Cum excluderea democratică creează extremismul pe care pretinde că îl combate

Este timpul pentru o reevaluare fundamentală. Ceea ce Europa, și în mod special România, necesită nu este un cordon sanitar, ci un cordon salutar: o delimitare clară între conservatorismul democratic legitim, pe care democrația trebuie să-l integreze, și extremismul autentic, care trebuie izolat, dar și monitorizat pentru ca și el este un simptom al unei boli lungi. Actuala confuzie deliberată între aceste categorii nu protejează democrația, ci o sabotează.

Marea mistificare: Etichetarea strategică a conservatorismului

Observăm în toată Europa un fenomen: orice forță politică care contestă consensul liberalo-progresist este prompt etichetată drept „extremă dreaptă”. Marine Le Pen, care pledează pentru suveranitate națională și control al imigrației? Extremă dreaptă. Giorgia Meloni, care apără valorile tradiționale și familia? Extremă dreaptă. Alternative für Deutschland, care critică politicile energetice și imigrația necontrolată? Extremă dreaptă. AUR în România, care promovează valorile naționale și creștine? Desigur, extremă dreaptă.

Această etichetare nu este accidentală, ea este strategică. Prin extinderea categoriei „extremism”” până la a cuprinde orice deviere de la religia liberal-progresistă, establishment-ul politic își creează o justificare convenabilă pentru a ignora milioane de votanți și a-și conserva privilegiile. Dar când treizeci la sută din francezi votează Rassemblement National, când AfD devine primul partid în sondajele germane, când Fratelli d’Italia guvernează Italia, mai putem vorbi despre „margini extremiste”?

Realitatea este că aceste forțe nu sunt extremiste, ele sunt conservatoare. Diferența este fundamentală. Extremismul contestă principiile democratice de bază: statul de drept, separația puterilor, drepturile fundamentale. Conservatorismul contestă direcția politicilor publice: imigrație, „integrare europeană” adică federalizarea UE, valori culturale, promovarea obsesivă a LGBTQ. Prima categorie este incompatibilă cu democrația. A doua este democrația în acțiune.

Antidemokratismul cordonului sanitar

Iată adevărul incomod: cordonul sanitar este profund antidemocratic în esența sa. El spune cetățenilor: „Votați liber, dar doar dacă alegeți din opțiunile pe care noi le-am pre-aprobat. Dacă votați greșit, votul vostru va fi ignorat/anulat.” Aceasta nu este democrație, este oligarhie cu fațadă electorală.

Să luăm exemplul concret al Franței. În nenumărate rânduri, „frontul republican” a mobilizat toate partidele mainstream pentru a bloca Rassemblement National, chiar când acesta obținea scoruri majoritare în primul tur. Mesajul către votanții RN este explicit: „Preferințele voastre nu contează. Știm noi mai bine”. Este greu de imaginat o strategie mai eficientă pentru a eroda încrederea în instituțiile democratice.

Sau Germania, unde în landurile estice AfD devine regulat cel mai votat partid, dar este sistematic exclus de la guvernare prin coaliții „ale tuturor împotriva AfD”. Rezultatul? Cetățenii văd că votul lor nu produce nicio schimbare, că sistemul este „aranjat”, că democrația este o farsă. Această percepție nu întărește democrația, ci o distruge.

În esență, cordonul sanitar creează o categorie de cetățeni de rang secund: cei al căror vot este „prea periculos” pentru a fi respectat. Aceasta este o negare fundamentală a principiului egalității democratice. Într-o democrație adevărată, toate voturile sunt egale. Într-o democrație cu cordon sanitar, unele voturi sunt mai egale decât altele.

Mecanismul pervers: Cum excluderea creează extremismul

Iată paradoxul fatal al strategiei actuale: prin tratarea forțelor conservatoare ca extremiste, cordonul sanitar le transformă efectiv în ceea ce pretinde că sunt. Mecanismul este simplu și devastator pentru democrație. Totul începe cu etichetarea: un partid conservator care critică imigrația sau birocrația UE este etichetat drept „extremist” și exclus din procesul politic normal. Aceasta conduce inevitabil la victimizare. Excluderea conferă partidului un narativ puternic și adevărat: „Elitele ne cenzurează pentru că spunem adevărul. Se tem pentru că reprezentăm poporul adevărat”. Acest narativ rezonează puternic cu alegătorii frustrați.

Următoarea etapă este radicalizarea totală sau parțială a alegătorilor și, pentru a răspunde alegătorilor, eventual și a partidului respectiv. Poate face orice afirmație, oricât de simplificată, fără a fi testat de realitate. Opoziția perpetuă permite populism neîngrădit. În paralel, se acumulează frustrarea. Alegătorii văd că, indiferent cât de mult votează pentru schimbare, democrația nu răspunde. Frustrarea crește. Cererea pentru soluții mai radicale se intensifică.

Finalul acestui proces este apariția extremismului real. În acest mediu toxic, extremiștii autentici găsesc teren fertil. Când frustrarea democratică este suficient de mare, când moderații conservatori au fost deja etichetați drept „extremiști”, diferența față de extremiștii reali se estompează. „Dacă oricum suntem numiți extremiști, de ce să nu votăm cu adevărații extremiști?” devine o logică perversă, dar înțeleasă de cei marginalizați.

Rezultatul final: cordonul sanitar, în loc să prevină extremismul, creează condițiile perfecte pentru emergența sa. El transformă conservatorismul moderat în extremism prin excludere sistematică și frustrare acumulată.

Italia: Studiul de caz al integrării reușite

Experiența italiană oferă o demonstrație clară a alternativei funcționale. Fratelli d’Italia era exact tipul de formațiune pe care cordonul sanitar ar fi trebuit-o să marginalizeze definitiv.

În schimb, s-a întâmplat ceva fascinant: prin participare graduală la procesul politic, prin asumarea responsabilității la nivel local și apoi național, Giorgia Meloni a transformat partidul. Nu prin renunțarea la valorile conservatoare, ci prin traducerea lor în politici viabile, prin acceptarea constrângerilor realității guvernamentale, prin moderarea retoricii în fața responsabilității concrete.

Astăzi, Meloni guvernează Italia într-o coaliție funcțională. Ea nu a distrus democrația italiană, ci dimpotrivă, a adus stabilitate într-un sistem politic notoriu pentru instabilitatea sa. A integrat preocupările unei părți semnificative a electoratului italian în procesul decizional legitim. A demonstrat că se poate guverna responsabil menținând în același timp o agendă conservatoare.

Mai mult, succesul Meloni a moderat scena politică italiană. Extremiștii reali, cei care chiar contestă democrația constituțională, au fost marginalizați, pentru că Fratelli d’Italia a oferit o alternativă conservatoare viabilă și responsabilă. Aceasta este lecția pe care trebuie să o învățăm, integrarea conservatorilor moderați împinge extremiștii autentici către irelevanță.

Comparați acest rezultat cu Franța, unde excluderea sistematică a Rassemblement National nu l-a slăbit, ci l-a întărit. Sau cu Germania, unde ostracizarea AfD nu a oprit ascensiunea sa spectaculoasă. Strategia de integrare funcționează; strategia de excludere eșuează.

Cazul României: AUR și falsa extremizare

În context românesc, această dinamică devine și mai evidentă. AUR – Aliața pentru Unirea Românilor – este sistematic prezentat de către establishment-ul politic și mediatic drept „extremă dreaptă”, „legionar”, „fascist” (deși acesta înseamnă, de fapt, extrema stângă). Dar o analiză onestă a platformei sale relevă ceva diferit, faptul că e un partid conservator, cu poziții critice față de establishment, dar fundamental democratic în structură și funcționare.

AUR pledează pentru apărarea valorilor creștine și tradiționale, pentru prioritizarea intereselor naționale în negocierile europene și internaționale, pentru control al imigrației și apărarea identității naționale, pentru reducerea birocrației și a corupției sistemice, pentru drepturi și libertăți mai largi, precum și pentru politici sociale pro-familie. Sunt acestea poziții extremiste? Sau sunt poziții conservatoare pe care milioane de români le împărtășesc, dar care nu găsesc reprezentare în partidele tradiționale? Etichetarea lor ca „extremism” este mai degrabă o strategie de delegitimare decât o analiză obiectivă.

AUR oferă singura alternativă reală la acest consens al partidele tradiționale românești, PSD, PNL, USR, și exact de aceea e nevoie ca acestea să îl eticheteze drept „inacceptabil”.

Dar ce se întâmplă când o parte semnificativă a electoratului român împărtășește aceste viziuni conservatoare? Când acești cetățeni văd că partidul lor este ostracizat, că liderii săi sunt demonizați, că preocupările lor sunt respinse ca „extremism”? Se produc exact mecanismele descrise anterior: frustrare, radicalizare, pierderea încrederii în sistem.

Iar dacă AUR își păstrează structura conservatoare, pierde electorat spre forțe cu adevărat extremiste și anti-democratice care să capteze electoratul frustrat.

Consecințele practice ale excluderii în România

Să vedem ce înseamnă menținerea cordonului sanitar în context românesc. La nivel parlamentar, AUR, chiar dacă obține scoruri de cincisprezece-douăzeci la sută, nu poate influența nicio legislație într-un mod semnificativ. Toate celelalte partide refuză sistematic colaborarea, chiar pe teme unde ar putea exista convergență. Mesajul către alegători este brutal de simplu: „Votul vostru nu contează”.

La nivel local, în localitățile unde AUR câștigă primării sau consilii, administrațiile centrale controlate de PSD sau PNL pot sabota proiectele locale. Rezultatul este că alegătorii văd cum sunt efectiv pedepsiți pentru că au votat „greșit”.

La nivel mediatic, reprezentanții AUR sunt fie excluși din dezbaterile principale, fie invitați doar pentru a fi demonizați. Nu există dialog real, doar etichetare și respingere. Efectul este întărirea narativului de victimizare. La nivel european, România se aliniază automat cu poziția „cordon sanitar” din Parlamentul European, chiar când aceasta înseamnă ignorarea preferințelor unei părți semnificative a propriului electorat.

Toate acestea generează o spirală descendentă. Alegătorii AUR, văzând că votul lor nu produce rezultate, devin mai radicali în cereri.

Cordonul salutar: O alternativă funcțională

Soluția nu este eliminarea oricărei linii de demarcație, extremismul autentic există și trebuie izolat. Dar linia trebuie trasată corect, bazată pe criterii clare și obiective, nu pe preferințe ideologice ale establishment-ului.

Există trei zone fundamentale. Prima zonă este aceea a conservatorismului democratic, care merită integrare deplină și un cordon salutar întins către el. Aceasta include partidele care acceptă statul de drept constituțional, care funcționează democratic intern, care nu promovează violență și care acceptă alternarea la putere. AUR, Rassemblement National, Fratelli d’Italia, sau AfD în forța sa majoritară intră în această categorie. Aceste partide trebuie tratate ca parteneri legitimi de dialog, cu care se poate negocia, face compromisuri, chiar guverna. Excluderea lor este antidemocratică și contraproductivă.

A doua zonă este aceea a populismului radical, care necesită angajament selectiv. Aceasta cuprinde partidele cu retorică excesivă, dar care nu contestă fundamental democrația, care pot avea elemente problematice, dar și componente moderabile. Abordarea corectă aici este colaborarea pe subiecte specifice, responsabilizarea graduală, integrarea condiționată.

A treia zonă este aceea a extremismului autentic, care justifică izolare. Aici găsim partidele care contestă explicit democrația constituțională, care vor desființarea partidelor, care vor tribunalele poporului, care promovează violență sistematică, care neagă drepturi fundamentale unor categorii de cetățeni.

Această delimitare clară permite democrației să funcționeze normal, integrează diversitatea legitimă de opinii, responsabilizează forțele conservatoare prin participare, izolează doar ceea ce este cu adevărat periculos.

Beneficiile integrării conservatorilor

Includerea forțelor conservatoare în procesul politic normal ar produce multiple beneficii pentru democrația românească.

Canalizarea constructivă a frustrării. Preocupările legitime ale alegătorilor conservatori, despre imigrație, valori tradiționale, suveranitate, ar fi abordate în procesul politic normal, nu marginalizate până devin toxice.

Al doilea beneficiu este eliminarea monopolului narativ. Când există alternativă conservatoare legitimă și funcțională, extremiștii reali pierd teren. De ce să votezi cu radicali periculoși când există conservatori responsabili care îți reprezintă valorile?

Al treilea beneficiu este revitalizarea democratică. Prezența unei opoziții reale face dezbaterea politică mai autentică. Alegătorii văd alternative reale, nu variații pe aceeași temă.

Finalmente, avem întărirea instituțiilor. Paradoxal, integrarea conservatorilor întărește statul de drept. De ce? Pentru că transformă instituțiile din „arme ale establishment-ului” în arbitri neutri. Când toate forțele democratice pot folosi instituțiile, ele devin legitime pentru toată lumea.

Costul continuării actualei strategii

În schimb, persistența în strategia cordonului sanitar produce consecințe devastatoare. Prima consecință este erodarea încrederii democratice. Când sistemul ignoră sistematic o parte a electoratului, acea parte își pierde încrederea în sistem. Nu în AUR, nu în RN, nu în AfD, ci în democrația însăși.

A doua consecință este radicalizarea accelerată. Frustrarea acumulată nu dispare – ea se transformă. Alegătorii conservatori moderați de azi devin alegătorii extremiști de mâine. Nu pentru că și-au schimbat valorile, ci pentru că sistemul i-a împins către opțiuni mai radicale.

A treia consecință este creșterea extremismului real. Când granița dintre „conservator moderat” și „extremist” este artificială, ambii fiind etichetați similar de establishment, extremiștii reali beneficiază. „Dacă oricum sunt tratat ca extremist, măcar să votez cu cei care chiar sunt radicali” devine o logică perversă, dar funcțională.

A patra consecință este fragmentarea socială. Societatea se divide între „cei acceptabili” și „cei inacceptabili”, între „democrați” și „extremiști”, între „pro-europeni” și „anti-europeni”. Această fragmentare face imposibil dialogul și compromisul – esența democrației.

Finalmente, avem vulnerabilitatea instituțională. Când o parte semnificativă a populației vede instituțiile ca partizane, ca instrumente ale unei facțiuni împotriva lor, acele instituții devin fragile. Statul de drept nu poate funcționa fără legitimitate largă.

România la răscruce

Țara noastră se află la un moment de alegere crucială. Putem continua să importăm mecanic modelul cordonului sanitar occidental, un model care, ironic, eșuează chiar în țările care l-au inventat. Sau putem învăța din eșecurile altora și adopta o abordare mai inteligentă.

România are avantajul de a putea observa ce funcționează și ce nu în alte părți ale Europei. Italia ne arată că integrarea moderează. Franța și Germania ne arată că excluderea radicalizează. Lecția este clară, dar o vom învăța?

Partidele tradiționale românești trebuie să ia o decizie: vor continua să trateze 15-25% (poate chiar 50%) din electorat ca „inacceptabil”, sau vor recunoaște că acești cetățeni au dreptul la reprezentare democratică? Vor continua să eticheteze orice critică a consensului liberal ca „extremism”, sau vor accepta pluralismul autentic?

Pentru că, în lipsa integrării democratice, alternativa nu este menținerea status quo-ului, este radicalizarea accelerată. Alegătorii AUR de azi, frustrați de excludere sistematică, vor deveni alegătorii unor forțe cu adevărat extremiste mâine. Nu pentru că valorile lor s-au schimbat, ci pentru că democrația i-a trădat.

Salvarea democrației prin includere, nu excludere

Democrația europeană nu este amenințată de partidele conservatoare care critică establishment-ul. Ea este amenințată de un establishment care refuză să accepte că democrația înseamnă reprezentarea tuturor preferințelor legitime, nu doar a celor conformiste.

Cordonul sanitar nu protejează democrați, o sabotează. El creează exact extremismul pe care pretinde că îl previne. El transformă conservatori moderați în radicali prin excludere sistematică. El erodează încrederea în instituții prin ignorarea sistematică a unei părți din electorat.

Cordonul salutar reprezintă alternativa matură: integrarea forțelor conservatoare democratice, responsabilizarea lor prin participare la guvernare, canalizarea constructivă a preocupărilor legitime. Această abordare nu abandonează principiile, dimpotrivă, le apără mai eficient, prin izolarea extremismului autentic și moderarea conservatorismului prin responsabilitate.

Pentru România, AUR și alegătorii săi nu sunt inamicul democrației, ei sunt o parte din democrație. Tratați-i ca atare. Angajați-i în dialog. Alternativa, excluderea lor continuă, nu va face extremismul să dispară. Îl va crea.

Democrația nu se apără prin limitarea pluralismului, se apără prin extinderea sa responsabilă. Nu prin reducerea la tăcere a vocilor incomode, ci prin integrarea lor în procesul deliberativ normal. Nu prin cordonul sanitar care separă „acceptabilii” de „inacceptabili”, ci prin cordonul salutar care se întinde spre ei și separă democrații de antidemocrați, indiferent de poziționarea lor pe spectrul ideologic.

Aceasta nu este o alegere ideologică, este o alegere pragmatică despre ce funcționează. Integrarea conservă democrația. Excluderea o distruge.

avocat Silvia Uscov