În prima săptămână din Postul Paștilor se săvârșește, în cadrul Pavecerniței Mari, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acesta este alcătuit din patru părți care se citesc, câte una, de luni până joi. Integral, Canonul cel Mare se citește în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare.
Canonul cel Mare este o odisee de durere, un imn al suferinței asumate, o plângere tăcută și mai asurzitoare decât cerurile, despre ratarea noastră personală și despre eșecul istoriei fără Dumnezeu.
În sensibilitatea lui genială, străbătut de focul curățitor al Duhului, Andrei a văzut toată istoria comprimată în mod unic în viața și soarta fiecăruia dintre noi. Timpul întreg primește în Duhul Sfânt o inteligibilitate personală, așa încât noi simțim că Sfântul vorbește despre noi.
Și într-adevăr, suntem o specie eșuată, un neam blestemat de propria suferință la a ne ucide părinții și pruncii, de dragul materiei și a plăcerii care izvorăște miasmatic din ea. Toată istoria e o adunătură și o încrengătură de ucidere și de moarte, de sânge și de lacrimi, de ură și de viclenie.
Am sfărâmat în noi chipul Preacuratului Dumnezeu cu o ură sinucigașă. Veșmântul de har al Raiului l-am spurcat cu sângiurile netrebnice ale morții de sine și de celălalt. Ochii, ferestrele vederii de Dumnezeu, i-am mutilat și i-am prefăcut în bălți ale vicleniei și ale privirii pătimașe.
Auzul de preadulcele Cuvânt l-am întinat cu strigătele și urletele violenței și ale plăcerii vinovate. Gura, poarta de aur a Euharistiei și psaltirea dulcilor cântări de slavă a Creatorului, am făcut-o văgăună spurcată de patimi grele. Toate simțurile noastre, din porți ale frumuseții lui Dumnezeu, le-am transformat în răni deschise prin care ni se scurge viața.
Canonul cel Mare surprinde genial această sfărâmare de sine a umanităţii alergând spre neant. Moartea însăși nu e pedeapsa de la Dumnezeu pentru păcatele noastre, ci însăși ființa noastră, felul nostru de a ne-fi, patima însingurării prin uciderea în noi a celorlalți.
Și, totuși, Dumnezeu ne iubește atât de infinit, încât vine printre noi și moare pentru noi, asumă într-Însul tot oceanul durerii omenești, toată moartea noastră, și o sfărâmă în Înviere.
Canonul cel Mare e tocmai cântecul plâns al biruinței lui Dumnezeu asupra morții din noi. Pentru că niciodată Dumnezeu nu ne judecă, înainte de a-Și da viața pentru noi.
preot Ioan Istrati
