STIGMATELE si VEDENIILE ereticului FRANCISC DE ASSISI au fost DRACESTI

Teologii iadului ii invata pe tineri cum ca Francisc de Assisi este sfânt:

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA = SCOALA DE EREZIE / Mărturia unui student

Si cand colo …

Iata ce putem citi in articolul COMPARAŢIE ÎNTRE MISTICA LUI FRANCISC DE ASSISI ŞI CEA A SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV de pe PELERIN ORTODOX:
Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atenţie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferinţelor lui Hristos.

Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât şi după el. De pildă, Peter Damian vorbeşte despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informaţii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai multe stigmate care au fost cercetate de mai mulţi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amănunt, aşa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] şi al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]

În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire faţă de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinţeniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru creştinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre aceştia fiind şi Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.

Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privinţă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viaţa lui Francisc şi îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicaţie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie şi fiziologie. [4]

Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informaţii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic.

Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările ştiinţifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariţiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:
Trebuie să recunoaştem sinceritatea stigmaticilor, precum şi faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconştienţă.
Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) şi reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulaţiei sângelui şi secreţiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.
Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.
Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, şi atunci când închipuirea este însoţită de lucrarea activă a imaginii însăşi – cel mai adesea asemenea unei raze sau suliţe ascuţite care iese din rana contemplată şi care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat şi nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeşte un control total asupra individului aflat în contemplaţie.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariţia stigmatelor: toţi stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părţile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare şi coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, aşa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovaţi. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învăţătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]

Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul apariţiei stigmatelor, separat de starea emoţională produsă (o înălţare emoţională a inimii), un important rol este jucat şi de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferinţă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale şi voite în sensul preluării suferinţelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere şi, în fine, e) apariţia semnelor (a rănilor) – stigmatele.

Observaţiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emoţionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în apariţia stigmatelor. Aceştia pot fi ordonaţi astfel:
O intensă muncă de închipuire mintală,
Sugestie,
Sentimente senzuale,
Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu. Redăm mai jos o scurtă analiză ştiinţifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul şi vedeniile lui Francisc, aşa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să înţelegem temeiul vedeniilor, precum şi o descriere a fenomenului.

Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă şi el patimile lui Hristos, în trupul şi în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinţe nu numai în sufletul său, ci şi în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunţă la trup, ci chemă asupră-i nişte simţăminte pământeşti, adică trupeşti – cu alte cuvinte o suferinţă fizică.

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci şi în trup; nu numai la nivelul simţămintelor duhovniceşti şi psihologice, ci şi la nivelul celor trupeşti. Cum se petrecea de fapt vedenia?

Întâi de toate, într-un fel destul de neaşteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu şase aripi, asemenea celui înfăţişat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus şi simţindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni aşa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări desluşit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simţi patimile lui Hristos pe trupul său, dorinţa lui de a le simţi fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată şi stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).

Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogorâ din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăşoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă şi neaşteptată, depăşea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit şi să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înţelege cum a reuşit o concepţie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul şi Hristos – să-şi găsească loc în starea de conştienţă a lui Francisc.

Experienţa lui Francisc din Assisi este deosebită şi de un mare interes pentru creştinii ortodocşi, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în tradiţia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei şir de nevoitori, şi nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinţii Bisericii!

Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfăţişată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoinţelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupeşti sau „simţitoare”, ci şi de gândurile „înţelegătoare”. Această desprindere este o înălţare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuşi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”. [10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că “sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, întru Dumnezeu şi numai întru Dânsul îşi află pacea. Slobozeşte-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenţia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: “Să nu doreşti, nici să cauţi vreun chip sau înfăţişare la vremea rugăciunii. Să nu tânjeşti după vedenii ale simţurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îţi vei pierde mintea, luând lupul drept păstor şi închinându-te vrăjmaşilor draci. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă, care face mintea să încerce şi să-şi închipuie Dumnezeirea în oareşcare chip sau înfăţişare” [12]

Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinţilor Isaac şi Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar şi în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovniceşti şi mintale, ci şi la nivelul celor trupeşti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredinţat că fusese înălţat către Logosul dumnezeiesc, apariţia trăirilor trupeşti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceşte bună.

Trăirile trupeşti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii minţii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobişnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simţit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înşelare sau rătăcire), ce-şi are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deşartă.

Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese şi mai limpede atunci când o asemănăm cu măreaţa vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]

Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni şi nevoinţe. El se ruga simplu şi adânc, plângându-şi păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoinţă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simţit-o şi nici n-a conştientizat-o. Aflându-se în faţa prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul aşa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoşate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în faţa tainicei Puteri Dumnezeieşti. Sf. Serafim nu şi-a închipuit, nici n-a visat, nici nu şi-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-şi vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită şi înconjurat de puterile ceresti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în faţa amvonului şi, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau şi pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.

Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că şi-ar fi dorit vreun semn văzut al prezenţei dumnezeieşti. Cu atât mai puţin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, aşa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoşeniei, urmată de o pocăinţă adâncă. Înţelesul acestui lucru, aşa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinţii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeşte pe om să nu cadă în slavă deşartă.

Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinţa lui, în rugăciune nu se mai găseşte nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinţei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat uşor în înşelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune aşa: “Cel ce nu a dobândit încă cunoştinţa lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteşte şi el în inimă cuvintele strămoşului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18:27).” [15]

Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveşte în inima omului în afara sferelor mintale şi simţitoare, şi, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre viaţa Făptuitoare – Către Anatolie, spune:

Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti şi zidite; şi nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeşte de patimile care o leagă de cele simţite şi de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârşiri şi de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovniceşti; dar le va goni până şi pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]

De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, aşadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Se întâmplă totuşi ca acei oameni ce şi-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare şi se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: “De eşti curat, cerul este întru tine; şi întru tine vei vedea îngeri, şi cu ei şi în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părinţii Bisericii Ortodoxe învaţă că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice aşteptare a celui smerit, pentru că nevoinţa şi smerenia să îl fac să se simtă nevrednic.

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:
Simplitate;
Pocăinţă;
Smerenie;
O vedenie neobişnuită, dincolo de cele simţite şi raţionale;
Înălţare sau cutremurare duhovnicească.

Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]

Sistemul vrea să ne reducă la tăcere! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.

• Donație lunară
• Doar acum

€5 €10 €20 Altă sumă

€

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!