Conferința din seara aceasta este o mărturie confesională și un răspuns hotărât la teologia intelectualistă, meditative-occidentalistă, numită „post-patristică”, care se dezvoltă în zilele noastre în mod alienator și scizionist.
Teologia post-patristică, în linii generale, constituie o prelungire și o ramificație a diverselor teologii mai noi, care s-au dezvoltat în Occident – în principal a celei protestante – (teologia socială, teologia politică, teologia libertății, a eliberării, teologia revoluției, teologia „neagră”, teologia contextului, teologia feministă, teologia cuprinzătoare etc.) și este un fruct al secularizării, al raționalismului și al deviației de la caracteristicile credinței și învățăturii ortodoxe.
Un element comun al acestor teologii este că omit intenționat sensul Crucii și al Învierii, caracterul ascetic, niptic și isihast al credinței, metoda empiric-duhovnicească a Ortodoxiei, participarea la harul necreat și la slava lui Dumnezeu și amplifică la modul superlativ datele sociale și culturale ale fiecărei epoci. Prezintă credința și spiritualitatea într-un mod adaptat [ajustat] la mentalitatea și percepția secularizată și la logica oamenilor de astăzi. Depreciază înțelesul adevărat și mântuitor al Evangheliei într-o simplă lozincăraie socială și culturală, într-o gnoseologiei și filozofie fără nerv și lipsită de conținut.
Aceste variate teologii apusene mai noi au legătură directă cu așa-numita teologie contextuală (Contextual Theology) care este promovată în țara noastră împreună cu teologia post-patristică. Teologia contextuală apare pentru prima dată în anul 1972 la Întrunirea „Congresului Mondial pentru Misiune și Evanghelizare”, care a fost organizată la Bangkok (Tailanda) de către Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). A pornit initial sub pretextul necesității de consacrare a unei metodologii teologice comune în cadrul dialogului ecumenic. Treptat însă, s-a consacrat ca și concepție teologică dominantă în CMB, căpătând – desigur – dimensiuni de tragică denaturare a credinței creștine, care au devenit evidente în modul cel mai frapant la cea de-a șaptea Adunare Generală de la Canberra (Australia) din 1991 și au devenit cauza unor reacții foarte puternice din partea ortodocșilor. Însă, după tactica obișnuită din cadrul dialogurilor, teologia contextuală continuă să domine dialogurile din cadrul CMB, în pofida conținutului ei anti-ortodox, chiar cu consimțământul reprezentaților ortodocși.
Însă cel mai neliniștitor și periculos este faptul că teologia contextuală află puternici susținători și înlăuntrul Bisericii noastre Ortodoxe și este prezentată ca – chipurile – utilă și indispensabilă pentru pretinsa mărturie a Ortodoxiei în lumea contemporană. Un exemplu semnificativ al acestei tendințe este simpozionul care a fost organizat de către Academia de Studii Teologice din Volos cu tema „Sinteza Neo-patristică sau teologia post-patristica. Revendicarea teologiei contexuale în Ortodoxie.”
S-a ajuns ca referenții acestui simpozon să-i acuze pe ortodocși de „triumfalism bisericesc” și de „fundamentalism patristic”. Și ca răspuns la „fundamentalismul patristic” acești referenți promovează teologia contextuală și postpatristică, precum și diverse kakodoxii (erezii) care prind contur în centrele ecumeniste și așa-zis ortodoxe de astăzi. Este vorba de o teologie transformată, schimbată; teologie fabricată (inventată) și adaptată (ajustată), teologie de laborator și de sală de lectură, a simpozioanelor cu circuit închis și a auditoriilor selectate. Este vorba despre o teologie „subvenționată” și „finanțată” de institute eterodoxe și universități și organisme lumești din Occident. Este vorba despre o teologie și o concepție care funcționează denaturat, [deformat] și eroziv [corosiv] chiar și pentru conștiința și coeziunea istorică a neamului și a poporului nostru.
În loc de concluzii am spune că nu este vorba doar despre „un alt punct de vedere” sau despre „un pluralism de gânduri și idei”, așa cum este prezentată această teologie contemporană eretică și periculoasă de către cei ce o reprezintă. Este vorba în mod esențial despre o acțiune coordonată de dărâmare și de demolare a tuturor principiilor constitutive de extremă impotanță, care alcătuiesc multiseculara noastră tradiție elin-ortodoxă. Este vorba despre o încercare, care se face deja pe față, nedisimulat și cu o abuzivă vorbărie și tupeu [impertinență, obrăznicie].
Credem că în cele din urmă referenții acestor teologii inovatoare [inedite, insolite] și eretice, care întunecă și deformează tradiția istorică și teologică a Bisericii noastre și a poporului nostru, vorbind despre „arheolatrie” (admirare a vechii civilizații grecești), despre „byzantolagneia” (lascivitate bizantină), despre „izolarea pe axa contradicțiilor dintre Răsărit și Apus” și despre „neputința de articulare a unui cuvânt teologic serios” din partea Bisericii și altele ca aceaste, precum și operele și conferințele lor vor fi cât de curând marginalizate și uitate de istoria noastră bisericească pentru că e sigur că adevărata conștiință ortodoxă, dogmatică și eclesiologică a Bisericii noastre respinge și exclude deplin astfel de învățături și opinii eretice și dezbinatoare.
Ceea ce ne mâhnește și ne îngrijorează în mod deosebit și provoacă neliniștea noastră accentuată și indignarea noastră este faptul că toate aceste opinii antiortodoxe, dar și referenții lor, teologi post-patristici, află adăpost și primesc lauda și premierea celor ce dețin primele locuri în conducerea noastră bisericească. Astfel de abateri serioase în temele credinței ar trebui deja să fi fost combătute în timp util de către organele instituționale sinodale autorizate.
Fragment din cartea „Mitropolitul Serafim de Pireu, DREPT ÎNVĂȚÂND CUVÂNTUL ADEVĂRULUI VOL.II, editura metamorfosi, 2012, pag. 80 – 83”
