Academicianul IOAN AUREL POP ne prosteste cum că „graiul getic” era de fapt limba latină şi că maramureşenii erau de fapt daci romanizati veniţi din sud, din fosta provincie romană Dacia

Foto: https://www.romania-insider.com/ioan-aurel-pop-president-romanian-academy/

Unii se bucura ca Ioan Aurel Pop a ajuns noul presedinte al Academiei Romane. Noi nu ne bucuram. Iata ce putem citi la La anul 1592 un cronicar maghiar spune că în Maramureş se vorbea „SERMO-GETICUS” adică limba getică. Cu toate astea, un academician ne învaţă că „graiul getic” era de fapt limba latină şi că maramureşenii erau de fapt daci romanizati veniţi din sud, din fosta provincie romană Dacia, articol postat acum trei ani pe blogul fratelui Daniel Vla:

 

Cum latinizăm limba getică.

Pentru ca aşa vrea muşchiul lui, academicianul Ioan Aurel Pop, ne bagă în cap că maramureşenii vorbeau latina şi că dacii liberi erau de fapt latini sau daci romanizaţi veniţi din bucăţica de Dacie cucerită de romani şi părăsită de împăratul Aurelian la 271 dupa Hristos.

Dar cronicarul spune clar: localnicii vorbeau SERMO GETICUS! Mi-e greu să cred că un cronicar învăţat ar fi putut să numească latina ca limba getică, cu excepţia cazului când latina si geta erau una şi aceeaşi sau asemănătoare. Dar asta putea fi valabil în antichitate, căci în evul mediu, cu greu puteai confunda latina medievală chiar şi cu geto-daca-româna.

https://www.youtube.com/watch?v=6Kg0pSAWr9w

Că cineva afirmă că în Maramureş, spaţiul prin excelenţă, al dacilor liberi, se vorbea limba getică, nu e întâmplător având în vedere ce spun istoricii antici:

Geții (în latină Getae) au fost un popor tracic, care în jurul anului 339 î.Hr. locuia pe ambele maluri ale cursului inferior al Dunării. Istoricul antic Strabo a arătat că dacii și geții „vorbesc aceeași limbă”. Iar Trogus Pompeius afirma că geții și dacii erau identici. Singura deosebire între cele două grupuri consta în împrejurarea că geții locuiau la câmpie în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane.

Herodot i-a introdus în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Istoricul Tucidide spune că geții aveau aceleași arme și mergeau călări ca și sciții. În timpul expediției lui Darius I (522-486 î.Hr.) împotriva sciților (513 î.Hr.), geții i s-au opus, însă în cele din urmă au fost înfrânți, împreună cu celelalte neamuri tracice din dreapta Dunării. După înlăturarea ocupației persane (în sec. V î.Hr.), geții din dreapta Dunării plăteau tribut Regatului Odris, până ce acesta a fost supus de Filip II, regele Macedoniei (aprox. 340 î.Hr.). Întrucât geții din dreapta Dunării deveniseră dependenți de Macedonia, regii macedoneni au ridicat pretenții de stăpânire și asupra geților din nordul Dunării, însă încercările lui Alexandru cel Mare (335 î.Hr. și 327 î.Hr.) și Lisimah (310 î.Hr.) de a-i supune au eșuat.

Ulterior, geții din stânga Dunării au avut ciocniri cu bastarnii, un popor germanic care între 200 și 100 î.Hr. au ocupat poalele nord-estice ale Carpaților și malurile Nistrului. După lupte îndelungate, bastarnii au fost învinși de daci, locuitorii regiunilor muntoase, care mai apoi rămân stăpâni și pe câmpia răsăriteană până la Nistru.

Din sec. I î.Hr., în nordul Dunării predomină numele și neamul dac, iar numele geților se păstrează mai ales în sudul Dunării. În Scythia Minor (Dobrogea) au mai domnit trei regi geți: Roles, Dapyx și Zyraxes. După ce romanii au ocupat teritoriile tracice din sudul Dunării, geții sud-dunăreni au fost consemnați în izvoarele scrise cu denumirea moesi. Sursa: wikipedia.org

„Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.” (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

„Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti nici crede.” (C.Cantacuzino)