Programul SAFE este un pachet de împrumut de miliarde de euro pentru achiziții strategice, dar, în cazul României, aceste proiecte nu construiesc o capacitate națională, nu construiesc o industrie și nu construiesc o autonomie strategică.
Nu discutăm dacă România are nevoie de înzestrare militară. Evident că are. Problema este cum o facem și în interesul cui. Prin SAFE, România nu devine producător, ci doar client. Este un program de aproximativ 16 miliarde de euro în împrumuturi. Se spune că au dobândă mică, dar noi ne vom împrumuta cu dobândă mare pentru a plăti aceste împrumuturi.
Banii au fost repartizați astfel: 9 miliarde pentru înzestrare, circa 2 miliarde pentru anumite instituții de forță din România, aproximativ 4 miliarde pentru infrastructură, în special pentru capetele de autostradă care leagă România de Ucraina, și încă un miliard pentru un hub logistic militar la frontiera cu Ucraina.
Problema de fond este că România cheltuie miliarde de euro, dar nu produce, nu învață și nu câștigă nimic strategic, ci doar cumpără. Într-un mod controversat, furnizorul este desemnat dinainte. Cu alte cuvinte, se iau bani împrumut, dar se stabilește clar de unde se cumpără.
Nu există transfer real de tehnologie. Nu trebuie confundat transferul de tehnologie cu simple activități minore într-un proiect pe care nu îl controlezi tehnologic. Este un proiect în care firmele românești, precum Romarm, nu au fost nici măcar consultate.
Alte state precum Franța, Polonia, Italia sau Cehia au utilizat aceste împrumuturi pentru a-și dezvolta industria națională de apărare. Ele au alocat fonduri către firmele proprii. România nu a făcut acest lucru. O parte semnificativă din bani, aproximativ 6 miliarde, se îndreaptă către firme din Germania, stat care nici măcar nu a accesat astfel de împrumuturi, considerând dobânda prea mare.
În ceea ce privește achizițiile militare, acestea ar trebui să fie realizate după definirea clară a amenințărilor, vulnerabilităților și riscurilor. În contextul actual, războiul din Ucraina arată că dronele au devenit elementul central al conflictului modern.
La începutul războiului, majoritatea victimelor erau cauzate de artilerie, însă în prezent, majoritatea provin din atacuri cu drone. Cu toate acestea, în programul de achiziții al României, acest tip de armament este aproape inexistent.
Există opinii conform cărora România achiziționează echipamente mai vechi din stocurile altor state, contribuind astfel la relansarea industriilor de apărare ale acestora. Achizițiile nu sunt moderne și nu reflectă realitățile războiului contemporan.
Programul SAFE, insuficient discutat și analizat public, sugerează o lipsă de autonomie în viziunea de securitate a României. Achizițiile militare sunt doar o parte a acestei probleme.
Se ridică întrebarea care va fi poziția României într-o eventuală Europă federală, dacă în prezent există percepția unei dependențe accentuate în deciziile strategice.
Dacă această direcție continuă, există temeri privind pierderea autonomiei și rolul pe care România îl va avea în viitorul context european.
Vă mulțumesc.
