” la începutul fiecărui articol ca să îndemn cititorul să îl citească până la capăt, dar această serie nu este deloc ușor sau plăcut de citit, însă este necesar. Pentru mine a fost un efort emoțional și de timp considerabil ca să o redactez, cu toate neajunsurile ei.
Pe parcursul acestei serii de articole, folosesc cuvântul ”coincidență” pentru a atrage atenția cu privire la anumite corelații care pot fi semnificative sau întâmplătoare. Rămâne la latitudinea cititorului să hotărască în care direcție înclină să creadă.
Vă rog de asemenea să aveți răbdare, întrucât nu sunt deloc obișnuit să scriu articole pe acest subiect și cu siguranță acesta nu va fi cel mai strălucit pe care îl veți fi citit din această arie, însă este povestea mea și cred că s-ar putea să fie relevantă pentru aceia din voi care aleg să considere că merită să citească până la capăt.
Sunt creștin ortodox român. Locuiesc parte din timp în Italia și parte în România. Înțeleg destul de bine unele din problemele comunității de români cel puțin din zona unde stau, chiar dacă nu îmi place să vorbesc despre asta. Pe lângă faptul că locuiesc și muncesc în Italia cam 6 luni pe an (care în sine ridică niște probleme ce țin de viața duhovnicească cu care mă obișnuisem în România), preotul meu duhovnic este un călugăr stareț din România (preotul A), cu care am păstrat legătura, la care mă spovedesc și cu care mă sfătuiesc în deciziile importante ale vieții mele.
Am urmărit cu interes pe unele din site-urile și blogurile ortodoxe românești articolele și comentariile referitoare la pseudosinodul de la Creta, dar am ales să nu mă exprim în această problemă, întrucât mă așteptam să fiu atacat dintr-o parte sau din alta și, neavând o cultură apologetică suficient de consistentă, am ales să îmi aduc aminte că tăcerea e de aur, vorbirea despre Dumnezeu este de argint, iar restul e vorbă deșartă. În această serie de articole, am să rup această tăcere, în speranța că cele împărtășite vor fi de un folos sufletesc cititorilor prin informare.
În conștiința mea am considerat că preoții care au rămas în Biserica Ortodoxă încă mai au har, chiar dacă îi pomenesc pe ierarhii români ce au semnat la Creta. Așa că, inițial (în 2016) am considerat că cel puțin până când nu va fi un sinod ortodox care să anuleze hotărârile luate la Creta și să ia o hotărâre fermă în privința celor care au semnat acolo, pentru mine nu contează prea mult pe unde mă duc la Biserică, atâta vreme cât e Ortodoxă și acolo nu slujește vreunul din cei ce au trădat Ortodoxia semnând acolo. Bun, liber la dormit în bocanci cum ar spune unii. Și asta a mers o vreme, până în 2017.
În Italia, eu locuiesc în zona ”zona Z”. Slavă Domnului, în ”zona Z” sunt câteva zeci de biserici ortodoxe românești (și destul de multe ortodoxe ruse, grecești și de alte naționalități), astfel încât creștinul nu poate avea scuză că nu are unde să meargă la Biserică în zi de sărbătoare. Din fericire, în orășelul în care locuiesc eu, este o biserică ortodoxă românească, așa că nu trebuie să străbat zeci sau sute de kilometri, precum alții, ca să merg duminica la Biserică. Sau cel puțin așa credeam eu, până în ianuarie 2018.
Dar să dăm puțin timpul înapoi. Bisericile Ortodoxe românești din ”zona Z” aparțin, în marea lor majoritate Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Diocesi Ortodossa Romena d’Italia), păstorită de IPS Siluan aflată sub jurisdicția Mitropiliei Occidentale și Meridionale, păstorită de IPS Iosif. Atât IPS Iosfi cât și IPS Siluan au semnat personal la sinodul din Kolymbari, Creta, în 2016, recunoscând punerea pe picior de egalitate a Bisericii Ortodoxe cu alte confesiuni. IPS Siluan este pomenit, după observațiile și cunoștințele mele, de fiecare sau de aproape fiecare preot român care slujește în această zonă în vreuna dintre Biserici. Există o comunitate strânsă, în care preoții ortodocși români din zonă se întâlnesc relativ des, pentru a sluji Sfântul Maslu, pentru a sluji împreună la hramuri și pentru a discuta subiectele administrative bisericești. Această lucrare misionară este impresionantă, cu atât mai mult cu cât acești preoți în marea majoritatea a cazurilor nu sunt plătiți de Biserica Ortodoxă Română la fel ca în România, adică nu primesc un salariu. Ei lucrează în timpul săptămânii pentru a se întreține pe ei și familiile lor și, adesea, pentru a acoperi cheltuielile parohiilor pe care le păstoresc. Acești preoți au familii numeroase, cheltuieli extrem de mari (cu atât mai mult cu cât trebuie să se deplaseze pentru a acoperi o zonă semnificativ mai mare decât preoții de cartier din orașele românești) și reușesc să facă destul de puțin din ce intenționează sau vor, pentru credincioșii și comunitățile pe care le păstoresc. Însuși faptul că o asemenea comunitate a înflorit în Italia, o țară catolică, în ultimii ani este impresionant și este cumva un rezultat al faptului că milioanele de români din Italia își doresc să ducă o viață spirituală duhovnicească chiar și dacă au ales, pentru mai mult sau mai puțin timp, să locuiască și să muncească în afara României. Vom afla în curând și despre câteva din șpilurile și dedesubturile despre cum s-a realizat asta (mai ales în partea a IV-a).
În marea majoritate a cazurilor, lăcașurile de cult și închinăciune în care preoții ortodocși slujesc în comunitățile din diaspora aparțin ca proprietăți imobiliare Bisericii Catolice ca instituție, care le pune la dispoziția lor ori pe gratis, ori contra cost. În schimbul acestor favoruri, preoții ortodocși răspund prin păstrarea unor relații amiabile cu reprezentanții catolici, ceea ce este de înțeles. Vom vedea în curând de unde anume asta începe să fie o problemă în misiunea lor.
În fiecare parohie ortodoxă din Italia, lucrurile sunt rânduite de preot după posibilități, ceea ce uneori duce la improvizații destul de surprinzătoare pentru cineva care este obișnuit cu tipicurile din România. De exemplu:
- în duminica Paștelui când se citește Evanghelia în limbi străine, orice credincios care se întâmplă să știe cât de cât o limbă străină își poate face glasul auzit în Biserică,
- oricine indiferent cât de prost cântă este binevenit la cor,
- unii bărbați citesc Apostolul fără să aibă vreo pregătire (și adesea fără să se înțeleagă prea mare lucru din ce citesc),
- se primesc pomelnice pe tot parcursul Sfintei Liturghii,
- coșul milei se colectează înaintea sfintei împărtășanii,
- majoritatea sfintelor taine și slujbe se realizeaza duminica, din lipsă de timp (atât a preotului, cât mai ales a credincioșilor).
Acestea toate pot să prezinte mici inconveniente, dar contribuie și la sudarea unei comunități mai autentice, cu atât mai mult cu cât după pomenirea morților (care da, se face de regulă și nu de excepție în fiecare duminică), credincioșii mai schimbă o vorbă în timp ce servesc cele oferite spre pomană, iar preotul interacționează cu ei într-o manieră non-formală și apropiată. Este mai ușor în diaspora ca românii să formeze comunități în jurul Bisericii, sau, hai să nu exagerăm: semi-comunități.
Preotul care slujește în Biserica Ortodoxă românească în orașul unde locuiesc eu Italia (și vreo câteva mii de alți români) se numește preotul B. Predecesorul lui, preotul C, obișnuia să țină relativ frecvent predici în care vorbea despre ”frații noștri catolici”, ”cei doi plămâni ai Bisericii: cel ortodox și cel catolic”. El a fost promovat la rangul de protopop si vom reveni la el în partea a III-a a seriei. De câțiva ani nu mai făcea molitfele Sfântului Vasile cel Mare nici de 1 ianuarie, nu sub scuza vehiculată de unii preoți din alte părți că ”nu sunt vrednici”, ci sub pretextul că ”noi nu suntem diavoliști” (sic!) iar vremea unor asemenea practici a trecut. Așa că unii din credincioși au sperat că preotul B va aduce un suflu nou în comunitatea din orășelul nostru. Și, vai, ce suflu a adus!
Micile inovații pe care părintele B le-a adus în biserică i-a îndepărtat pe unii care au fost etichetați destul de repede drept fanatici. Asta mi-a stârnit curiozitatea și am început să fiu atent, cu atât mai mult că preotul B pare că se bate cu pumnul în piept că el nu e ecumenist.
De exemplu, a introdus școala de duminică pentru copiii mici. Lucru lăudabil, atâta doar că școala de duminică nu avea loc DUPĂ Sfânta Liturghie, ci ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII, transmițând mesajul copiilor că e OK să plece de la Biserică în timpul Sfintei Liturghii și, mai mult, părinții e OK să nu mai fie atenți spre sfârșit. La urma urmei, asta fac și părinții, care pot să stea la cioace la nesfârșit în spatele bisericii, dar care imediat cum copiii lor s-au împărtășit, rup ușa de parcă ar avea un girofar deasupra capului și crapă copilul de foame dacă nu ajunge în 5 minute acasă, parcă n-ar mai putea sta 15 minute, să se termine Sfânta Litughie și să ia și binecuvântare. Am citit undeva că pe cei ce pleacă înainte de a se termina Sfânta Litughie îi putem asemăna cu Iuda.
Apoi, preotul B, mai ales la duminici și sărbători, a introdus, ÎN CADRUL SFINTEI LITURGHII momente muzicale… cu instrumente. Mai exact, o pianină acompania glasul unor femei care cântă în biserică muzică folcorică, populară sau de alte feluri (orice numai bisericească nu). Observând că în urma unui asemenea moment folk în Biserică, au rămas pe jos o mulțime de semințe, un cântăreț din Biserică a remarcat firescul: la spectacol folcloric se scuipă semințe. Dacă aduci specacolul folcloric în Biserică, la ce să te aștepți?
Cu altă ocazie, preotul B a permis desfășurarea unui eveniment cultural în biserică, organizat de o asociație româno-italiană. Frumoasă inițiativă în principiu. Atâta doar că la un moment dat, a luat microfonul o bătrânică italiană, catolică, care a considerat că este normal, în Biserica Ortodoxă, să declare că ea crede că adevărata credință este cea catolică și este tare mândră de asta. Care a fost reacția preotului B? A aplaudat și a zâmbit, încuviințând ca cei aflați în biserică să facă la fel. Luând cuvântul după ea, nu a interpelat nici măcar neutru această idee, ci a invitat participanții la fursecurile care erau servite în spate.
La Sf. Liturghie, unele din badante (care au în îngrijire bătrâni pt care lucrează la domiciliu) își aduc clienții la Biserică, chiar în scaunul cu rotile. În primă instanță, ideea de a face în așa fel încât să participe la sfintele slujbe chiar dacă lucrează pare meritorie. Atâta doar că uneori, în timpul rugăciunilor și al cântărilor care se fac în limba italiană (zice-se, pentru italienii convertiți la ortodoxie), se trezesc și acești catolici să se roage sau să cânte împreună cu ortodocșii. Nu știu care o fac de convingere și care de plictiseală, dar aici deja avem o problemă de practică ce trebuie abordată de preotul paroh.
Modul original de realizare al aghezmei în diaspora italiană este deosebit de interesant, pe princpiul ”câte bordeie, atâtea obiceie”: apa nu se mai sfințește în butoi, ci se sfințesc direct sticlele cu apă plată, desfăcute. Luând în considerare că din câte știu eu, pentru a se sfinți apa rezultând agheazmă, crucea preotului trebuie să treacă fizic prin apă, sincer mă și mir de ce se mai ostenesc cei ce procedează așa să mai desfacă sticlele. E adevărat, nu toată agheazma care se face este în felul acesta, există de obicei, așa, mai mult de decor, o găleată sau un butoi în care preotul introduce crucea spre sfințire.
Agheazma Mare se face prin excelență în același mod: spre exemplu în 2018, preotul a insistat asupra faptului că a adus o cruce de gheață (!!!) cu ocazia slujbei sfințirii apei plate de Bobotează.
Eu m-am ”trezit” din somnul meu în momentul în care preotul B a venit cu ocazia ajunului Bobotezei (care din rațiuni logistice nu e în pre-ziua Bobotezei, ci câteva zile între Anul Nou și Bobotează) să sfințească apartamentul în care locuiesc. Eu am asistat la multe sfințiri de casă și am obiceiul din România de a mă asigura că un preot trece pe la începutul fiecărui an prin casa în care locuiesc cu Boboteaza. Mărturisesc că a fost cea mai atipică asemenea vizită la care am asistat: preotul B a dat flișc-flișc cu apă repede pe unde a nimerit, nici n-a intrat prin toate încăperile apartamentului, a stat la taclale încă 10 minute povestind cât de greu îi este să străbată zeci de km până la români care zic că sunt acasă și nu sunt (mai mult a durat lamentația decât sfințirea propriu-zisă și A LĂSAT NIȘTE AGHEAZMĂ MARE ÎNTR-UN VAS. Agheazma era limpede și curată la început. Am lăsat vasul pe hol câteva zile. Spre marea mea supriză, agheazma s-a îmbâcsit. Ca o notă, știu cum se îmbâcsește apa sau ceaiul lăsate pe hol câteva zile și știu cum s-a îmbâcsit agheazma aceea.
”Agheazmă” ca aceea am mai văzut doar făcută de un preot ecumenist, în urmă cu vreo 20 de ani, și atunci nu-mi explicam fenomenul.
Am aruncat lichidul acela la plante și am început să mă documentez. Am aflat o serie de lucruri extrem de interesante, care mi-a dezvăluit o față uimitoare a practicilor multora din preoții ortodocși români în disapora.
Problemele sesizate în primă instanță referitoare la comportamentul preotului, precum și starea mea lăuntrică în Biserică asistând la slujbele realizate de preotul B ar putea fi pe bună dreptate catalogate drept răutăți gratuite sau bârfă necuviincioasă dacă ele nu ar crea cadrul general de interpretare pentru ceea ce mi-a atras cu adevărat atenția: oare de ce agheazma făcută de acest preot s-a stricat? Dacă ceea ce se oferă credincioșilor la Biserică drept agheazmă nu se strică, atunci asta nu constituie un argument suficient în privința sfințeniei ei. Însă stricarea ei ridică cel puțin un semn de întrebare. Amintesc de proba istorică în care Mihai Viteazul a cerut unor preoți catolici să facă agheazmă și unor preoți ortodocși să facă aghiazmă, separat și le-a observat. Agheazma făcută de catolici s-a îmbâcsit, iar cea făcută de ortodocși a rămas limpede, ceea ce a fost considerat un semn că Ortodoxia este credința cea dreaptă.
Mihai ”1/2 Ro, 1/2 It”.
Italia, februarie 2019
Foarte trist ce ne relatezi, dar sunt doar primele aspecte ale căderii din har. Pentru creștinii care urmează calea dreapta urmează încercări și mai grele: împotrivirea la legile anticrestine pe care le va da statul, culminând cu refuzul închinării la diavol prin neacceptarea „semnului fiarei”. Dumnezeu sa va întărească.
Eu,traiesc in Italia in Roma Si nimic din ce spune acest”jumatate român, jumatate italian nu se petrece aici si nici in ale orase din Italia unde slujesc preoti români ortodocsi.
Nu stiu ,unde este orasul z de care vorbeste si de preotul A, B ,C, dar eu spun cu tărie ca am o parohie unde slujba sfintei Liturghii este frumoasa ,lunga si adevărată, si cu adevarat folositoare, si ca in seara dintre ani s-a facut dupa Sf.Liturghie a Sf. Vasile cel mare,si cunosc multe parohii unde totul se savarseste dupa sfintele canoane ale bisericii ortodoxe.
Eu pot sa va spun numele meu si si numele Parohiei mele.
Ma numesc Bulgaru Lucica si sunt in Roma3 Parohia Nasterii Maicii Domnului,si aici totul se petrece cat se poate de normal si adevarat. Iar sfintirea de Boboteaza s-a facut ca si acasa,nu in sticle inchise de la magazine.
Probabil cei de care vorbiti, sunt de alta religie
Sun cei de la Oastea Domnului care folosesc instrumente in biserica.
Deci nimic din ce spuneti nu este adevarat
Foarte rapid ati hotarat ca „Nu este adevarat”, după o cercetare atentă a faptelor… Dacă e bine la Roma, nu inseamna ca e la fel in toata ortodoxia din Italia. Taci si asculta, asa cum se spunea la început chiar în acest articol, tăcerea e de aur.
Abia astept sa citesc partile urmatoare.
Si eu lucrez in Italia in orasul Bologna unde si aici ecumenismul este in floare!Majoritatea lucrurilor enumerate in articol se intampla si aici!
Bulgaru Lucica
Nu puteti spune ca dl. Mihai minte atata timp cat nu stiti unde se petrec cele spuse de dansul. Si eu cred ca la modul cum e scris articolul , stie ce vorbeste. E foarte posibil ca in parohia unde sunteti lucrurile sa fie in regula sau e posibil sa nu vedeti sau sa nu simtiti lucruri in neregula. Pentru aceasta trebuie trezvie si nu stiu cati dintre noi o avem. Sa ne ajute Dumnezeu sa urmam calea Sf . Parinti! Asteptam si celelalte parti scrise ale domnului Mihai care sigur are o perceptie buna a ceea ce este evident ca se intampla in Biserica Oficiala in vremurile de azi. Doamne ajuta!
Foarte interesant articol cam astai situatia in toata UE trista si reala. Recent mam intors din Anglia exact asai cum spune acest om. Numai ca in parohia care ma duceam oamenii au mai incetat sa vina si neam adunat vreo câtivai cu propuneri solutii ca cumva sa atragem lumea pâna la urma a ramas ca sa se organizeze o masa un frigarui. Nustiu sa mai facut sau nu ca nam mai stat pe acolo. Asteptam urmatoarea parte Doamne ajuta.
Este foarte usor sa smintiti lumea cu acest gen de a critica. De ce nu se spune exact locul unde se petrece si cum se numesc acei preoti așa reusim sa vedem,daca este adevarat.
Despre tacere am gasit ceva traitor:
Despre rugăciune și tăcere
O maică a fost trimisă la Moscova, având de rezolvat unele treburi ale mănăstirii. La întoarcere i-a zis Stareţului: „Iertaţi-mă, părintele meu, aş fi putut să mă întorc ieri, dar n-am voit să călătoresc în zi de sărbătoare şi am rămas pentru Privegherea de noapte şi Sfânta Liturghie la Moscova; însă am regretat foarte mult, m-am tulburat cu duhul şi am judecat în gând, pentru că în parohia în care s-a întâmplat să fiu prezentă, nu s-a cântat bine şi multe cântări au fost omise: s-a cântat numai pe două voci şi, din grabă, nici nu s-a citit bine”. „Dar nici tu nu te-ai rugat bine”, a zis Stareţul Zosima. „Pe tine trebuie să te osândeşti, căci cel care se roagă bine nu observă dacă se citeşte şi se cântă bine sau rău. Dacă mintea şi inima ta s-ar fi rugat în duh şi adevăr şi ai fi stat ca o călătoare undeva, într-un colţ îndepărtat şi, ca vameşul, ai fi privit doar la păcatele tale şi ai fi strigat cu osârdie: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasei, atunci n-ai fi avut timp să te plictiseşti, să urmăreşti cititul şi cântatul. Cu atât mai mult n-ai fi avut îndrăzneală să judeci şi nu te-ai fi tulburat”.
O maică i-a mărturisit cu amărăciune în suflet Stareţului Zosima: „Ce să fac, părintele meu? Deseori sunt învinsă de lipsa de înfrânare a limbii, iar după ce vorbesc mult în zadar, întotdeauna mă întristez, îmi pare rău pentru aceasta şi mă hotărăsc în gând să mă îndrept, însă greşesc din nou în acelaşi fel”.
„Străduieşte-te să păstrezi în minte”, a răspuns Stareţul, „cele spuse de Mântuitorul: pentru fiecare cuvânt spus în deşert vom da răspuns; şi cere ajutorul Lui, Atunci când iarăşi vei greşi, cere-i din nou iertare, Cel ce a poruncit ucenicului să ierte de şaptezeci de ori câte şapte, nu va ierta oare El însuşi celui care greşeşte şi aleargă la El, cerându-i ajutor şi iertare?”
„Uneori”, a continuat maica, „spun ceva util, sau chiar folositor sufletului, fie pentru maici, fie pentru mireni : la început este o discuţie duhovnicească, dar apoi, nici nu simt cum, sunt atrasă spre vorbirea în deşert, sau chiar spre judecată şi osândire, spre curiozitate şi laudă de sine; după aceea întotdeauna mă simt apăsată şi întristată. Ce să fac? Nu pot să mă îndrept”.
„Pentru a învăţa să vorbeşti bine şi fără a păcătui”, a răspuns Stareţul, „mai întâi să înveţi să taci. Oricât de fierbinte ar fi baia, tot se răceşte dacă deschizi uşile adeseori. De asemenea şi sticluţa cu arome: dacă o vei deschide ades, aromele vor ieşi. Tocmai de aceea spune Dreptul David: amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit (Psalmul 38, 3). Auzi: nici de bine n-am grăit; a preferat mai bine să tacă, decât să grăiască de bine… Şi atunci: înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu s-a aprins foc (Psalmul 38, 4). Căci „şi cele bune a vorbi este mai prejos decât tăcerea cu mintea”, a zis Calist Catafygiotul (capitolul 40). Bună este tăcerea buzelor, dar tăcerea minţii este mai presus de aceasta cu cât sufletul este mai presus de trup. Însă atâta vreme cât suntem în trup, tăcerea buzelor trebuie să ajute în tot chipul sufletul, căci nu poţi să atingi tăcerea minţii sau cugetarea la Dumnezeu înainte de a deprinde tăcerea buzelor cu discernământ. Pentru aceasta ne şi învaţă împăratul proroc să ne rugăm: Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3).
„Părinte”, îmi amintesc din Proloage, spunea o maică, că un pustnic (Avva Agaton – n. red.) a purtat timp de trei ani o piatră în gură, pentru a învăţa să tacă. Binecuvântaţi-mă şi pe mine să port tot timpul ceva în gură, pentru a ţine minte şi a înfrâna ticăloasa mea limbă”.
„Poartă o piatră. Dumnezeu să te binecuvânteze”, l-a zis Stareţul. „Iar piatra noastră este Hristos! Străduieşte-te deci să ai totdeauna pe buze rugăciunea lui Iisus. Mai bine decât orice altă piatră te va ajuta să dobândeşti nu numai tăcerea, ci toate celelalte virtuţi. Cele ce s-au înfăptuit arareori şi prin voia deosebită a lui Dumnezeu nu ne sunt spre exemplu şi pentru acestea nu vom fi judecaţi dacă nu le vom săvârşi întocmai. Pe cele stabilite de către Biserică şi pravilele Sfinţilor Părinţi trebuie să ne străduim să le împlinim. Nici unul dintre Sfinţi nu ne-a lăsat poruncă să purtăm piatră în gură, pe când a avea rugăciunea lui lisus pe buze, în minte şi în inimă le este poruncit tuturor celor care vor să fie monahi…
Şi chiar tuturor creştinilor. Apostolul Pavel a zis: Rugaţi-vă neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17).
Rugăciunea lui lisus, mai bună decât orice altă „piatră”, ne va învăţa nu numai cuvenita şi binecuvântata tăcere, ci şi orice alt bine.
Din îndrumările starețului Zosima.
Daca ne place sa cautam pietre pentru a arunca ,este usor.
Auzi,doamna Bulgaru,poti sa taci cand Hristos e palmuit in fata ta?!Aici nu e vorba de smerenie(falsa)ci de apararea credintei in fata celor care o palmuiesc;ecumenistii!
Interesant cum apar acesti oameni ce posteaza doar daca se arata cum ierarhi si preotii nostri nesocotesc sfintele canoane si arunca margaritarele lor inaintea porcilor.
Si la fel de interesant cum gasesc ei cate ceva sa te ameteasca. De pilda pilda cu maicuta. Da pilda se potriveste aici ca nuca-n perete, iar orice om cu scaunu la cap nici nu citeste comentariul lor, fiindca nu-i facut cu inima curata ci doar spre adormire, sa nu zic aburire ca suna aiurea dar s-ar potrivi mai bine situatiei si omului.
1. Intre Anul nou si Boboteaza nu avea cum sa vina preotul cu aghiasma mare.
2. In aghiasma mica folosita la sfintirea casei, daca existau ramurele de busuioc, normal ca s-a intamplat ceea ce ati descris dvs.
Bine a zis Neaoșul!
Ai dreptate, Bulgarul, nu trebuie sa aruncam cu piatra atunci când e vorba de patimile și păcatele celorlalți. Aici, însă, e vorba de credință. „Atunci când credința este primejduită, porunca Domnului este de a nu pastra tăcere.” , spune Sf. Teodor Studiul. Și sunt multe texte la Sfinții Părinți care îndeamnă la mărturisire, atunci când e vorba de erezie, eretici, rugăciuni împreună cu ereticii, etc. Dumnezeu sa ne lumineze și sa putem deosebi duhurile!
Bulgarul, sunt realități cele spuse de Mihai. O experiență trăită de mine, în anii 2010-2011 ma aflam în Italia, orașul Catania, am fost sa ma spovedesc la biserică ortodoxa din acel oraș unde slujea un preot roman, după ce m-a spovedit mi-a spus sa rămân ca îmi va da Sfânta Împărtășanie(menționez ca printre păcatele spovedite erau și fumatul și preacurvia) . La care eu l-am întrebat :”Părinte, dar nu sunt pregătită, cum se poate asa ceva?” Raspunsul:”Exista o” dispensa”, o zi în care toți creștinii se pot împărtăși indiferent de păcatele savarsite”. Nu am rămas sa ma împărtășesc, am plecat acasă și l-am sunat pe duhovnicul meu din România povestindu-i ceea ce mi-a zis preotul, mi-a răspuns ca am făcut bine ca nu m-am împărtășit.
Iertati-ma vad ca toti ati sărit pe mine,acum chiar ma gandesc că mai bine nu citean acest articol si nici sa scriu nu trebuia. Imi pare atât de rău. Domnul vede si face dreptate tuturor. Nu-mi ramane decat sa mă rog pentru intreaga omenire cu inima curată si cu dreptate
Ba nu,ai facut foarte bine ca ai scris,,te-a indemnat duhul”nu-l neglija!Cauta adevarul si il vei gasi.