Lumea a fost la început nestricăcioasă, de un rang mai înalt decât lumea materială ce a luat ființă după căderea omului

Author:

facerea_biserica_sf_sava_iasi_5_0

Vă invităm să ne urmăriți pe o altă pagină de Facebook, căci cea veche este inutilă fiind obturată de algoritmii lui Zuckerberg. Noua pagină poate fi accesată AICI.

Când cineva dobândeşte mintea Părinţilor, precum Părintele Serafim, nu mai poate vedea Cartea Facerii ca pe o simplă alegorie; ba încă mai mult, nu mai putem vedea lumea prezentă la fel ca înainte. De ce ? Fiindcă Sfinţii Părinţi, asemeni Prorocului Moisi, au perceput lumea în chip tainic, aşa cum fusese zidită întru început. Ei au învăţat din experienţă că lumea a fost la început nestricăcioasă, de un rang mai înalt decât lumea materială ce a luat fiinţă după căderea omului. Un Sfânt Părinte din vremea modernă, Sfântul Varsanufie de la Optina (1845-1913), a exprimat acest lucru astfel:

„Minunatele lucruri ale lumii acesteia sunt numai chipuri ale frumuseţii de care lumea zidită întru început era plină, aşa cum au văzut-o Adam şi Eva. Acea frumuseţe a fost nimicită de păcatul primilor oameni, închipuiţi-vă o minunată statuie făcută de un meşter iscusit – şi dintr-o dată cineva o face zob precum un trăsnet. Ce rămâne din ea ? Bucăţi. Le putem aduna; putem căuta nasul, o bucată de braţ sau faţa. Bucăţile separate păstrează semnele frumuseţii trăsăturilor sale, dar ele nu mai alcătuiesc armonia de la început, întregul şi frumuseţea de la început. Tot aşa şi căderea în păcat a primilor oameni a nimicit frumuseţea lumii lui Dumnezeu, nouă rămânându-ne numai bucăţile ei, după care putem să ne dăm seama de frumuseţea dintru început.” („Sf. Varsanufie, Stareţ al Optinei”, în The Orthodox World, nr. 200-201, p. 1998, pp. 38-40.)

Odată, pe când stătea la fereastră în timpul nopţii, Sfântul Varsanufie a arătat către lună, zicând fiilor săi duhovniceşti:

„Ia uitaţi-vă – ce privelişte ! Aceasta ne-a rămas ca mângâiere. Nu e de mirare că Prorocul David zice: Că rn-ai veselit, Doamne, întru făptura ta, şi întru lucrurile mâinilor tale mă voi bucura (Ps. 91, 4). Că m-ai veselit, zice el, chiar dacă acesta nu e decât un chip al minunatei frumuseţi, de neînţeles pentru mintea omenească, care a fost zidită întru început. Nu ştim ce fel de lună era atunci, ce fel de soare, ce fel de lumină… Toate s-au schimbat după cădere.”

Viziunea Sfinţilor Părinţi asupra lumii zidite întru început era în acelaşi timp o străfulgerare a veacului viitor. Iată ce spune Sfântul Varsanufie:

„Va veni vremea unei catastrofe ce va cuprinde întreaga lume, şi lumea întreagă va începe să ardă în flăcări. Pământul, soarele şi luna vor arde – la fel cum vor arde toate; toate vor pieri, şi o nouă lume se va ridica, mult mai minunată decât cea pe care au privit-o întâii oameni. Atunci va începe viaţa cea veşnică şi desfătată, fericirea deplină în Hristos. Chiar şi acum pe pământ sufletul omenesc tânjeşte după acea fericită viaţă.”

Dobândind mintea Părinţilor, Părintele Serafim trăia necontenit cu această privelişte înaintea ochilor. în zori, înainte de slujba din biserică, obişnuia să dea înconjur pământurilor mănăstirii. în strălucirea aurie a luminii zorilor, ce se cernea prin deasa perdea a frunzelor de stejar, puteai să-1 vezi pe Părintele Serafim blagoslovind şi chiar sărutând copacii.

„Ce-i asta ?”, l-a întrebat odată Părintele Gherman. „Săruţi copacii!”

Părintele Serafim l-a privit, zâmbind fericit, şi şi-a continuat plimbarea.

Părintele Serafim ştia mai bine decât oricine că pământul cel vechi, împovărat de căderea omului, nu mai avea mult de trăit, că se va nimici „întru clipeala ochiului”, preschimbându-se într-un pământ nou. Şi totuşi, privindu-l cum îşi făcea plimbarea, Părintele Gherman şi-a dat seama că Părintele Serafim săruta înseşi „bucăţile” pierdutei frumuseţi a zidirii din început. „Voia să moară”, spune Părintele Gherman, „ca să se amestece cu pământul care avea să se preschimbe… însăşi ideea de a săruta copacii era din lumea de dincolo, căci la început copacii fuseseră făcuţi nestricăcioşi în Rai, după învăţătura Sfântului Grigorie Sinaitul.”

În tâlcuirea sa la Facere Părintele Serafim a făcut o destăinuire personală ce confirma acest lucru:

„În murmurul plin de pace al codrilor (unde atâţia nevoitori şi-au aflat adăpost) nu am putea oare vedea o aducere-aminte a Raiului cu verdeaţa lăsată din început pentru sălăşluirea şi hrănirea noastră, şi încă dăinuind pentru cei se sunt în stare să se înalţe, precum Sfântul Pavel, spre a-l zări?”

Părintele Serafim preţuia în chip deosebit şi împărăţia animalelor: atât numeroasele fiare sălbatice ce hoinăreau slobode în jurul mănăstirii, cât şi multele animale domestice ale mănăstirii. încă din copilărie îşi arătase preţuirea pentru ele, ceea ce l-a făcut să-şi petreacă trei vacanţe de vară studiind zoologia la Şcoala ştiinţifică de vară pentru copii din San Diego. Acum, când era călugăr ortodox, trăind în sălbăticie, vedea animalele într-o lumină mai înaltă, dându-şi seama totodată că şi ele fuseseră atinse de căderea omului de la început. Părintele Gherman îşi aminteşte de un moment de linişte când câteva dintre animalele mănăstirii s-au apropiat de ei. „După părerea ta”, întrebă Părintele Gherman, „care este rostul animalelor ?”.

Părintele Serafim a răspuns: „Au ceva în comun cu Raiul”.

Autor: Pr. Serafim Rose
Sursa: Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor, Editura Sophia, ediția a 2-a, București, 2011, p. 28-29

2 thoughts on “Lumea a fost la început nestricăcioasă, de un rang mai înalt decât lumea materială ce a luat ființă după căderea omului”

  1. Parintele Serafim Rose:

    Suntem bantuiti de o erezie foarte puternică a cărei teză centrală, dacă nu mă înșel, este hiliasmul sau milenarismul: istoria trebuie să ajungă la punctul culminant într-o stare nedefinită de binecuvântare pământească, o omenire perfectă trăind într-o pace și armonie perfectă.
    Regăsim constant aceasta temă a venirii „Împărăției lui Dumnezeu pe pământ”.
    Aceasta este o erezie directă sau poate ceva mai rău: devierea Bisericii din scopul ei – salvarea sufletelor pentru viața veșnică – și predându-le catre împărăția diavolului, promițând o binecuvântare falsă pe pământ și condamnându-le la osanda veșnica.
    Tot creștinismul occidental modern este pătruns deja de această orientare lumească, în esență hiliastă, și patriarhiile ortodoxe cu cat sunt mai “liberale”, lumești au fost si ele infectate din această sursă.

    Acestea sunt ultimele zile ale lumii și că domnia Antihristului se apropie.

    Firește, e foarte ușor să te pierzi cu firea contemplând subiectul ăsta; însă Domnul nostru ne-a spus să fim pregătiți pentru semnele sfârșitului, iar cei care nu se vor preocupa de aceste semne nu vor face decât să se lase înșelați de ele. Creștinii credincioși rămași în vremurile din urmă, după cum ne-a spus Hristos, vor fi foarte puțini; marea majoritate a celor care își spun ei înșiși creștini îl vor primi pe Antihrist ca pe Mesia.

    Prin urmare, nu este suficient să fim creștini „non-confesionali“. Cei care nu sunt adevărați creștini ortodocși aparțin „noului creștinism“, așa zisului „creștinism“ al Antihristului.

    Papa de la Roma și aproape toți ceilalți vorbesc astăzi despre „prefacerea lumii“ prin creștinism: preoții ecumenisti și monahii participă la demonstrații în sprijinul „egalității între rase“ și al altor cauze asemănătoare.

    Acestea nu au nimic a face cu creștinismul: nu fac decât să le distragă atenția oamenilor de la țelul lor adevărat, anume Împărăția Cerurilor.

    Vremea care vine, de „pace“, „unitate“ și „înfrățire“, dacă va veni, se va desfășura sub domnia lui Antihrist: va fi în numele creștinătății, dar satanică în spirit.

    Astăzi cu toții caută fericirea pe Pământ și au impresia că ăsta e „creștinism“; adevărații creștini ortodocși știu că vremea persecuțiilor, care a început iarăși sub conducerea bolșevicilor, încă nu a luat sfârșit și că numai prin multe dureri și încercări ne vom învrednici să pătrundem în Împărăția Cerurilor.

    Inima Ortodoxiei este rugăciunea; și pot să spun sincer că, înainte să descopăr Ortodoxia, n-am avut nici cea mai mică idee despre ce este rugăciunea sau ce putere are. Bineînțeles, credincioșii rămân adesea reci în timpul rugăciunilor; dar am trăit momente, petrecute atât de unul singur, cât și alături de alții, de rugăciune cu adevărat fierbinte și înflăcărată, și de lacrimi sincere de căință: și am trăit bucuria momentului în care am primit răspuns la rugăciunile mele. Fiind astfel îmbărbătat, eu, un om slab și nevrednic, am vorbit cu îndrăzneală Domnului și Maicii și Sfinților Săi (nu am mai întâlnit pe nimeni care să se roage Sfinților cu asemenea credință și atât de fierbinte precum credincioșii traitori ortodocși), și îndrumarea pe care Sfintii mi-o acordă în viață e la fel de reală pentru mine precum propria-mi respirație.

    Eventualitatea unor vremi de restriste trebuie sa ne faca cu atat mai constienti de motivul pentru care credem ceea ce credem. De ce credem in Hristos Dumnezeul-Om?

    De ce-L acceptam pe Hristos ca fiind Dumnezeul-Om si Mantuitorul?
    De ce facem parte din Biserica unde puterea Duhului savarsitoare de Taine ne trimite harul prin oamenii hirotoniti?
    De ce avem nevoie ca sa primim harul indeosebi prin participarea la Liturghie de la Hristos Capul Trupului Bisericii prin intermediul Sfintelor Taine?
    Aceste intrebari devin foarte stringente, iar daca credinta si angajarea noastra nu sunt foarte adanci, ele vor slabi sub persecutie!

    In vechime oamenii au facut o ultima incercare sa-si faca un nume vestit: un plan infricosator, care ar fi dovedit ca suntem fiinte supreme.

    Lucrul acesta se repeta de-a lungul istoriei – imparatia lui Alexandru cel Mare, regimul comunist, Imparatia de Mie de Ani a lui Hitler (transhumanismul covid care este acum in desfasurare prin vaccinare n.n.) etc.

    Pacatul aflat in spatele acestora este mandria.

    Astfel de turnuri megalomane se cunosc in istoria asiro-babiloniana, iar unele inca supravietuiesc. Ele se numesc figurate: temple cu un sanctuar in varf. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca ele sunt simbolul faptului ca omul nu voia sa ramana in hotarele pe care i le-a asezat Dumnezeu. Voia sa se faca pe sine dumnezeu: auto-zeificare (exact ce ne explica Yuval Harari astazi: omul homodeus, religia datelor, dataismul n.n.) In vremile noastre moderne imaginea acestui lucru sunt zgaraie-norii. Ideea este sa construiesti ceva mai inalt decat s-a construit inainte. Te poti urca in varf, unde climatul este total diferit de cel mai de jos. Dedesubt poate ploua, iar tu, in varf, deasupra norilor, te poti afla in plin soare.
    Observam ca dupa cinci sute de ani de la Potop, omenirea ajunsese iarasi stricata si plina de mandrie. Se spune ca oamenii aveau o singura limba, un singur glas. Toti erau de acord asupra unui singur lucru: ca vor ajunge departe.
    Tot asa este si omenirea de azi. Sunt cateva exceptii – oameni care nu sunt de acord cu ceea ce se intampla – dar, in cea mai mare parte, oamenii sunt fie de acord cu ceea ce se intampla, fie sunt captivati spre acest urias proiect (transhumanist de digitalizare n.n.) de construire a Raiului pe pamant: societatea comunista/globalista sau o imparatie confortabila a valorilor pamantesti; insa harul lui Hristos Dumnezeu este lasat uitarii. Omenirea face din nou acelasi lucru. Iar daca omul face astfel, ce oare va face Dumnezeu? El a fagaduit ca nu va mai nimici pamantul, asa cum a facut mai inainte; inseamna ca va gasi tot felul de alte cai spre a-i opri pe oameni: molime, foamete, catastrofe, cutremure, vulcani, razboaie…

    Noe avea sase sute de ani in vremea Potopului; deci Dumnezeu a dat omenirii numai o suta de ani si sapte zile de pocainta, nu o suta douazeci de ani, asa cum hotarase. Aceasta fiindca, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, oamenii se facusera nevrednici de mai mult timp de ragaz (ceea este valabil si acum inainte de Parusie n.n.), ramanand neclintiti chiar cand au vazut corabia lui Noe si animalele adunandu-se in chip minunat in ea. De acum era destul de limpede ca oamenii nu se mai pocaiau. Cand inima omului se impietreste, el nu-l mai primeste pe Dumnezeu chiar stiind ca trebuie sa se pocaiasca, ca este ultimul prilej. Mandria il impiedica.

    Suntem ignoranti in privinta continutului launtric al inimii noastre.

    In covarsitoarea noastra majoritate, suntem stapaniti de orgoliu.
    Cu alte cuvinte, credem despre noi insine mai mult decat ne-ar indreptati realitatea.
    Ne supraapreciem posibilitatile.
    Omul macinat de orgoliu traieste sub imperiul imaginatiei, pierzand contactul cu cea mai intima realitate – propria persoana.
    Omului vanitos ii este inaccesibila obiectivitatea.
    Intodeauna orgoliosul ii subevalueaza pe ceilalti in raport cu sine.
    Fructul orgoliului este egoismul.
    Individul inrobit de egoism graviteaza exclusiv in jurul propriei persoane, traieste in scopul satisfacerii dorintelor sale si intr-un complet dezinteres fata de aproapele lui.
    Acest tip de individ egoist isi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de jertfa.
    Stim ca prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. In Cartea Apocalipsei, Sfantul Ioan Teologul a prorocit cele despre sfarsitul lumii si viitorul Bisericii. Cum anume stiau ce urma sa se intample? Este vadit ca Dumnezeu le-a descoperit. Eruditii moderni pornesc de la premisa ca nimeni nu poate vorbi despre viitor.
    Bineinteles ca, in spiritul acestei idei, ar trebui eliminati toti prorocii.
    Noi credem ca exista proroci. Exista o carte de prorocii ce inca nu s-a implinit: Cartea Apocalipsei. Dupa unii eruditi moderni ea nu vorbeste despre evenimentele viitoare. Insa noi credem ca urmeaza sa vedem implinirea acestor evenimente in viitor, dar intr-o forma care este putin ascunsa; insa pe masura ce vedem evenimentele ca se implinesc, vedem intelesul adanc al prorociei care a fost scrisa inainte de eveniment.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

X