Cele 13 maici de la Văratec nu au fugit, ci au fost alungate de către conducerea ecumenistă a mănăstirii

Dezinformarea

Patriarhia Română şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei par a avea opinii diferite despre ceea ce s-a întâmplat cu cele 13 maici antiecumeniste de la Văratec, după ce au fost izgonite, în plină iarnă, din mănăstire.

Pe căi mai mult sau mai puţin oficiale, Patriarhia Română susţine că cele 13 maici au fugit din mănăstire. Există zvonuri că s-ar fi cerut Poliţiei să le caute. Nu ştim de ce s-ar fi cerut Poliţiei aşa ceva, ce acoperire legală ar avea o eventuală acţiune poliţienească de acest fel, dat fiind că Poliţia nu este în subordinea BOR, nici care ar fi finalitatea unei asemenea presupuse acţiuni: s-ar avea în vedere “reînchinovierea” maicilor cu ajutorul forţelor de ordine?

Pe de altă parte, Mitropolia Moldovei, susţine, prin vocea autorizată a exarhului mănăstirilor, că maicile de la Văratec sunt bine mersi, cazate la casa deţinută de MMB în staţiunea balneoclimaterică de la Bălţăteşti, Neamţ.

O asemenea nesincronizare în opinii între Patriarhie şi Mitropolie poate avea o singură explicaţie plauzibilă: Mitropolia nu a informat corect Patriarhia în legătură cu destinul celor 13 maici.

Adevărul

Atât versiunea patriarhală, cât şi cea mitropolitană despre ce s-a întâmplat cu maicile antiecumeniste de la Văratec sunt greşite. Acestea nu au fugit din mănăstire la început de februarie, ci au fost izgonite şi au decis să plece pentru pacea sufletească şi pentru a se ocupa de sufletul lor. Nu s-au dus la staţiunea de la Bălţăteşti, ci fiecare unde a îndrumat-o Dumnezeu şi Maica Domnului.

După cum se poate auzi din înregistrarea pe care o prezentăm spre audiţie “în premieră”, în 26 ianuarie a avut loc un consiliu duhovnicesc în Mănăstirea Văratec, unde maicilor antiecumeniste li s-a spus, către sfârşitul discuţiei, că începând din data de 1 februarie “se va pune sigiliu pe uşile caselor” în care ele locuiesc. Cu acea ocazie, au fost dezbrăcate de scofii, care sunt însemnele monahale ale monahiilor, însă nu au fost excluse cu totul din monahism.

Ca urmare a unui material de presă publicat pe siteul ortodoxinfo.ro, preluat ulterior chiar şi de publicaţii naţionale, în care se atrăgea atenţia că alungarea maicilor în plină iarnă este un gest inuman, necreştin şi, mai ales, ilegal, deoarece contravine prevederilor art. 896 din Codul de Procedură Civilă, Exarhatul Arhiepiscopiei Iaşilor a emis o adresă conciliantă, prin care maicile erau invitate să petreacă două luni la casa mitropolitană din staţiunea Bălţăteşti. Ceea ce este comun acestei adrese şi deciziei consiliului duhovnicesc din 26 ianuarie este soluţia excluderii maicilor din obştea de la Văratec (la staţiunea balneo, în primul caz, unde vor voi, în al doilea). Intuind că la Bălţăteşti ar putea fi supuse unor presiuni suplimentare să cedeze în privinţa neparticipării la slujbele unde este pomenit ierarhul părtaş la erezie, maicile au decis să plece din mănăstire, după cum le impunea avertismentul iniţial de a părăsi mănăstirea până la începutul lunii februarie.

Pentru a nu se expune criticilor presei sau superiorilor ierarhici, dar, probabil, şi pentru a pregăti terenul unei acuzaţii ulterioare că au fugit din mănăstire, în zilele în care maicile îşi pregăteau bagajul, maica stareţă Iosefina Giosanu a încercat “să le convingă să rămână”, insistând că preacuvioşia sa nu doreşte să le dea afară din mănăstire, că nu e bine să plece etc.

Laureata premiului pentru ecumenism

La începutul lunii februarie, după ce s-au consultat cu duhovnicii lor, maicile de la Văratec care s-au opus sinodului din Creta au decis, pentru liniştea sufletească, pe care o pierduseră de câteva luni de zile, în care au fost supuse unor presiuni uriaşe, să părăsească mănăstirea din care au fost izgonite de către conducere. Una dintre ele se află la a doua izgonire din mănăstire, după ce a trecut prin epurarea comunistă din anii ’50 ai secolului trecut. Persecutorii s-au schimbat, dar prigoana a rămas la fel.

Nu ştim cât de multe vieţuitoare din Văratec sunt adepte ale “ecumenismului lucid” şi nu dorim să le facem vreun proces de intenţie. Ştim însă că Mănăstirea Văratec este cea mai mare mănăstire de maici din România şi este condusă de o stareţă laureată internaţional pentru ecumenism. Din această perspectivă, mărturisirea celor 13 maici antiecumeniste capătă proporţiile unei mărturisiri eroice, comparabilă cu mărturisirile martirilor din vremea persecuţiei romane sau comuniste.

În anul 2007, pe 5 septembrie, cu ocazia celei de-a treia Adunări Ecumenice Europene din Sibiu, Maica Iosefina Giosanu a fost distinsă cu distincţia “Trandafirul argintiu al Sfântului Nicolae”¹, “ca semn al recunoştinţei pentru mărturia neobosită la unitatea Bisericii lui Hristos”², aşa cum citim în laudatio în limba română şi în cea în limba germană. Această distincţie răsplăteşte o viaţă întreagă în slujba ecumenismului, lucru subliniat şi de către prezentarea maicii stareţe pe siteul Institutului de Studii Ecumenice al Universităţii din Fribourg, unde putem citi că aceasta “a stabilit contacte ecumenice încă din timpul studenţiei”³.

Siteul Institutului din Fribourg ne spune că, cu ocazia primirii premiului, stareţa Iosefina Giosanu a mulţumit vizibil mişcată şi a dat asigurări că va invita pe toate maicile să se roage pentru “unitatea Bisericii din Răsărit şi Apus”⁴. Purtată de emoţie, maica stareţă a omis să spună că cele care vor refuza vor fi invitate să plece din mănăstire, dacă se impune, chiar în mijlocul iernii.

Distincţia “Trandafirul argintiu al Sfântului Nicolae” a fost instituit în data de 6 decembrie 2005, de către Institutul pentru Studii Ecumenice al Universităţii Fribourg din Elveţia⁵.

Acest premiu este inspirat de distincţia papală “Trandafirul argintiu”⁶, pe care papii au oferit-o încă din secolul al XI-lea, în Duminica Postului Mare numită Laetere, unor locuri şi persoane care au adus beneficii Bisericii catolice⁷. Cei ce îl primesc trebuie să fie “persoane care în viaţa lor, asemenea Sfântului Nicolae, au făcut posibilă descoperirea bunătăţii lui Dumnezeu, care înrădăcinaţi în viaţa comunităţii lor bisericeşti adeveresc mesajul catolic al Bisericii in universum mundum în puterea Duhului Sfânt”⁸.

Numele celui care primeşte acest premiu este făcut cunoscut de către Papa împreună cu rugăciunile de binecuvântare apostolică. Papa Benedict al XVI-lea a desemnat pe Sfântul Nicolae ca “patron al ecumenismului spiritual”, într-o predică din catedrala din Bari, în care a spus: “Tocmai aici, în Bari, în oraşul care găzduieşte osemintele Sfântului Nicolae găsim un pământ al întâlnirii şi al dialogului cu surorile şi fraţii noaştrii creştini din răsărit. Aici vreau să îmi întăresc voinţa, să preiau misiunea fundamentală, să lucrez cu toată puterea pentru restaurarea unităţii depline şi vizibile a tuturor acelora care îl urmeaza pe Hristos. Eu sunt conştient că bunele intenţii nu sunt de ajuns. Este nevoie de fapte concrete care pătrund în suflet şi mişcă conştiinţa, care ne îndeamnă pe noi toţi către o convertire profundă, acesta fiind premisa pentru orice pas înainte spre ecumenism. Vă îndemn pe toţi să urmaţi cu hotărâre drumul ecumenismului spiritual, care în rugăciune deschide uşile Duhului Sfânt, cel care singur poate împlini unitatea”⁹ (s.n.).

Distincţia ecumenistă romano-catolică a “Trandafirului argintiu” este o recunoaştere a eforturilor depuse de ecumeniştii din Răsărit pentru realizarea “unităţii Bisericii lui Iisus Hristos”, care, în termenii ecumenismului catolic, înseamnă obligatoriu „Biserica” papală. Cei ce o primesc trebuie să fie “înrădăcinaţi în viaţa comunităţii lor bisericeşti, să adeverească misiunea Bisericii în întreaga lume în puterea Duhului Sfânt şi astfel să contribuie la concilierea şi aprofundarea comunităţii Bisericii, a umanităţii şi a întregii creaţii”¹⁰.

În conformitate cu doctrina romano-catolică a “bisericilor nedepline”, adoptată de către Conciliul II Vatican, papalitatea romană recunoaşte existenţa în afara ei a unor “Biserici şi comunităţi” nedepline, care pot conduce la mântuire pe cei ce trăiesc în ele, dar, pentru a redeveni depline din punct de vedere eclesiologic, trebuie să revină la comuniunea cu papa Romei. Din acest motiv, cei ce sunt “înrădăcinaţi în viaţa comunităţii lor bisericeşti” sunt, din punct de vedere romano-catolic, prezenţi în “bisericile nedepline” şi “contribuie la concilierea şi aprofundarea comunităţii Bisericii”, adică la revenirea “comunităţilor lor religioase” la comunitatea “Bisericii”, adică la comuniunea deplină cu papa Romei.

Reprezentanta călugărilor din toate timpurile

Numirea maicii Iosefina în laudatio în limba română¹¹ ca “reprezentantă a mănăstirilor de maici şi călugări de astăzi şi din toate timpurile din istoria României” pare la prima vedere o eroare de traducere în limba română dintr-o limbă europeană.

Din prezentarea de pe siteul institutului care conferă acest premiu înţelegem că maica Iosefina a fost aleasă ca reprezentantă a celor 8700 de călugări români¹², în principal pentru că dintre aceşti călugări două treimi ar fi monahii, şi Văratec este cel mai mare aşezământ monahal feminin din ţară. Înaintea cui este maica stareţă reprezentanta monahilor şi monahiilor şi cum se împacă această reprezentare cu regulile monahale şi cu sfintele canoane nu ni se mai spune.

Chiar dacă monahii actuali ar fi ales-o ca reprezentant al lor, afirmaţia din laudatio că ar fi reprezentanta monahilor din toate timpurile ar trebui înţeleasă doar ca o formă de megalomanie ecumenistă şi un fals istoric, menit probabil să sugereze ideea că monahismul românesc a fost în toată istoria sa luptător pentru “ concilierea şi aprofundarea comunităţii Bisericii”, adică pentru unirea cu Roma.

Această sugestie a fost transmisă indirect şi cu ocazia ceremoniei decernării premiului, la care au participat, potrivit siteului Institutului de Studii Ecumenice al Universităţii din Fribourg, 60 de monahi şi monahii din toată ţara, împreună cu mitropolitul ecumenist român Serafim Joantă, care a vorbit despre vocaţia monahismului la români¹³.

„Trandafirul argintiu”¹⁴ este considerat o distincţie academică şi bisericească, decernată annual unor personalităţi ale luptei ecumeniste. Primele ediţii au fost câştigate de ecumenişti ortodocşi: mai întâi episcopul Kirill de Smolensk şi Kaliningrad, ajuns între timp Patriarhul Întregii Rusii, iar apoi Maica Iosefina Giosanu, “reprezentarea monahismului românesc din toate timpurile”. În anul 2008, premiul a fost primit de către Monseniorul Eleuterio Fortino, din Conciliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine de la Vatican. În 2009, premiul a fost acordat Patriarhului Mesrob, al Patriarhiei Armene din Istanbul, în 2010, profesorului dr. Fairy von Liliefield, prima femeie teolog din Biserica Luterană din Bavaria. În 2011 l-a primit Antonio Mennini, nunţiul apostolic din Londra. În 2016 premiul a revenit episcopului anglican Graham Tomlin, printre altele pentru activitatea prozelită, numită elegant “implantarea Bisericii”¹⁵.

Un premiu ecumenist care poartă tot numele sfântului Nicolae a primit din partea Facultăţii de Teologie din Alupia, Italia, şi patriarhul ecumenist Bartolomeu, artizanul şi conducătorul sinodului eretic din Creta¹⁶.

Nimeni nu pune la îndoială erudiţia intelectuală cu care este creditată maica Iosefina¹⁷, mai ales de către publicaţii literare care o prezintă ca “intelectuală autentică, posesoare a unei culturi impresionante, o cercetătoare instruită şi erudită… înzestrată cu o foarte bogată şi asimilată cultură teologică, istorică şi literară”¹⁸.

În faţa tabloului unui astfel de teolog ortodox rafinat şi cultivat, nu putem să nu ne punem totuşi câteva întrebări:

1. Cum a putut o monahie ortodoxă să primească un premiu conferit de către episcopul eretic al Romei pentru eforturile depuse cu scopul realizării “unităţii Bisericii lui Hristos”, adică al promovării unirii Ortodoxiei cu Roma?

2. Cum a putut o monahie ortodoxă primi un premiu care îl blasfemiază în cel mai înfiorător mod pe sfântul Nicolae, cunoscut luptător pentru Ortodoxie, împotriva oricărei forme de erezie, numindu-l “patron al ecumenismului spiritual”?

3. Cum a putut o monahie ortodoxă accepta titlul de “reprezentantă a mănăstirilor de maici şi de călugări de astăzi şi din toate timpurile din istoria României”, prin care se acreditează ideea că monahismul românesc din toate timpurile a militat pentru ecumenism şi, mai ales, pentru ecumenismul de tip catolic, care are în vedere realizarea unirii Ortodoxiei cu Roma?

4. Elogiul profesorului Nicolae Scurtu din paginile României literare, în care spune: “[Maica Iosefina Giosanu] propune în toate demersurile sfinţiei sale redefinirea şi rescrierea sensurilor majore ale unei comunităţi monastice atât de însemnate ca cea de la Văratec” ar putea surprinde (şi) această componentă de ecumenism la cel mai înalt nivel a personalităţii maicii stareţe?

După toate cele spuse până aici, se mai naşte o întrebare, probabil cea mai importantă: Cum îşi închipuie cineva că o laureată a premiului ecumenist „Trandafirul argintiu” ar fi putut înţelege vreodată mărturisirea de credinţă a unor măicuţe ortodoxe, care doresc să ducă mai departe adevărata tradiţie ortodoxă a Mănăstirii Văratec, fără “a-i redefini şi rescrie sensurile majore”?

Şi o concluzie: dacă maica Iosefina Giosanu este reprezentanta mănăstirilor de maici şi călugări din România, mai miră pe cineva reacţia aproape inexistentă a mănăstirilor româneşti faţă de sinodul eretic din Creta?

În cursul acestui an, se vor pune bazele unui Centru Ortodox de Studii Antiecumeniste sub patronajul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina, cea care, cu puterea lui Dumnezeu şi cu sclipirea minţii sale, a învins toate ereziile vremii sale. Nu ar fi lipsit de interes dacă comitetul de conducere al acelui Centru ar institui un premiu numit, de exemplu, ca să fie în trend, “Mâna de aur a sfântului Nicolae”, care să fie acordat din oficiu tuturor laureaţilor ortodocşi ai premiului ecumenist catolic “Trandafirul argintiu al sfântului Nicolae”.