Sfinții Închisorilor

Nae Ionescu – Fenomenul Legionar

Mișcarea Legionară, Sfinții Închisorilor

A fi român însemnează a fi și ortodox. Eu sunt dator lui Dumnezeu numai în natia mea. Or, cum nația este cel mai important cerc colectiv în care trăieşte omul în istorie, eu nu am decât un singur tribut de plătit în viaţă, faţă de Dumnezeu: prin naţie. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este şi al un­gurilor, francezilor etc, atunci eu nu aş mai fi român şi n-aş mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu.

Nae Ionescu, primăvara anului 1938

nae-ionescu-7

NAE IONESCU – FENOMENUL LEGIONAR Cele patru prelegeri ținute de profesorul Nae Ionescu în temnița de la Miercurea Ciuc în anul 1938

CONFERINŢA I

România legionară nu este un fapt simplu, ci complex

Adică viziunea legionară a realităţii este o formulă care cuprinde întreaga manifestare de viaţă, aşa cum se încadrează ea în istorie. România legionară va fi o formă de viaţă politică, economică, spirituală, alta decât cea de astăzi. Punctul de plecare este istoria. Tot ce se întâmplă, se întâmplă în timp şi spaţiu, adică în istorie, teologii spun „în veac”. Întâmplările curg în istorie, adică istoria însăşi curge, fiindcă istoria trăieşte sub o coordonată anume a timpului, care este o continuă curgere. Filosofii istorici cred că istoria curge încotrova, că are o direcţie, un sens. Nu e de crezut că ea are un sens, după cum nici viaţa nu duce încotrova, ci duce la sfârşit, la moarte, început şi sfârşit.

Istoria nu se înşiră evolutiv (evoluţia este o idee necreştină, nu anticreştină, introdusă în gândirea noastră în secolul al XIX-lea). Ea a căutat să găsească un sens vieţii plecând de la un om, nu de la Dumnezeu. Istoria este o realitate necesară, dar şi schimbătoare, deoarece şi faptele care o constituie se schimbă. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă în istorie, adică în timp şi spaţiu, este relativ. Atunci şi întâmplările sunt relative, în înţelesul că nu reprezintă un sens în sine, nu se produc după o lege anumită. Mentalitatea creştină este o mentalitate realistă, întrucât ea primeşte tot ceea ce este dat în chip normal. Lumea, adică, este aşa cum este ea în chip normal, nu cum vrem noi să fie. Există deci un criteriu de apreciere, de măsură a faptelor, chiar în această relativitate a istoriei: normalitatea.

De pildă, un grăunte de grâu pus în pământ dă un fir de grâu, asta e normalul, nu un pui de găină, anormalul. Anormalitatea înseamnă dezechilibru în aşezarea firească a lucrurilor. Cum se stabileşte normalitatea şi anormalitatea? Normal înseamnă ceea ce este mai des (frequenţa). Tipul românului este între blonzi şi bruni (chateni), acesta e normal. Normalitatea este şi ea aproximativă. Conceptele cu care măsurăm normalitatea sunt instrumente aproximative. Ca să putem spune că un fapt este normal sau anormal trebuie întâi să fie ca fapt. Faptele istorice se grupează într-un anumit loc şi timp – au un fel de aer comun, un fel de familie. Sunt mai multe fapte, însă şi asta dă caracterul colectiv. Faptele se schimbă în raport cu timpul, şi aici stă relativitatea. Bunăoară există şi o formă absolutistă de conducere a faptelor, dar şi una democratică. Din faptul că există mai multe forme de conducere, lumea crede că poate să aleagă. Fals, pentru că formele acestea nu există în sine, ele fiind, în funcţie de un anumit timp, de anumite condiţii istorice. Aici e relativitatea. Exemplu: Să umbli în chiloţi trebuie să fie vară, căci dacă e iarnă, lumea te crede nebun; aşa şi cu forma de conducere. Read more

22 iulie – Sfințitul Mărturisitor Ilie Lăcătușu, preot legionar cu sfinte moaște întregi. Icoana, acatistul și mărturii recente

Mișcarea Legionară, Sfinții Închisorilor

Sfintitul Marturisitor Ilie Lacatusu - icoana

[toggle title=”Acatistul Noului Mărturisitor Ilie Lăcătuşu, făcătorul de minuni († 22 iulie)” state=”close” ]

Troparul, glasul al 8-lea:

Îndelung pătimitorule, de Dumnezeu purtătorule Părinte Ilie, văpaia muncilor cu focul lucrător ai înrourat-o, ruşinând pe vrăjmaşi. Pentru aceasta, părinte, cu hlamida lui Hristos îmbrăcându-te, pe Acesta roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1:

Veniţi, iubitorilor de mucenici, să-l lăudăm cu mare glas pe Părintele Ilie, care, prin pătimirile sale, a luat de la Dumnezeu cununa biruinţei. Căci, iubind Biserica lui Hristos şi neamul românesc, a ales calea cea strâmtă şi cu chinuri, stând fără teamă împotriva duşmanilor dreptei credinţe. Şi pentru aceasta să-i cântăm: Bucură-te, Părinte Ilie, făclie luminoasă a soborului noilor mărturisitori!

Icosul 1:

La tine alergăm, sfinte, la vreme de ispită, având nădejde în mijlocirile tale. Ştim că pe mulţi i-ai chemat în chip minunat la sfintele tale moaşte. Am auzit de femeia pe care ai îndemnat-o, zicându-i în vis: „Vino la mine şi roagă-te ori de câte ori ai nevoie de ajutor”. Şi credem că şi pe noi ne poţi ajuta, căci iubirea ta se revarsă peste toţi cei care se roagă ţie cu credinţă, şi pentru aceasta îţi zicem: Read more

PETIȚIE: Protest împotriva indiferenței Patriarhiei față de Sfinții închisorilor

Sfinții Închisorilor

Maica Domnului cu sfintii de la Aiud

După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:

– moartea martirică – dovada cea mai certă; – mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe; – viaţa curată, viaţa sfântă; – darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.

Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei: – să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă; – puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe; – puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit; – puterea de a săvârşi minuni; – cultul spontan acordat de poporul credincios.

În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.

De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut. În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Chinurile şi moartea din închisori, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii. Ele întrec orice „cuvinte duhovnicești”. De la mulți nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc, dar au moaşte făcătoare de minuni! (a se vedea la Aiud). De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă… Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii. Read more

Pr. prof. dr. Mihai Valică: Părintele Gheorghe Calciu, din motive de smerenie, a dorit să nu fie dezgropat. Dacă ar fi fost ecumenist, sinodul l-ar fi pus direct în calendar

Sfinții Închisorilor

Părintele Calciu, din motive de smerenie, a dorit să nu fie dezgropat… Dacă părintele Calciu nu ar fi fost un luptător anticomunist convins, ci vreun ecumenist sau conformist devotat, al vremurilor g(rele) de azi, s-ar fi întâmplat la fel cu trupul lui deshumat, sau s-ar fi deplasat toate organele eclesiale responsabile, şi l-ar fi pus direct în raclă, în sinaxare şi calendare spre cinstire?!

Pr. prof. dr. Mihai Valică infirmă astfel minciuna din comunicatul monahului Filotheu şi al ex-rasoforei Neonila, postat fără consultare în numele vieţuitorilor Mănăstirii, cum că ar fi de acord cu respectarea ad-literam a testamentului Părintelui Gh. Calciu.

Cele Şapte cuvinte către tineri ale Părintelui Calciu –  istorie sau actualitate

Introducere

pr-prof-mihai-valica-predicandCu binecuvântarea IPS Dr. Serafim Joantă Arhiepiscop şi Mitropolit pentru Germania, Europa centrală şi de nord, s-au tradus în limba germană, de către un convertit la Ortodoxie, Nicolae Robert Geisler, din Germania, cele Şapte cuvinte către tineri – Sieben Worte an die Jugend.

Întrucât am scris despre Părintele Calciu, în cartea Prigoana cea dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor (Bucureşti 2011), am fost solicitat să prefaţez noua carte.

Redau câteva idei  din prefaţă şi voi face câteva comentarii teologice, legate de actualitatea celor Şapte cuvinte către tineri.

Câteva repere biografice şi scopul traducerii

Despre Viaţa Părintelui Calciu s-a scris foarte mult şi cu folos. Reamintirea întâmplărilor şi suferinţelor trăite de Părintele nu sunt făcute cu scopul de a acuza pe nimeni, ci de a învăţa ceva din ele, deoarece Biserica de azi, nu diferă prea mult de Biserica de ieri, dacă ne referim la presiunile, încercările şi ispitele din exteriorul şi dinăuntrul ei, la care este astăzi supusă Biserica. Scopul traducerii în limba germană nu este unul defăimător, de aceea prigonitorii, nu sunt pomeniţi cu numele lor. Pentru zidirea noastră nu contează numele acestora, ci fenomenul probatoriu pe care ei l-au declanşat: NU PĂRĂSIŢI BISERICA! – nici în cazul în care vă asupreşte pe nedrept un frate creştin, un preot, un ierarh, un sinod chiar.

Faptul că nici prigonitorii, nici prigoniţii nu au adus atingere dogmei în lupta lor, dovedeşte că ispita este maximă, subţire, rafinată, îndeosebi periculoasă, şi deci greu de judecat. Din fericire, în astfel de cazuri, în timp ce prigonitorii lucrează trupeşte, folosindu-se de botezul şi investitura divină, pentru a asupri, pentru a acuza pe nedrept, prigoniţii – în trup fiind şi ei – lucrează însă sinergic cu Duhul Sfânt, Care strigă în inima lor: “Nu părăsiţi Biserica!” şi “Nu-i urâţi pe prigonitorii noştri!”.

De fapt, cartea de faţă are un singur scop: să dovedească creştinilor că nu există nici un motiv îndreptăţit pentru a părăsi Biserica. Dacă vreun prigonit se clatină sau are vreun gând rău împotriva prigonitorului, să ia aminte la sfinţi: în timp ce ei răbdau şi binecuvântau, numele lor era hărăzit să traverseze istoria şi să o răscumpere pilduitor ÎN DUH.

Părintele Calciu a răscumpărat istoria, fiind rânduit de Dumnzeu să fie o trâmbiţă a Duhului Sfânt, pentru a trezi conştiinţa şi responsabilitatea clerului, pentru a forma sufletele elevilor seminarişti, pentru a întări pe credincioşi, să lupte pentru libertatea şi credinţa în Hristos, pentru a putea trăi creştineşte şi supraveţui demn, sub dictatura roşie a holocaustului comunist ateu, care a pus cel mai greu jug pe umerii Bisericii şi pe conştiinţa omului.

Ieşit din închisorile comuniste a mers în audienţă la vredniciul de pomenire Patriarhul Justinian, care a făcut abstracţie de autobiografia, cu cei 16 ani de închisoare (i-a spus s-o scoată din dosar) şi astfel l-au primit la Teologie. S-a angajat la Seminar ca preot-profesor şi, văzând starea duhovnicească a elevilor şi atmosfera tulburată de ateismul oficial, s-a hotărât să aibă poate o ultimă izbucnire împotriva ideologiei ateo-comuniste. Întrebat dacă nu i-a fost teamă, în 1978, să rostească cele Şapte cuvinte (predici) către tineri, după ce trecuse prin experienţa închisorilor comuniste, părintele Calciu a răspuns: „Tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă materialismul, vroiam să le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenţă, un capăt de funie după care ei să se conducă şi să iasă la un liman, în cazul unor tulburări… În momentul când am hotărât să încep acţiunea cu cele şapte Cuvinte,  m-am rugat foarte mult la Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reţinea… Pe de altă parte, era ceva în mine care mă  mâna […]”. După primele predici au venit cei de la Departamentul Cultelor şi l-au anchetat în Consiliul  profesoral de la Seminar, cerându-i să oprească acţiunea. Apoi, după o scurtă perioadă „de gândire”, a fost alungat din şcoală şi biserică şi, nu după multă vreme, arestat. La Securitate a  fost întâmpinat cu următoarele cuvinte: “[…] o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, fiindcă milă n-o să mai avem!”.

Read more

24 iunie: Ziua de aur a înființării Mișcării Legionare – Legiunea Arhanghelului Mihail, sub conducerea martirului neamului românesc Corneliu Zelea Codreanu

Mișcarea Legionară, Sfinții Închisorilor

87 de ani – GARDA MERGE ÎNAINTE

Intemeietori Miscarea Lgionara - Legiunea Arhnaghelului Mihail

Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: „LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub  conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.

Corneliu Zelea Codreanu

Aceste cuvinte au fost citite la câteva minute după ce au fost scrise de către Corneliu Zelea Codreanu, ca un Ordin de zi, numerotat cu Nr.1, într-o ședință a Naționaliștilor-Creștini, convocată la Iași, Str. Florilor, Nr. 20. Se întemeia astfel, în urmă cu 73 de ani, cadrul organizat al Naționaliștilor-Creștini din România, cunoscuți după aceea ca „Legionari”… Înainte de această dată, sub conducerea aceluiași Codreanu, liderul incontestabil al Naționaliștilor Români, lider a cărui lumină de martir strălucește peste ani în conștiințele Românilor, care, cu bună credință recunosc măreția „Căpitanului”, au mai fost însă și alte Ligi și Asociații cu caracter Naționalist, dat fiind perioada imediată după primul război mondial, când se făcea o politică ostilă neamului, în diverse domenii. La 9 februarie, se tipărește la Iași „Garda conștiinței naționale”, gazetă în paginile căreia se publică „Crezul socialismului național creștin”, alcătuit de Căpitan și Constantin Pancu. Trebuie menționat faptul că această tipăritură a aparținut unei organizații a muncitorilor ieșeni, liderul acestora fiind Constantin Pancu, muncitor cu numai patru clase primare (instalator de apă și electricitate), dar cu extraordinare calități de lider, atât ca organizator, dar și ca „vorbitor de mâna întâi”. La 20 mai 1922, Codreanu înființează „Asociația studenților creștini”. „Frățiile de cruce” au luat ființă în 8 noiembrie 1923, în închisoarea Văcărești. După înființarea Legiunii, la 1 iulie 1927 se cimentiază cel dintâi legământ legionar la București, Cluj, Câmpulung, Focșani. Vedem așadar că, la doar o săptămână de la adunarea care a consfințit înființarea Legiunii în centrele din toată țara, au început acțiuni de răspândire a Naționalismului, ca manifestări pentru apărarea intereselor Românismului, interese care, în acea perioadă a istoriei neamului, erau neglijate în favoarea unor interese materiale, de grup. Primul „cuvânt scris” al Legiunii a apărut în foaia proprie „Pământ strămoșesc”, revistă bilunară care apare cu începere din 1 august 1927. După apariția primelor numere, greutățile în tipărirea revistei au început să apară. Motivele? Cam aceleași pe care le întâmpină în ziua de azi reviste care urmează linia Naționalismului Românesc. Acest text nu se vrea deloc o schiță a istoriei Mișcării Legionare. Considerăm că, mai mult ca oricând, după atâția ani de tăcere sau de răstignire a Naționalismului Românesc, care continuă și astăzi, într-un „astăzi” în care se trâmbițează libertatea cuvântului, în timp ce Mișcarea Legionară este ținută sub obroc, istorici înveșmântați în virtutea nefricii de a scoate adevărul la lumină ar trebui să purceadă degrabă, neleneși în a săvârși îndreptarea neadevărurilor ce ne-au urmărit atâta amar de vreme. Se vor aceste rânduri o aducere aminte a ceea ce a fost o tentativă de Reînviere a Neamului Românesc dintr-o stare ce părea că-i este fatală, în anii imediat după Marea Unire… O aducere aminte care să se constituie în una din marile sărbători ale Neamului, știind că tot ce s-a săvârșit în acea seară de 24 iunie 1927 a fost sub semnul Iubirii de Patrie. Read more

X