X

Schitul Rădeni, oază de ortodoxie în sânul Mitropoliei – drept la replică către publicaţia Mesagerul de Neamț

de teolog Mihai-Silviu Chirilă

În data de 23 februarie 2017, în publicaţia Mesagerul de Neamţ a apărut un material intitulat Schitul Rădeni, oază de haiducie în sânul mitropoliei”, o încercare de explicare a situaţiei generate de deciziile Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei cu privire la trăitorii ortodocşi din Schitul Rădeni. Dintr-un răspuns la un comentariu plasat pe varianta electronică a textului, aflăm de la redacţia Mesagerul de Neamţ că termenul “haiducie” a fost utilizat în titlu cu sensul „pe care l-a avut în istorie”, când desemna rezistenţa împotriva oprimării şi a nedreptăţii. Cum semnificaţiile acestui termen ţin însă de perspectiva din care îl priveşti, în ochii establishmentului termenul însemnând ceva, în ochii celor oprimaţi, exact opusul, şi cum articolul pare a înclina spre punctul de vedere al establishmentului, cred că un titlu mai potrivit şi mai neutru ar fi fost “Schitul Rădeni, oază de ortodoxie în sânul mitropoliei”.

Combinând informaţii corecte cu păreri personale, articolul trage câteva concluzii inexacte, cărora doresc să le ofer o altă interpretare, pentru o corectă aplicare a principiului audiatur et altera pars.

O primă idee eronată a textului este aceea că “tot întâmplător, scandalul de la Rădeni a căpătat amploare şi mediatizare în luna februarie în a căr[e]i zi de 10 este pomenirea Părintelui Iustin…”. Afirmaţia poate avea un crâmpei de adevăr numai în cazul în care autorii materialului ştiu din surse mitropolitane că aşa a dorit MMB să îl omagieze pe Părintele Iustin, asaltând Schitul de la Rădeni. Altfel, este mult mai logic să se creadă că acest scandal a luat amploare doar pentru că în luna februarie MMB a încercat să îl schimbe din slujirea preoţească pe Părintele Pamvo Jugănaru, în urma unei decizii de oprire de la slujire fără niciun fundament canonic şi teologic, lucru pe care Părintele Pamvo l-a demonstrat într-un răspuns la acea decizie.

Paragraful “un lucru este clar: s-a încercat o mişcare de forță. La fel de clar este că ea a fost provocată şi premeditată. Mai mult, chiar aşteptată, pentru a fi folosită mai departe în lupta începută aparent împotriva hotărârilor luate de Sinodul din Creta” lasă să se înţeleagă că mişcarea de forţă ar fi fost pregătită şi premeditată de către… cei din Schitul Rădeni, care, conform logicii textului, ar fi pregătit un asalt contra Schitului, pentru ca, ulterior, să se folosească de el “mai departe în lupta începută aparent împotriva hotărârilor luate de Sinodul din Creta”.

Un lucru este clar, într-adevăr: s-a încercat o mişcare de forţă. Ea a fost pregătită şi coordonată de către sectorul Exarhat al MMB şi a fost o mişcare strategică lamentabilă, desfăşurată complet în afara cadrului legal, deoarece, pe de o parte, la ea au participat câţiva preoţi, conduşi de către protopopul din Târgu Neamţ, care au săvârşit infracţiunea prevăzută de articolul 381 Noul Cod Penal, de tulburare a unui serviciu religios, iar pe de altă parte, a avut loc într-un aşezământ care nu a intrat încă prin sfinţire în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române şi faţă de care Mănăstirea Petru Vodă nu poate demonstra calitatea de proprietar, aşa cum se susţine, fără nicio o dovadă în acest sens, în articol: “[Schitul] aparţine, din punct[ul] de vedere al administraţiei bisericeşti, de Mănăstirea Petru Vodă”.

În mod ironic, chiar în ziua în care protopopul Nicolae Axentioi primea o plângere penală pentru încălcarea art. 381 NCP, semnată de toţi credincioşii participanţi la Sfânta Liturghie în momentul în care sfinţia sa s-a târât prin uşile deschise ale Sfântului Altar din Rădeni, săvârşind atât o faptă penală, cât şi o formă a abaterii canonice de lipsă de respect faţă de cele sfinte, prevăzută de articolul 13 din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române lua decizia de a apela la articolul 381 din Noul Cod Penal ori de câte ori se va tulbura un serviciu religios într-o biserică ortodoxă.

Vieţuitorii şi credincioşii Schitului Rădeni au avut întotdeauna o corespondenţă decentă cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, din care a rezultat că tot ce îşi doresc este să fie lăsaţi în pace să se închine în biserica din Schit, în conformitate cu conştiinţa lor şi cu prevederile canonice ale Bisericii Ortodoxe, care le permit să nu pomenească ierarhul părtaş la erezia din Creta. Tensionarea situaţiei se datorează numai actelor deloc inspirate ale funcţionarilor Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care au respins orice dialog serios pe tema sinodului din Creta şi au adoptat o atitudine de represiune faţă de doleanţele corecte ale celor care cereau să li se respecte dreptul de a nu fi părtaşi la erezia acelui sinod. Paradigma în care s-a desfăşurat în general dialogul a fost cea în care preoţii şi credincioşii care au protestat contra sinodului din Creta au fost trataţi ca “preotul nu-ştiu-cine” sau “domnul nu-ştiu-care”, după cum se poate vedea şi din cuvintele părintelui vicar administrativ al MMB, consemnate în articolul publicat de ziarul nemţean.

Porţiunea din articol care încearcă un răspuns la întrebarea “Mitropolitul Teofan, ţinta unei campanii dirijate?” porneşte de la premisa greşită că cei de la Rădeni, în ciuda faptului că mulţi sunt absolvenţi de studii superioare, de mastere sau chiar de doctorate şi au profesii foarte serioase (medici, judecători, ziarişti, economişti, profesori etc.), au nevoie să fie consiliaţi “direct sau subliminal” de către cineva (nu se spune în articol de către cine) şi continuă cu colportarea unor idei religios-geostrategice care nu au nicio legătură cu realitatea, glosând pe o temă mai veche, niciodată probată de cineva, a atacului intern şi extern la adresa Mitropoliei. De data aceasta, se lansează ideea că la Rădeni s-ar face cumva jocurile Patriarhiei, care, chipurile, ar tolera “atacurile la Mitropolit” la “nivelul cel mai înalt al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru o mai corectă percepţie a adevărului, recomandăm lectura hotărârilor Sfântului Sinod din 21 decembrie 2016, din care se vede că deja s-au luat măsuri la cel mai înalt nivel al BOR contra celor ce apără Ortodoxia împotriva sinodului din Creta. Simpla existenţă în alte părţi ale ţării a multor preoţi şi mireni care luptă pentru aceeaşi cauză ca şi cei de la Rădeni invalidează tot eşafodajul “atacului la Mitropolit”, care nu are nicio bază în realitate.

Explicaţia pentru care “cei de la Rădeni vorbesc în principal despre [Înaltpreasfinţia Sa, mitropolitul] Teofan” este că Înaltpreasfinţia Sa este arhiereul direct al Arhiepiscopiei Iaşilor, de care aparţine Rădeni. Conform canoanelor Sfintei Biserici, Înaltpreasfinţia Sa este ierarhul pe care, în condiţii normale, adică atât timp cât propovăduieşte cuvântul adevărului ortodox, fiecare parohie sau mănăstire din cuprinsul Arhiepiscopiei are obligaţia să îl pomenească la slujbe. Este firesc, prin urmare, ca cei de la Rădeni să îşi îndrepte atenţia către Înaltpreasfinţia Sa şi să nu îşi permită să se amestece în treburile altor eparhii, deoarece acest lucru ar fi interzis de către sfintele canoane. Faptul că Preafericitul Daniel a fost mitropolit al Moldovei acum zece ani nu are nicio relevanţă din acest punct de vedere, deoarece canoanele sunt foarte precise în privinţa modului în care se face pomenirea ierarhului la slujbe.

Cu ocazia scrisorii deschise adresate de către comunitatea din Rădeni Sfântului Sinod în decembrie 2016, numită Oferiţi-le şi ortodocşilor o fărâmă din dragostea pe care le-o arătaţi ereticilor, primul adresant este Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Există în zona în care Preafericirea Sa este ierarh direct (Mitropolia Ungrovlahiei) preoţi şi monahi care au întrerupt pomenirea Preafericirii Sale. De vreme ce în bisericile din Moldova se pomeneşte canonic (canoanele 13, 14 I-II Constantinopol) numai numele Înaltpreasfiţitului Teofan, este firesc ca acţiunile să îl privească direct.

O altă inexactitate cuprinde şi afirmaţia “dintre toţi semnatarii documentelor, ţintă la vedere, în zona noastră cel puţin, a (mai) rămas Teofan”. Dacă înţelegem prin “zona noastră” judeţul Neamţ, atunci, în realitate, “ţintă la vedere” este şi Înaltpreasfinţitul Ioachim, arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, căruia de asemenea i s-a întrerupt pomenirea în unele parohii sau mănăstiri din episcopia respectivă.

Afirmaţiile potrivit cărora există animozităţi între Patriarhie şi Mitropolie şi că, pe fondul acelora, “haiducii de la Rădeni au găsit loc pentru a se manifesta şi a-şi promova ideile” nu sunt probate în niciun fel, rămânând la stadiul de simple speculaţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele care încearcă citirea situaţiei de la Rădeni în cheia” succesiunii la scaunul de Patriarh. Toate aceste teorii provin din premisa eronată care exclude posibilitatea ca cei de la Rădeni să fie nişte oameni care îşi apără pur şi simplu religia, fără a lua parte la vreo conspiraţie de acest fel.

Şi mai lipsit de probe decât pretinsa conspiraţie contra Înaltpreasfinţitului Teofan este răspunsul la întrebarea “De ce Rădeni, în Neamţ?”. Concluzia că atmosfera creată de deshumarea părintelui Calciu Dumitreasa a creat premisele întreruperii pomenirii la Rădeni s-a tras prin alăturarea unor elemente disparate.

Eroarea acestui argument “fără teama de a greşi prea mult” al articolului se datorează impresiei greşite referitoare la “folosirea imaginii Părintelui Iustin”. Afirmaţia că “se foloseşte imaginea Părintelui Iustin pentru a justifica nişte acţiuni” este inexactă, deoarece comunitatea de la Rădeni şi-a justificat acţiunea de nepomenire a episcopului părtaş la erezie prin demonstrarea teologică a erorilor eclesiologice ale documentelor sinodului din Creta, prin practica Bisericii şi prin canoanele care îi permit să ia măsuri de apărare contra ereziei pe care sinodul respectiv a adus-o în viaţa Bisericii. Întotdeauna, argumentarea teologică s-a bazat pe adevărul consemnat de Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi practica Bisericii în situaţii asemănătoare, iar nu pe jocuri de imagine, care pot fi apanajul unui joc politic oarecare, nicidecum al unei lupte pentru apărarea dreptei credinţe.

Este o realitate dureroasă faptul că actuala conducere a Mănăstirii Petru Vodă se află în fruntea luptei contra celor care contestă la Rădeni erezia din Creta şi, prin aceasta, se situează pe o poziţie contrară moştenirii spirituale lăsate de către Părintele Iustin. Este la fel de adevărat că la ora actuală Schitul Rădeni duce mai departe moştenirea Părintelui Iustin, apărând Ortodoxia şi oferind un refugiu celor ce se opun ecumenismului. Însă, oricine luptă în această ţară împotriva ecumenismului, aşa cum o face Schitul Rădeni, se poate revendica de la moştenirea spirituală a Părintelui Iustin. Este cazul tuturor preoţilor nepomenitori de pe tot cuprinsul ţării şi al tuturor credincioşilor care îi urmează. Chiar dacă unii nu l-au cunoscut personal pe Părintele Iustin, ei duc mai departe moştenirea sa, prin faptul că sunt continuatori ai luptei acestuia pentru apărarea Ortodoxiei. Dacă marile mănăstiri ortodoxe româneşti ar asculta de glasul Sfinţilor Părinţi, devenind vetre de Ortodoxie antiecumenistă, toate s-ar putea revendica de la moştenirea Părintelui Iustin. La Rădeni, Dumnezeu a rânduit ca egumenul Schitului să prefere Ortodoxia obedienţei faţă de mentalitatea ecumenistă şi să transforme Schitul într-o redută a luptei contra acesteia. Nu înseamnă însă că el s-ar situa într-o tradiţie” a neascultării existente în Mănăstirea Petru Vodă sau că ar folosi “imaginea Părintelui Iustin”.

Încercarea de a argumenta, cu ajutorul unui anumit tip de psihologie a maselor, cum că cei de la Rădeni se folosesc de părintele Iustin pentru “a da un atac la Mitropolit”, sub blânda privire a Patriarhiei, nu ţine seama de mentalitatea creştinilor, pentru care Părintele Iustin este o “icoană”, nu o “imagine”, aşa cum este pentru cei care gândesc raporturile interumane exclusiv prin prisma tehnicilor de manipulare şi control.

Când se vorbeşte despre “Cronologia evenimentelor”, se fac iarăşi câteva afirmaţii inexacte. Se afirmă că “protopopului Axentioi i s-a dat o împuternicire cu motivare explicită”. Părintele protopop nu a arătat niciodată la Rădeni această împuternicire, iar în documentele Mitropoliei, transmise Părintelui Pamvo, se spune că însărcinat cu aducerea preotului Şişmanian ca slujitor pe perioada celor 30 de zile de suspendare a Părintelui Pamvo este doar stareţul Hariton de la Mănăstirea Petru Vodă. Le-a arătat oare protopopul de Târgu Neamţ autorilor articolului textul acelei împuterniciri, pe care a refuzat să o aducă la cunoştinţă celor de la Rădeni, dacă o avea? Avea părintele protopop cumva o împuternicire scrisă prin care i se permitea să intre în timpul slujbei în Sfântul Altar pe brânci, fără veşminte liturgice, direct prin Sfintele Uşi deschise, în condiţiile în care nu ar fi avut dreptul să intre aşa, în acel moment al slujbei, nici dacă ar fi fost invitat la acea Sfântă Liturghie, oficiată şi de un preot care nu era oprit de la slujire?

Din articol reiese că “Întrebat cu ce autoritate a venit protopopul la prima oră a dimineții, părintele stareț de la Petru-Vodă a afirmat că el are dreptul să se implice, deoarece schitul se află în jurisdicţia sa şi a arătat decizia exarhatului, de înlocuire a părintelui Pamvo cu părintele Ioan Şişmanian”. Dat fiind faptul că discuţia din faţa Schitului Rădeni a avut loc între stareţul Hariton şi mine, pot spune că la întrebarea cu ce autoritate a intervenit protopopul, stareţul Hariton a spus că părintele protopop are dreptul să se implice, dar nu a arătat niciun act. Eu am arătat hotărârea comunicată Părintelui Pamvo şi faptul că părintele protopop nu era trecut în împuternicirea de înlocuire a Părintelui Pamvo, adresată doar Stăreţiei de la Petru Vodă. Documentul a fost publicat pe siteul OrtodoxINFO.ro şi poate fi consultat de către cei ce doresc să se convingă de realitatea celor afirmate.

Afirmaţiile protopopului Nicolae Axentioi, citate de către articol, potrivit cărora “terenul de sub schit aparţine bisericii din satul Rădeni” nu sunt sprijinite în articol de nicio referire la vreun titlu de proprietate care să le ateste veridicitatea. Din filmarea pe care ziarul o prezintă, în formatul său electronic, se poate vedea faptul că la un moment dat stareţul Hariton a încercat să acrediteze şi chiar să demonstreze că terenul de sub biserică este al Mănăstirii Petru Vodă. De câteva săptămâni nu face decât acest lucru, alergând în sus şi în jos, în speranţa că poate încropi nişte acte care să îl facă proprietar la Schit. Singurul motiv plauzibil pentru care protopopul ar fi făcut această afirmaţie ar putea fi o încercare de justificare a prezenţei sale în scandalul pe care l-a creat la Rădeni.

Nici Mănăstirea Petru Vodă, nici biserica din Rădeni nu pot proba proprietatea asupra Schitului Rădeni. Singurii proprietari ai Schitului sunt Schitul însuşi şi donatorii acestuia, locuitori din satul Rădeni, care au dreptul legal să îşi revendice donaţia, deoarece, pe de o parte, prin atitudinea proecumenistă, donatarul deturnează scopul pentru care i-a fost făcută donaţia, de ctitorire a unui schit în care să se propovăduiască Ortodoxia, iar pe de alta, Schitul nu este intrat în patrimoniul BOR prin sfinţire, ceea ce face ca donaţia să fie încă revocabilă, conform regulamentelor bisericeşti.

Intertitlul “Mitropolia Moldovei şi Bucovinei spune” prefaţează o serie de interpretări personale, pe care vicarul administrativ preot Marian Timofte le face canonului 15 I-II Constantinopol. Textul canonului spune: “Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Canoane sau de Părinţi, fireşte adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ei se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi1. Din interpretarea canonului, dată de profesorul de drept canonic Ioan N. Floca, rezultă că: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii [clericii – n.n.] au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi şi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat şi nu s-au răsculat împotriva acestuia” (s.n.)2.

Erezia sinodului din Creta este ecumenismul, erezie eclesiologică ce constă în desfiinţarea graniţelor dintre Ortodoxie şi grupările eretice şi schismatice din afara acesteia, prin acceptarea faptului că ereziile pot fi numite şi ele “biserici”, care devin astfel partenere ale Bisericii Ortodoxe într-un dialog teologic sincretist, şi prin promisiunea colaborării cu acestea în diverse activităţi care să aibă ca scop “unitatea Bisericii”, înţeleasă ca o unire între Ortodoxie şi erezii, pe baza unor criterii minime, care nu ţin seama de faptul că Ortodoxia este singura deţinătoare a dreptei credinţe creştine, pe când ereziile sunt în afara acesteia, fiind rupte total de Biserică, nu doar “abătute de la dreapta credinţă”, cum le concede edulcorant sinodul din Creta. Ideile teologice pe care se întemeiază demersul ecumenist, sintetizate în premisele Declaraţiei de la Toronto, acceptate de către Sinodul din Creta ca fiind “de importanţă vitală pentru participarea ortodoxă la Consiliul Mondial al Bisericilor”, au fost condamnate de sinoadele ecumenice sau locale, care au statuat că ereziile sunt în afara Bisericii, că cu ereticii poate exista dialog numai atunci când aceia mărturisesc dorinţa de a se întoarce la Ortodoxie, pentru a li se explica doctrina ortodoxă, nu pentru a reface împreună “unitatea Bisericii”, că cu ereticii nu poate exista niciun fel de colaborare pe niciun fel de domeniu de activitate, că împreună-slujirea cu ereticii este interzisă, că cel ce le recunoaşte ereticilor existenţa tainelor trebuie caterisit, că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească, că nu se poate recunoaşte nimănui altcuiva “denumirea istorică de biserică” şi că nu este nevoie de “refacerea unităţii creştine”, deoarece ea există deplin în Biserica Ortodoxă.

Ecumenismul a fost condamnat oficial de către Sinodul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (anatemă însuşită de către Biserica Ortodoxă Rusă, în momentul în care a făcut fuziunea cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor), de către Mitropolitul Serafim de Pireu, de către Mitropolitul Ieremia de Gortina şi de către toţi Sfinţii Părinţi ai secolului XX, unii dintre ei menţionaţi de către primul citat din textul articolului. Sfintele sinoade sau Părinţii au stabilit deja că ecumenismul este erezie şi nu numai erezie, ci erezia tuturor ereziilor, iar acceptarea sa la nivelul cel mai înalt al unui sinod panortodox este părtăşie clară la erezie.

Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române defineşte erezia: “respingerea unei părţi a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi susţinerea intenţionată şi constantă a unei învăţături greşite referitoare la dogmele Bisericii, precum şi însuşirea unei învăţături eretice săvârşită prin mărturisire publică sau privată, prin viu grai sau în scris” (s.n.). Prin urmare, o erezie se poate adopta şi însuşi şi prin scris. Ceea ce s-a întâmplat în Creta.

Părerea părintelui Timofte potrivit căreia preotul care constată că episcopul său propovăduieşte o învăţătură osândită de Sfintele Sinoade sau de cugetarea Părinţilor trebuie să aştepte ca un sinod viitor să stabilească “în ce condiţii o învăţătură de credinţă greşită este erezie” este contrazisă şi de către canonul 15 I-II, şi de către logica teologică elementară, deoarece, pe de o parte, canonul 15 I-II spune că preotul se poate desface „de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească” (s.n.), atunci când constată că episcopul propovăduieşte o erezie, iar pe de altă parte, atunci când are un caracter dogmatic, în speţă, eclesiologic, o învăţătură greşită este erezie necondiţionat, dat fiind că aceasta este definiţia clasică a ereziei, învăţătură greşită” faţă de ceea ce Biserica propovăduieşte dintotdeauna. Aşadar, contrar părerii părintelui vicar administrativ, părintele nu-ştiu-cine, domnul-nu-ştiu-care, stând el [ei- sic!], aşa” pot constata, înainte de sinodiceasca cercetare, că episcopul şi-a însuşit o învăţătură eretică condamnată de cugetarea Bisericii şi au dreptul (după interpretarea profesorului Floca, şi obligaţia) să refuze să împărtăşească această erezie, recurgând la nepomenirea episcopului respectiv, până când acesta se va îndrepta sau un sinod va decide ce e de făcut în această situaţie.

Pentru această atitudine canonică, acel preot nu poate fi supus niciunei sancţiuni disciplinare, motiv pentru care Părintele Pamvo a primit la slujire preoţi care sunt sancţionaţi necanonic pentru nepomenirea ierarhilor lor părtaşi la erezia din Creta. De vreme ce, conform canonului 15 I-II, preotul care se apără de erezia episcopului nu poate fi sancţionat, iar dacă este sancţionat, sancţiunile sunt lovite de nulitate, la Schitul Rădeni au slujit numai preoţi care nu au nicio problemă din punct de vedere canonic şi disciplinar. Aşa că afirmaţia părintelui Timofte „ori [sic!], numai acest lucru te pune în poziţia de neascultare faţă de învăţătura Bisericii” este contrară dispoziţiei canonului 15 I-II Constantinopol. Ascultarea faţă de autorităţile Bisericii este obligatorie atât timp cât acestea învaţă dreapta credinţă. În momentul în care încetează să mai facă acest lucru, preoţii şi credincioşii au obligaţia să rămână ascultători Bisericii şi Sfinţilor Părinţi şi să se îngrădească de învăţăturile greşite, urmând strict prevederile canonice care îi apără de riscul de a cădea în vreo schismă sau erezie. Exact acest lucru se petrece la Rădeni acum.

1 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 347.
2 Ibidem, p. 347.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Categorii
Ecumenism
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

4 comentarii

  1. Doamne ajută!
    Stimate domnule Chirilă,
    Vă rog să mă iertați dar s-a strecurat o eroare în textul dumneavoastră. Și anume aici:
    „Ecumenismul a fost condamnat oficial de către Sinodul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (anatemă însuşită de către Biserica Ortodoxă Rusă, în momentul în care a făcut fuziunea cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor), de către Mitropolitul Serafim de Pireu, de către Mitropolitul Ieremia de Gortina şi de către toţi Sfinţii Părinţi ai secolului XX, unii dintre ei menţionaţi de către primul citat din textul articolului. Sfintele sinoade sau Părinţii au stabilit deja că ecumenismul este erezie şi nu numai erezie, ci erezia tuturor ereziilor, iar acceptarea sa la nivelul cel mai înalt al unui sinod panortodox este părtăşie clară la erezie.”
    În primul rând anatemele sinodului Bisericii Ruse din Afara Granițelor (R.O.C.A. în engleză) nu au fost însușite de Patriarhia Moscovei și nici de altă biserică locală. Însușirea aceasta nu poate fi reală decât dacă dvs. considerați că este implicită acțiunii de unire a P.M. cu R.O.C.A., ceea ce nu este cazul. În primul rând pentru că anatemele unui sinod, chiar și local, se însușesc printr-o declarație sinodală, ceea ce Patriarhia Moscovei nu a emis. În al doilea rând, însușirea hotărârilor unui sinod necesită și acțiunea specifică conformă cu hotărârile acelui sinod. În acest caz P.M. ar fi trebuit să inițieze un sinod ecumenic prin care să ceară celorlalte biserici surori să accepte și ele acel sinod local sau, în cazul refuzului, să rupă comuniunea cu ele. La fel și cu ceilalți așa-ziși acceptanți ai hotărârilor sinodului R.O.C.A. (ar fi interesant de făcut o statistiscă pentru a vedea cât la sută dintre cei care au acceptat anatemele sinodului R.O.C.A. au întreprins ceva în virtutea celor spuse mai sus). În al treilea rând dacă P.M. ar fi acceptat hotărârile sinodului R.O.C.A. privind ecumenismul nu ar mai fi cerut ierarhilor acesteia să facă pocăință publică (aceștia și-au cerut iertare public P.M. pentru păcatul separării, adică nu au avut motive să se despartă de aceasta!) pentru că altfel ar fi recunoscut că R.O.C.A. avea dreptate. În al patrulea rând nu toată R.O.C.A. s-a unit cu P.M. ci doar o parte din ea. În termen de număr aș zice că majoritatea. În schimb anatemele sinodului R.O.C.A. au fost acceptate de către majoritatea bisericilor stiliste care în 2014 s-au unit cu rămășițele R.O.C.A. care nu s-au unit cu P.M. și au format o nouă entitate bisericească a cărei eclesiologie comună este formulată aici: http://www.hsir.org/pdfs/2014/03/22Ro20140322aCommonEcclesiology15.pdf și care ține cont și de hotărârile sinodului R.O.C.A.
    Dacă nu mă înșel la data la care s-a ținut sinodul R.O.C.A. aceasta nu era în comuniune cu nici o biserică locală oficială, dacă aceasta mai are vreo importanță. (n-am avut timp să mai consult o dată fișierele respective)
    A trebuit să fac această intervenție pentru că textul, așa cum este formulat acum, poate da cititorilor impresia că Patriarhia Moscovei este împotriva ecumenismului și deci ar fi ortodoxă, ceea ce este absolut greșit. Dacă opinia mea este greșită atunci P.M. și celelalte biserici locale care nu au participat la sinodul din Creta vor convoca un nou sinod (și asta foarte curând pentru că acum avem avioane, telefoane și internet și nu este nicun motiv de zăbavă) la care vor invita toate bisericile surori pentru a oficializa hotărârile sinodului R.O.C.A. sau pentru a condamna public erezia „ecumenismului” sau/și sinodul din Creta. Dar personal eu cred că aceasta nu se va întâmpla. Să dea Dumnezeu să nu am dreptate! Eu cred că această tactică este doar vechea stratagemă cu „polițist bun versus polițist rău” în care P.M. și aliații ei joacă rolul „bun”. A spune că Patriarhia Rusiei poate fi ortodoxă sau că va fi ortodoxă în viitor după ce timp de aproape 100 de ani ierarhii ei au fost numiți și controlați de C.E.K.A., N.K.V.D., K.G.B. și mai nou F.S.B. este ca și cum ai fi venit azi de pe altă planetă. Eu am trăit prea mult timp sub comunism ca să pot crede așa ceva. Mai realist ar fi să credem că bisericile locale din țările afiliate vestului joacă rolul de polițist rău iar dacă operațiunea eșuează atunci să intre în scenă polițistul bun. Sau poate,și mai rău, Doamne ferește, să se polarizeze creștinătatea ortodoxă în vederea următorului război, în care Rusia va juca același rol dialectic pe care l-a jucat de la revoluția bolșevică încoace. Oricum creștinul ortodox va fi cel care va fi până la urmă condamnat de către justiția care controlează poliția în care cei doi polițiști joacă cele două roluri.
    Vă rog să mă iertați!
    Al dvs. împreună rugător, Mihail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.