George Damian: “Țiganii au avut noroc că au fost robi în Țările Române”

Încerc să fac puțină ordine în discuția despre robia țiganilor din Țările Române.  În primul rând: așa cum este purtată acum discuția aceasta se bazează exclusiv pe elementele propagandei aboliționiste din prima jumătate a secolului al XIX-lea și nu prea are legătură cu fenomenul istoric al robiei. Ceea ce încerc eu în articolul de față este să demontez această zgură a unui raționament propagandistic vechi de două secole.

Încă o notă preliminară: acest articol nu este o apologie sau o justificare a robiei/ sclaviei. Este doar o încercare de a așeza discuția într-un cadru istoric susținut de documente și cercetări profesioniste, dincolo de elemente de propagandă ideologizată. Regimul robiei/ sclaviei a fost unul abuziv și nedrept – însă vreme de milenii a fost regimul juridic dominant în toate societățile umane. Repudierea sclaviei este de dată recentă, mai puțin de 300 de ani – ceea ce la scară istorică este o perioadă redusă.

Revenind la discuția robiei țiganilor în Țările Române: avem în prezent o argumentare care blamează vechiul regim juridic și încearcă să transfere o presupusă vină veche de sute de ani asupra românilor contemporani. Principalii piloni ai argumentării:

• Românii din secolul al XIV-lea ar fi vinovați de înrobirea țiganilor, vină colectivă transmisă peste aproape 700 de ani asupra urmașilor contemporani. Vina este împărtășită de Biserica Ortodoxă Română care a avut robi țigani în proprietate.
• Regimul robiei a fost unul al arbitrariului absolut (stăpânii își puteau ucide robii țigani, puteau viola roabele fără să fie pedepsiți, familiile erau despărțite după bunul plac al stăpânilor etc.) – și nu doar atât, a fost vorba de o exploatare a muncii țiganilor pe sute de ani care cumva ar trebui compensată acum.
• Țările Române au fost unele dintre cele mai înapoiate țări din lume, care au menținut legalitatea robiei până în 1856.

Să le luăm pe rând.

Cum au ajuns țiganii robi

Traseul migrației țiganilor din India în Europa este stabilit în linii generale pe baze lingvistice: Persia, Armenia, Imperiul Bizantin. Urmele lăsate în limba țigănească de aceste spații sunt profunde, este atestat faptul că grupurile de țigani au petrecut cel puțin câteva generații în fiecare din aceste zone lingvistice prin modificările semnificative ale idiomului lor. Atestările documentare din Persia/ Armenia sunt fragmentare și nu permit o înțelegere clară a situației lor juridice: erau oameni liberi, erau sclavi, nomazi? Abia pentru perioada petrecută în Imperiul Bizantin avem izvoare documentare care ne permit să înțelegem mai bine situația țiganilor.

(O remarcă paralelă: venirea țiganilor în Țările Române a constituit multă vreme un subiect dificil pentru istorici. Astfel au apărut diverse teorii, unele abracadabrante, două mai serioase: ipoteza lui Nicolae Iorga conform căruia țiganii ar fi venit împreună cu tătarii prin nordul Mării Negre este lipsită de o bază documentară și deși explică oarecum statutul de robi, nu oferă o explicație pentru cuvintele grecești din vocabularul țigănesc. Ipoteza lui Iorga este dovedită deja ca falsă. A doua variantă este venirea țiganilor de la sudul Dunării.)

În Imperiul Bizantin țiganii au avut un statut de sclavi ai statului, datori să plătează o taxă periodică visteriei imperiale. Ocupațiile lor erau în aceleași zone marginale pe care avem să le regăsim mai târziu în Europa: dresori de animale, ghicitori, mici meșteșugari. Deja din secolele XII – XIII în Bizanț țiganii erau acuzați de vrăjitorie și hoție, aveau o imagine extrem de proastă reflectată în opere literare bizantine. Tot aici și-au primit și exonimul: din grecescul athinganous (de neatins), transferat în primele documente românești ca ațigan, redus mai apoi la țigan (Zigeuner în germană, Zingari în italiană – denumirea de egipteni sau faraoni din alte limbi europene vine pe altă linie, pe care o voi explica mai jos).

Disoluția Imperiului Bizantin sub presiunea otomană începută în secolul al XIII-lea a provocat o serie de dislocări de populații, inclusiv țiganii. Secolul al XIV-lea este momentul în care țiganii încep să apară menționați în documente, mai întâi în spațiul balcanic și apoi treptat în restul Europei.

Două documente de la sudul Dunării din secolul al XIV-lea explică statul de robi al țiganilor din Țările Române. Este vorba de două donații de sclavi țigani către mănăstiri: una în Serbia pentru Mănăstirea Prizren (Ștefan Dușan, 1348) și a doua în Bulgaria pentru Mănăstirea Rila (Ivan Șișman, 1378). La sfârșitul secolului al XIV-lea (Dan I, 1385) robii țigani apar în spațiul românesc, într-o donație către mănăstirea Vodița. (În 1362 țiganii apar în Ragusa/ Dubrovnik, oraș aflat sub stăpânire venețiană, cu un statut asemănător cel al robilor). Apropierea cronologică și geografică, alături de situația juridică de robie cvasi-identică indică un transfer de populație împreună cu statutul juridic în spațiul periferiei Imperiului Bizantin. Sclavii statului bizantin se transferă cu tot cu statut în statele vasale/ clientelare / vecine.

Pe scurt: românii nu i-au robit pe țigani cu forța în secolul al XIV-lea. Țiganii erau deja robi, ocupau o nișă specifică la periferia societății și aveau parte de o imagine negativă încă din secolul al XII-lea. Disoluția Imperiului Bizantin a împins grupuri de țigani spre periferia imperiului, în zone neafectate de destructurarea provocată de otomani.

Regimul robiei

Propaganda aboliționistă din Țările Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost una sincronă cu ceea ce se întâmpla în țările occidentale. Și aici s-a mers pe ideea creării unei imagini a arbitrariului absolut în relația stăpân/ rob, extrem de falsă. Evul mediu – inclusiv cel românesc – nu a fost o epocă a anarhiei, dimpotrivă, domeniul juridic a fost unul dintre cele mai dezvoltate. În cazul spațiului românesc au existat mai multe faze de dezvoltare a regimului juridic:

• secolele XIV – XVII a fost folosită legislația bizantină (Syntagma lui Matei Vlastares din 1335, atestată în Țara Românească și Moldova, transmisă de Alexandru Lăpușneanu în copie țarului Ivan cel Groaznic) în paralel cu obiceiul pământului (cutuma);
• secolele XVII – XVIII a fost fixată în scris legislația locală (Cartea Românească de Învățătură în Moldova, Îndreptarea Legii în Țara Românească – coduri legislative practic identice), cutuma a rămas sursă de drept;
• sfârșitul secolului XVIII modificări legislative fanariote la codurile amintite mai sus, mai degrabă adaptative, fără modificări esențiale;
• începutul secolului XIX cu tentativa dezvoltării unui sistem legislativ propriu (Regulamentele Organice), eșec rezolvat cu adoptarea modelului francez în vremea lui Cuza (model valabil până în ziua de azi)

În ceea ce privește regimul juridic al robiei țiganilor mă voi referi la prevederile legale din Pravila de la Govora și legislațiile fanariote, din păcate nu am acces la o traducere completă a Syntagmei lui Matei Vlastares. Propaganda aboliționistă a pașoptiștilor a apăsat câteva butoane care să activeze o serie de sensibilități profunde, susținând că regimul robiei țiganilor permitea o serie de abuzuri de neconceput:

• arbitrariul absolut al voinței stăpânului asupra robilor, care puteau fi bătuți, mutilați sau chiar uciși, deoarece nu beneficiau de protecție legală;
• violarea roabelor țigănci;
• despărțirea familiilor de țigani cu prilejul vânzării;
• țiganii robi nu erau considerați oameni, ci erau asimilați vitelor

Să le luăm pe rând. Dar mai întâi o altă notă explicativă – de câte ori încerc să corectez percepții greșite despre evul mediu românesc făcând apel la legislația vremii mi se aduce următorul argument: da, poate că prevederea legală era cum zici tu (?!?) dar în realitate legea nu era respectată și știm noi că abuzurile reclamate aveau loc! Argumentul este perfect inutil. În primul rând norma legală atestă faptul că societatea respinge respectiva faptă și prevede o sancțiune pentru cei care o încalcă. Este irelevant că faptele se petrec. Violul este o faptă pedepsită de legea penală contemporană – faptul că se produc violuri nu este un argument pentru a susține ideea absurdă că societatea de azi permite violul. Partea cu ”știm noi că faptele se petreceau” este la fel de inutilă câtă vreme nu sunt aduse dovezi documentare. Din păcate evul mediu românesc nu este atât de bogat în izvoare scrise pe cât ne-am dori, dar în cazul robiei țiganilor există unele documente care să ateste că norma legală era pusă în practică.

Arbitrariul stăpânului față de rob

Începem cu arbitrariul absolut al stăpânilor față de robii țigani. În cazurile de omor se practica în general compoziția după pronunțarea condamnării la moarte – achitarea unei despăgubiri în bani către familia celui ucis, alături de o amendă plătită voievodului. Însă răscumpărarea era posibilă doar cu acordul voievodului (singurul deținător al dreptului de a pronunța/ anula condamnări la moarte). Uciderea unui țigan rob era tratată la fel ca uciderea unui om liber. De exemplu în 1539 un anume Lepădat (fratele unui mic boier oltean) a ucis un țigan și a fost spânzurat pentru fapta sa, voievodul Radu Paisie motivând astfel: ”Iar domnia mea întru acestea am cercetat şi am judecat cu cinstiţii dregători ai domniei mele, ca să fie moarte pentru moarte, iar plată să nu fie nicicum.” În alte cazuri de țigani robi uciși de oameni cu diverse stări sociale (alți țigani robi, țărani dependenți, boieri) ale căror decizii ne sunt cunoscute s-a recurs la răscumpărare, de obicei fiind dat un alt țigan rob în locul celui ucis.

Un caz interesant este cel al boieroaicei Marica din Albești, fiica marelui ban Mihalcea Caragea: a omorât doi copii țigani robi, iar voievodul Radu Mihnea a condamnat-o la moarte și a insistat pentru execuția ei, chiar dacă aceasta achitase despăgubirea. ”Jupanița Marica a ucis doi copii de țigan, de au murit de mâinile ei. Întru aceea Radul voievod, domnia lui a trimis de au adus pe Marica la divan și a stat să piară pentru moartea acelor copii de țigan. Și a plătit Marica și deșugubina deplină și tot a stat Radul voievod să facă Maricăi moarte” (DRH XXIV, p. 438). Deși Marica din Albești nu a fost executată până la urmă pentru omorârea a doi țigani robi, cazul indică faptul că boierii stăpâni de robi erau răspunzători în fața legii în cazurile de omor și riscau pedeapsa cu moartea, însă până la urmă se recurgea la practica curentă a achitării unei despăgubiri. Însuși achitarea despăgubirii se constituie în pedeapsă.

Cazurile de mai sus sunt mai înainte de Îndreptarea Legii (1653) al cărei text spune clar la glava 243 zacealele 1,2: ”Pedeapsa ucigătoriului nu iaste alta fără numai moartea. De-ar fi neştine boiaren sau de-ar fi fămeae, nemică nu se va folosi cu aceaia să poată scăpa de pedeapsa uciderii, ce tot se va pedepsi boiarenul şi muiarea, deaca vor face ucidere, ca şi fieşcine de în cei mai proşti oameni”. Repet: pedeapsa cu moartea era echivalată în despăgubire – însă pedeapsa exista, indiferent dacă era vorba de boier sau om prost. Cazurile de mai sus atestă faptul că uciderea unui țigan rob nu trecea nepedepsită (la nevoie exemplele pot fi mai multe).

Un efect interesant al robiei este că țiganii robi scăpau de obicei de pedeapsa cu moartea în cazul unor fapte care prevedeau această sancțiune. Sunt menționate documentar multe cazuri de țigani condamnați la moarte pentru furt sau omucidere și care sunt scăpați în ultima clipă de execuție, fiind cumpărați de o persoană gata să achite despăgubirea datorată. Extrem de plastică este descrierea unui caz din 1650, când iuzbaşa Danciu din Bârza „luatu-l-<au> <pe> acel ţigan hoţ … de la spânzorătoare, de au tăiat ştreangul şî mi-u dat cal pentru cal mieu şi mi-u datu şi chieltoiala la ce-am chieltoit”, după cum atestă egumenul Mănăstirii Seaca. Țiganul scos de la moarte devenea robul celui care achita despăgubirea – care bineînțeles avea un interes să-și mărească averea prin cumpărarea unui rob, în aceasta consta avantajul statutului juridic de rob.

De asemenea Îndreptarea Legii îi avantaja pe țiganii robi în cazul furturilor mărunte: glava 348 zaceala 6 „Ţiganul sau ţiganca lui sau copilul, de va fura o dată, sau de doao ori sau şi de trei ori, găină, gânscă sau alt lucru micşor, atunce să se iarte.” Pentru restul locuitorilor Țării Românești legea nu era așa de blândă: ”Cela ce va fura găini, gânşte şi alte păsări dumeastece, acela de va fura o dată, de doaă ori, a treia oară să-l spânzure” (zaceala 9).

Bătaia era legiferată și permisă în cazul robilor, ca și în cazul membrilor familiei (aici am detaliat limitele legale ale violenței domestice în evul mediu românesc). Așa cum dreptul bărbatului de a-și bate soția era limitat, la fel bătăile aplicate robilor erau limitate prin lege: „Însă de să va afla că acei mai mari trec peste măsură şi-şi es di în obiceae, de-i bat de-a pururea şi foarte cumplit şi vine lucrul de stă în cumpănă de moarte să şi-i ucigă de tot … atunce cei mai mici vor putea sta împotriva celor mai mari, şi de să va tâmpla vreuna ca aceaia, atunce pot să-i ucigă şi de tot şi să n-aibă nici o certare” (Îndreptarea Legii, glava 246, zaceala 14).

Violarea roabelor țigănci

Syntagma lui Matei Vlastares în vigoare în Țara Românească până la apariția Îndreptării Legii prevedea expres că stăpânul nu are voie să întrețină relații sexuale cu roabele sale. Îndreptarea Legii prevede o situație în care eliberarea robului este automată: atunci când stăpânul își prostituează roaba – ”Cela ce-ş va da roaba să se dezmiarde neştine cu dânsa pentru dobândă, acela-şi piarde putearea ce are asupra roabei şi rămâne roaba slobodă” (glava 128, zaceala 1).

Violul propriu-zis era o chestiune tratată diferit în evul mediu față de ziua de azi, exista o diferențiere între ”răpire” (ducerea cu forța a femeii dintr-un loc într-altul urmată de un act sexual neconsimțit) și ”silă” (actul sexual neconsimțit). Îndreptarea Legii nu face diferențe în cazul răpirii, indiferent din ce categorie socială făcea parte victima: ”Certarea răpitorilor iaste nu numai spre cela ce răpeaşte fată cucoană, ce încă şi spre cela ce răpeaşte muiare cu bărbat, sau şi despărţită de bărbat, sau văduo, sau roabă, sau fată de suflet, veri bogată, veri săracă, veri cinstită, veri fără cinste, tot într-un chip şi cu o certare se vor certa” (glava 259, zaceala 12).

La fel, în cazul actului sexual neconsimțit (”silă”) nu se fac diferențe în funcție de categoria socială a victimei, însă pedeapsa depinde de mai multe circumstanțe: ”Un fel de pravile zic să se cearte după voia judecătoriului; altele zic să-i trimiţă la ocnă, altele zic să li se facă moarte” (glava 252, zaceala 9); printre circumstanțele agravante se numără recidiva „Cela ce să va fi pedepsit o dată sau de doao ori după cum va fi fost voia judecătoriului şi el nu se va fi pocăit, ce iară va fi făcut silă şi alţiia, atunce se va certa cu moarte” (glava 259, zaceala 16) sau violența extremă „Cela ce va face silă vreunii feate sau vreunii mueri văduo şi de va fi cu arme şi cu soţii, aceluia să i se facă moarte; iară de va fi fost fără arme, atunci să se cearte după cum va socoti judecătoriul” (glava 259, zaceala 5).

Documentele păstrate nu atestă vreun caz de viol al unei țigănci roabe (răpire sau silă) care să ne permită să vedem exact care erau urmările unei astfel de fapte. Ceea ce vreau să subliniez este că legea nu permitea violul roabelor – ce se întâmpla în realitate este o altă discuție, destul de dificilă în lipsa unor izvoare documentare. Însă ideea este că norma legală prevedea pedepsirea violului roabelor.

Despărțirea familiilor și țiganii ca niște vite

Documentele sunt cât se poate de clare aici, de exemplu la 1696 pe vremea lui Constantin Brâncoveanu se spunea că ”după obiceiul țării n-am putut despărți sălașul” – aici cu sensul de familie de robi țigani. Obiceiul cerea să fie păstrate întregi familiile de țigani, însă nu exista o interdicție legală expresă însoțită de o sancțiune. Tendința generală a mers însă spre menținerea familiei. În 1743 ”Așezământul” lui Constantin Mavrocordat interzicea expres stăpânilor să despartă pe soții țigani care aparțineau unor stăpâni diferiți.

În 1766 interdicția legală expresă de despărțire a familiilor de țigani robi a fost introdusă și în Moldova, iar argumentarea acestei norme arăta că ”deși se numesc ei țigani, dar a lui Dumnezeu zidire sunt, fiind un lucru făr de cale a se împărți ei ca niște dobitoace”. Ideile iluministe au ajuns în Moldova și avem în Codul Callimach de la 1817 descrierea următoare a robiei ca fiind ”împotriva firescului drit al omului” – dar instituția robiei a fost menținută cu justificarea că exista din vechime.

Să înțelegem puțin feudalitatea

Evul mediu a fost o epocă a dependențelor personale. Boierii erau dependenți de suveran, iobagii și robii erau dependenți de boieri. Robia era o situație juridică întâlnită în toată lumea – respingerea ei a început să fie argumentată în epoca iluministă, când a apărut ideea că ”toți oamenii se nasc liberi”. O idee într-adevăr revoluționară, acum ni se pare naturală, dar în evul mediu sau epoca antică ar fi fost considerată absurdă.

Desființarea sclaviei a fost un fenomen care s-a întins pe mai multe secole – în China a fost desființată legal abia în 1909 de exemplu – și care a provocat Războiul de Secesiune din Statele Unite. Circulația ideilor și transpunerea lor în normă legală a fost dintotdeauna un fenomen complicat. Ideile aboliționiste au ajuns relativ repede în Țările Române (e drept că la pachet cu propaganda anexată). Desființarea robiei țiganilor a fost un fenomen care s-a întins pe 2 decenii, nu a fost o idee strălucită aplicată dintr-o dată în 1856. Foarte puțini știu, dar eliberarea țiganilor din robie a început în anul 1834 când guvernele de la Iași și București au început un program de achiziție de robi țigani de la particulari care au fost eliberați treptat. În 1856 doar s-a încheiat acest program. Ce vreau să spun: după ce ideile aboliționiste au ajuns în Țările Române (la începutul secolului al XIX-lea) nu a fost nevoie de foarte multă vreme ca ele să fie puse în aplicare.

Românii nu au inventat robia țiganilor și nici nu au ținut cu dinții de ea. Per total regimul robiei așa cum se desprinde din legi și practica juridică era destul de îndepărtat de propaganda aboliționistă a pașoptiștilor. Statutul de rob nu era ceva de invidiat, dar nu era așa cum este prezentat în vulgata neo-pașoptistă de azi.

Norocul țiganilor

Pentru justificarea titlului trebuie să mai spun câteva lucruri de încheiere. Țările Române s-au constituit într-un rezervor genetic pentru țigani. Aici au avut parte de un regim juridic stabil pe o durată lungă – de fapt singurul loc din Europa unde au primit un regim juridic propriu și li s-a permis încadrarea socială într-o formă care le-a lăsat libertatea de a-și conserva identitatea.

În Imperiul Otoman țiganii au trecut în masă la Islam și au fost asimilați extrem de rapid. În Europa Occidentală au început să pătrundă după anul 1400 sub legenda că ar fi pelerini penitenți din Egipt – ceea ce le-a dat numele de ”egipteni” cu variantele derivate. După o scurtă perioadă de simpatie, țiganii nomazi din Europa au fost supuși unui adevărat regim de exterminare în secolele XVI-XVIII. Pur și simplu țiganii au fost scosi în afara legii, în statele germane se organizau vânători de țigani, când pur și simplu cetele de nomazi erau masacrate. Dacă Țările Române ar fi fost încadrate mai strict într-unul din Imperiile medievale învecinate (Otoman sau Habsburgic) țiganii ar fi dispărut pur și simplu ca etnie. (Nu mai lungesc povestea cu legislația habsburgică privitoare la țigani care avea ca scop asimilarea lor rapidă).

Regimul robiei din Țările Române a menținut de-a lungul a sute de ani o populație compactă de țigani care au beneficiat de o protecție legală – spre deosebire de toate celelalte spații juridice învecinate unde țiganii au dispărut.