X

CEDO admite aplicarea, opțională deocamdată, a legii islamice, SHARIA, în Europa

O decizie a Curții din 19 decembrie deschide calea pentru a transforma Sharia, „legea sfântă a Islamului”, într-un drept al omului.

O analiză senzațională a lui Grégor Puppink, doctor în drept și director al Centrului European pentru Justiție, publicată în Le Figaro.

Până la 18 decembrie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) aprecia că Sharia este, în sine însăși, incompatibilă cu valorile democrației și cu drepturile omului. Astăzi, acest lucru nu mai este valabil: CEDO acceptă acum aplicarea Sharia în Europa, în anumite condiții, neprecizate din păcate.

În 2003, CEDO valida disoluția unui partid islamist – deși acesta câștigase alegerile – pe motiv că dorea instaurarea Shariei în Turcia. Judecătorii de la Strasbourg au afirmat atunci, fără echivoc, „incompatibilitatea Sharia cu principiile fundamentale ale democrației” și cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului (cazul Refah Partisi și alții contra Turcia, din 13 februarie 2003).

Or, într-o hotărâre în dosarul Molla Sali contra Grecia, din 19 decembrie 2018, Curtea a omis să reitereze această condamnare de principiu a Sharia și a acceptat aplicarea ei alături de dreptul comun grec.

Aplicarea Sharia în Grecia nu este nouă. Moștenire din vremea Imperiului Otoman, ea a continuat să se aplice populațiilor musulmane trecute sub jurisdicția greacă după recucerirea Traciei de Vest.

Tratatele de la Sèvres (1920) și Lausanne (1923) care au reglementat după război soarta minorităților din Turcia și Grecia prevedea că acestea pot continua să trăiască după regulile lor. Drept urmare, jurisdicția greacă a acceptat că Sharia trebuie aplicată obligatoriu la toți membrii comunității musulmane din Tracia în materie de căsătorie, divorț și succesiune.

Acest lucru a fost contestat de o femeie la CEDO. Aceasta s-a văzut privată de moștenirea ei de pe urma soțului defunct, prin aplicarea Sharia asupra succesiunii, deși acesta îi lăsase femeii bunurile sale în conformitate cu dreptul comun.

Justiția greacă a anulat testamentul, apreciind că perechea musulmană avea obligația de a rezolva această problemă prin prisma Sharia, care spune că moștenirea trebuia să meargă la surorile defunctului.

Așadar, CEDO trebuia să judece dacă „legea musulmană sfântă” poate fi aplicată cu forța unor cetățeni greci pe motivul „protejării minorităților” și al respectării angajamentelor internaționale ale Greciei.

Nici o surpriză: Curtea a condamnat această aplicare forțată a Sharia… Dar nu și Sharia însăși. Grecia a anticipat această decizie stabilind ca recurgerea la Sharia opțională, printr-o lege aprobată pe 15 ianuarie 2018.

Cel mai interesant este un aspect care a trecut neobservat de presă și anume că CEDO a profitat de această afacere pentru a stabili condiții de aplicare a Sharia în Europa.

CEDO afirmă că un stat nu este ținut, dar poate dacă dorește „să creeze un cadru juridic determinat pentru acordarea comunităților religioase a unui statut special, implicând privilegii anume”.

Cu alte cuvinte, un stat european poate acorda comunității sale musulmane libertatea de a fi condusă de normele Sharia, fără ca acest lucru să contravină Convenției Europene a Drepturilor Omului. Două condiții sunt necesare pentru un asemenea statut special: respectarea voinței celor interesați și cel, eliptic, al „intereselor publice importante”.

Fiind vorba de respectarea voinței, CEDO pune ca „piatră unghiulară” pentru abordarea sa, „dreptului liberei identificări”, adică a dreptului „de a alege să nu fie tratat ca o persoană aparținând unei minorități”, atât de membrii minorității respective cât și de stat.

Curtea adaugă că respectarea de către stat a „identității minoritare a unui grup specific” nu trebuie să prejudicieze „dreptul membrilor acestui grup de a alege să nu aparțină la acest grup” sau „de a nu respecta practicile și regulile acestuia”.

Pe scurt, statul trebuie să respecte minoritățile evitând în același timp să îi oblige pe membrii acestora să facă parte din ele. Atunci când statul acceptă aplicarea Sharia pe teritoriu său, aceasta trebuie să fie opțională.

Curtea nu emite nicio judecată față de aspectul esențial al conținutului legii Sharia. Și aici, ea abordează problema prin prisma consimțământului individual, apreciind că orice individ poate renunța în mod valabil la anumite drepturi pentru motive religioase (adică să se supună Shariei), cu excepția cazurilor în care se opune „un interes public important”.

Curtea a ales așadar o abordare deopotrivă liberală și comunitaristă, susceptibilă să împace coexistența comunităților diverse, beneficiind de privilegii juridice în sânul aceluiași stat.

Această abordare este ecoul obligației, formulate recent în dosarul austriac privind blasfemia (o politiciană care dorea să tragă un semnal de alarmă față de căsătoriile cu minore din Ismal a fost condamnată în Austria după ce a afirmat că și căsătoria Profetului Mahoed cu o fetiță de 6 ani, cu care a avut relații sexuale la 9 ani, este un act de „pedofilie”. CEDO a confirmat la sfârșitul lui octombrie 2018 condamnarea pronunțată de justiția austriacă – n.r.) de „a asigura coexistența pașnică a tuturor religiilor și a celor care nu aparțin nici unei religii, prin garantarea toleranței mutuale”.

Această abordare ridică serioase dificultăți în punerea sa în aplicare.

Mai întâi, pentru că se bazează pe postulatul consensului. Curtea presupune că „alegerea în chestiune este perfect liberă, cu condiția să fie în cunoștință de cauză”. Or, așa cum a demonstrat Muriel Fabre-Magnan în recentul său eseu Instituția libertății, consimțământul nu este suficient pentru agaranta libertatea. Astfel, de pildă, dacă o tânără musulmană consimte să se căsătorească cu un bărbat ales de părinții săi, aceasta nu înseamnă că alegerea sa este liberă.

Mai mult, știind în ce măsură Islamul poate constitui o societate închisă, se cuvine să ne punem întrebări în legătură cu posibilitatea ieșirii din aceasta, cu atât mai mult cu cât Sharia pedepsește apostazia cu moartea.

Este o mare ipocrizie să presupui că este suficient consimțământul pentru a garanta libertatea. Poate că este și o mare lașitate.

Decizia CEDO pune autoritățile publice în situația defensivă de a trebui să se justifice pentru refuzarea musulmanilor a „plăcerii” cutărei sau cutărei norme a Sharia, din momentul în care le acceptă pe altele.

De altfel, nu doar Grecia și Marea Britanie acceptă deja Sharia în anumite materii, ci și toate țările care recunosc o valoare în normele alimentare „halal”. Din acest moment, nu mai există nici un motiv pentru a refuza aplicarea altor norme, în materie de finanțe de exemplu. Sharia este un sistem juridic care acoperă toate domeniile vieții.

Mai mult, acceptând principiul însuși al aplicabilității Sharia în Europa, fie și în mod limitat, decizia CEDO permite partidelor politice care doresc să o aplice să pretindă că acționează în numele „respectării drepturilor omului”.

În sfârșit, fiind vorba de conținutul „interesului public important” susceptibil a fi invocat de state împotriva Sharia, acesta rămâne să fie definit de la caz la caz. Ceea ce ne conduce la constatarea că nu există un conținut material precis: el face probabil referire la valori precum egalitatea sau libertatea individuală.

Dar interpretarea „valorilor” este periculos de schimbătoare, la cheremul mai ales al evoluțiilor demografice, culturale și electorale, cu atât mai mult cu cât judecătorii apreciază că trebuie să-și schimbe interpretarea privind drepturile și libertățile în funcție de schimbările sociale.

Mai mult, în numele aceleiași valori a „libertății religioase”. Curtea europeană permite interzicerea portului burqa în public în timp ce Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU se opune.

În drept, la fel ca la bursă, fluctuație este o proprietate a valorilor. În schimb, Sharia pare să se bucure de o mare stabilitate.

Curtea Europeană nu oferă nici un exemplu pentru un astfel de „interes public”. De altfel, în mod uimitor, ea însăși nu critică Sharia, de exemplu, pentru că ar fi contrară drepturilor femeilor, ci se mulțumește să amintească doar că mai multe organisme internaționale „s-au declarat preocupate” de aplicarea ei și de discriminarea astfel creată, mai ales în detrimentul femeilor și al copiilor, și apreciat-o în unele aspecte „incompatibilă cu angajamentele internaționale contractate de Grecia”.

Pentru ce atâta prudență? Pentru a nu vexa și mai mult Turcia, al cărui președinte este un moștenitor al Partidului Refah, cândva interzis, și care a decis să-și diminueze semnificativ contribuția sa financiară la Consiliul Europei? Pentru a nu supăra Turcia, Azerbaidjanul și Albania, care, deși membre ale Consiliului Europei, au semnat și Declarația de la Cairo a Drepturilor Omului în Islam (1990), care afirmă printre altele că Islamul este religia de naștere a tuturor și că drepturile omului sunt supuse Sharia?

Problema aplicării Sharia în Europa, inclusiv în dispoziții contrare Convenției Europene, îi îngrijorează și pe unii membri ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și va face obiectul discuțiilor și al unui vot la Strasbourg în ianuarie. Aceasta, în condițiile în care Adunarea, care a adoptat multă vreme un discurs binevoitor față de Islam, declarând încă din 2010 că „Islamul este o religie care propovăduiește pacea” și că nu ar trebui interzis portul vălului integral, nici construirea de minarete, pare acum să fie ceva mai critică.

Între altele, proiectul de rezoluție din ianuarie 2019 se arată preocupat de activitățile „judiciare” ale „consiliilor Sharia” din Marea Britanie și a muftiilor din Grecia și invită Turcia, Azerbaidjan și Albania să ia în calcul retragerea din Declarația de la Cairo, dar și de a acționa pentru stabilirea „cu claritate a primatului” juridic al Convenției Europene față de această Declarație.

Europa se vede obligată și să apăre Convenția Europeană a Drepturilor Omului în fața concurenței drepturilor omului islamice, care și ele se pretind universale. Iar această apărare nu are niciun atu evident, de vreme ce, făcând din consimțământ – adică din voința individuală – criteriul central al drepturilor omului, nu este clar ce ar permite instanțelor europene să pretindă că sistemul lor este mai bun decât cel vecin. Deoarece și acesta poate pretinde că se bazează pe consimțământul persoanelor. Declarația de la Cairo a fost de altfel ratificată de un număr mai mare de stata decât Convenția Europeană.

De fapt, opoziția dintre individualismul liberal și Sharia nu oferă nicio soluție satisfăcătoare, deoarece și un sistem și celălalt au în comun refuzul fundamentului însuși al drepturilor omului, adică existența unui drept natural care poate fi cunoscut în mod rațional prin observarea naturii umane și care există independent de voința arbitrară a lui „Allah” sau a indivizilor.

Ceea ce amenință să se întâmple, și semnele apar deja în această decizie a CEDO, este introducerea Sharia, prin voință individuală, printre drepturile omului. Adică „dreptul la Sharia”.

Numai o întoarcere la înțelegerea obiectivă a drepturilor omului, bazată pe dreptul natural, ar permite eliberarea de individualismul liberal și apoi de Sharia. Atunci, drepturile omului și-ar regăsi universalitatea.

Dar nu părem să ne îndreptăm către această direcție; o preferăm pe cea a comunitarismului liberal, în vreme ce refuzăm să spunem ceea ce suntem, ca europeni.

CEDO nu suflă o vorbă despre ce anume sunt „interesele publice importante” pentru societate; acestea rămân totuși ultimul refugiu al justiției și al civilizației noastre europene.

Această tăcere este renunțarea la identitatea europeană în schimbul universalimului și nu este de azi, de ieri. Încă de la redactarea tratatului care a dat naștere Consiliului Europei, în mai 1949, statele fondatoare au renunțat la menționarea „civilizației creștine” ca fundamet al proiectului european, preferând în schimb noțiuni pe cât de universale pe atât de goale: „valori universale și morale”.

Trei ani mai târziu, statele au renunțat, la presiunea Turciei, și la prezența unei cruci pe steagul european, deși acest element fusese deja aprobat prin vot.

Pentru a defini Europa, instanțele care ne guvernează pariază pe valori abstracte și al universalismului, cel al unui trai în comun cu trăsături vagi. Nu este sigur că va fi suficient în fața Islamului.

Categorii
Islam
cuvinte cheie
NOTĂ OrtodoxINFO

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

2 comentarii

  1. Eeee …. ce sa vezi! Nu mai sunt homosexualii discriminati? Dar familiile „traditionale” cu mai multi soti si cu sotiile la 3 pasi in urma barbatilor? Bine ai venit pedofilie si adio camatarie. Pe cand taierea mainilor celor ce fura? Sa vedem si niste pedepse exemplare in piata publica pentru curvasarie!

  2. Europei i s-a urat cu binele. Li s-a facut dor de jugul otoman. Nu-ti vine sa crezi ce auzi. Parca suntem intr-un teatru absurd.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO se bazează strict pe cititorii săi mulți, care sprijină fiecare cât poate acest demers. Vă punem la dispoziție conturi bancare sau varianta PayPal de mai jos. Fără sprijinul vostru acest proiect se poate diminua, până la dispariție.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.