Să cuprindem, fraţilor, cât mai deplin priveliştea pe care ne-o zugrăveşte praznicul de faţă, şi să începem a trage învăţături din ea. Închipuiţi-vă templul. În mijloc, Simeon Primitorul de Dumnezeu cu Pruncul Domnesc în braţe; înaintea lui se află Stăpâna cea preacurată şi Dreptul Iosif; în jur – Ana Prorociţa şi toţi cei ce aşteaptă izbăvirea! Ochii tuturor privesc ţintă spre Domnul, şi sufletele tuturor simt fericirea împreună cu El.
Cuvânt pentru tâlcuirea acestui lucru s-a găsit însă numai la Simeon! Cuprinzându- L în braţe pe Domnul, dobândindu-L şi însuşi fiind dobândit de Dânsul, el este în răpire şi, ca unul care parcă n-ar mai fi pe pământ, ci în cer, pune capăt tuturor lucrărilor şi ostenelilor sale, zicând: „Acum slobozeşte…” „Acum am atins tot ce căutam şi aşteptam şi mi s-a făgăduit. Am totul; mai mult nu am ce căuta, şi mai departe n-am unde merge”.
Ce întâmplare! Fiecare să tragă ce învăţătură are nevoie, pentru că aici sunt multe lucruri ziditoare. Iar eu voi muta înţelesul ei înlăuntrul nostru şi vreau să vă amintesc că şi noi trebuie să ne dobândim o astfel de aşezare lăuntrică, încât să- L purtăm pe Domnul în braţele sufletului şi inimii, pentru că aşa-i legea vieţii noastre în Hristos Iisus, şi că atunci şi doar atunci când aceasta se va împlini în noi sufletul îşi va mărturisi deplina îndestulare printr-o cântare asemănătoare
cântării lui Simeon şi, punând jos uneltele lucrării sale pline de griji şi de osteneli, se va lăsa cuprins de tihnă în Domnul, Care îl odihneşte în Sine însuşi.
La această lege a vieţii ne învaţă Domnul, Care după lege este adus acum în templu şi întâmpinat în el de Simeon. învăţând apoi poporul cum se lucrează mântuirea, Hristos a şi zugrăvit această lege a vieţii în El prin cuvintele: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 6, 33), pentru că asta este totuna cu a-L purta în tine pe Domnul, a-L avea şi a fi avut de El. Iată, împărăţia lui Dumnezeu nu este undeva în afară. Iată, împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Lc. 17, 21), grăieşte Domnul. Dacă acum împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu împărăţeşte, atunci a căuta împărăţia lui Dumnezeu, care e înlăuntrul vostru, înseamnă a căuta ca Dumnezeu să împărăţească în noi şi să împărăţească asupra noastră. Când aceasta se săvârşeşte însă şi în noi, când ne încredinţăm Domnului, atunci şi Domnul Se încredinţează nouă şi începe să odihnească în noi ca pe un tron al Său, mulţumindu-ne întru totul şi fiind mulţumit de noi.
Aşadar totul este ca Domnul să împărăţească înlăuntrul nostru. Asupra a ce să împărăţească? Asupra a tot ce este în noi: asupra gândurilor, a poftelor, a simţămintelor, a faptelor. Trebuie să aducem toate puterile noastre la piciorul tronului Său şi să I le supunem, ca El să împărăţească asupra minţii noastre, asupra voii şi asupra inimii noastre. Cum se întâmplă asta şi când?
Dumnezeu este împăratul minţii noastre atunci când mintea, prin supunerea faţă de credinţă, după ce şi-a însuşit tot ce ni s-a adus la cunoştinţă prin dumnezeiasca Descoperire, cugetă numai la Dumnezeu şi după Dumnezeu judecă toate câte sunt şi pot avea loc.
Dumnezeu este împăratul voii şi al conştiinţei noastre atunci când, după ce ne-am întipărit în noi poruncile lui Dumnezeu şi ni le-am pus drept lege nestrămutată, nu ne îngăduim nici în lucrurile mari, nici în cele mărunte să ne abatem măcar cu o iotă de la voia lui Dumnezeu, odată ce am aflat-o.
Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre atunci când, după ce a simţit dulceaţa dumnezeiască, aceasta leapădă toate desfătările pământeşti şi, negăsind nici o plăcere în cele lumeşti, trăieşte cu totul în cer, acolo unde îşi şi pune comoara sa.
Aşadar, înlăuntru. însă împărăţia lui Dumnezeu se întinde dinlăuntru şi în afară. Deoarece când se săvârşeşte înlăuntrul nostru tot ce am zis, atunci şi toate cele dinafară se reorânduiesc potrivit aceluiaşi duh şi aceleiaşi îndreptări: potrivit aceluiaşi duh încep să lucreze şi limba, şi ochii, şi auzul, şi toate celelalte simţuri; de acelaşi duh este îndreptată atunci orice mişcare în afară şi orice lucrare – în
singurătate, în familie, la muncă, în societate şi în toate împrejurările vieţii: pe scurt, atunci în toate manifestările vieţii noastre lăuntrice cârmuieşte în chip simţit Dumnezeu, lucru care se şi întipăreşte în luarea-aminte a tuturor, după cuvântul Domnului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre bune şi să dea slavă Tatălui vostru, Care este în ceruri (Mt. 5, 16).
Şi pe acela în care Dumnezeu S-a împărăţit lăuntric îl vedeţi că ia parte la toate lucrurile la care îl îndatorează situaţia lui, însă el este în acestea numai pe dinafară, iar pe dinlăuntru este cu totul în Dumnezeu, de la Care şi ies pentru el semne pentru fiecare lucru şi plan, pentru numărul, pentru cuprinderea şi pentru felul în care trebuie săvârşite. în unii ca aceştia se împlineşte întocmai ceea ce porunceşte Apostolul: Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea, şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge, şi cei ce se bucură — ca şi cum nu s-ar bucura, şi cei ce cumpără — ca şi cum nu ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de lumea aceasta — ca şi cum nu s-ar folosi (I Cor. 7, 29-31).
Aşadar, în cel ce a căutat şi a găsit împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Se face totul în toate, aşa încât precum în cer El odihneşte pe heruvimi şi pe serafimi, aşa odihneşte şi într-însul – pe toate puterile duhului său, care şi acesta, topindu- se în El în ce priveşte conştiinţa şi lucrarea liberă, îndreaptă toate -atât lăuntric, cât şi în afară – spre a face numai pe placul Lui, iubindu-L, aşa cum e poruncit, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea (Lc. 10, 27). în legătură cu aceasta vă amintesc una din întâmplările istoriei vechi-testamentare. în poporul lui Dumnezeu se întâmpla adeseori să domnească la rând unul, doi sau mai mulţi regi care, momiţi de obiceiurile vecinilor păgâni, cultivau idololatria şi la ei acasă.
Atunci apăreau în număr mare idoli pe înălţimi, în crânguri, în pieţele cetăţilor şi chiar în Templu. Oamenii începeau să le slujească acestora, iar slujirea adevăratului Dumnezeu era dată uitării. Când Dumnezeu ridica însă după aceea împărat după inima Sa (precum au fost, de pildă, Iosafat, Iezechia, Iosia şi alţii), primul lucru pe care îl făceau aceştia era să pună să fie curăţite de idoli Templul, cetatea, toate înălţimile şi crângurile şi îndeobşte tot regatul. Păgânătatea era izgonită şi răsărea buna credinţă. Singurul Dumnezeu adevărat era cinstit şi închinat şi în Templu, şi în cetate, şi în sate, şi în ţarini. Dumnezeu era la ei din nou, în chip văzut, împărat pentru toţi.
Ceva asemănător are loc şi cu noi. Fiecare dintre noi este o mică împărăţie.
- împăraţii – noi înşine – sunt conştiinţa şi lucrarea liberă.
- Supuşii sunt puterile fiinţei noastre, puterile trupului, ale sufletului şi duhului.
- Altarul lui Dumnezeu este în noi inima.
Când împăratul nostru – conştiinţa şi lucrarea liberă – îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi se abate spre sine însuşi şi spre făpturi, atunci toată fiinţa noastră se umple, ca de nişte idoli, de patimi şi de înclinări strâmbe, toate puterile trupului şi ale sufletului se fac loc de închinare păgânească la un idol aparte. Dumnezeu e uitat. Noi slujim atunci, în trup, patimii dulceţii, lenevirii, poftei trupeşti, somnului, dansurilor dezmăţate, chefurilor, teatrelor şi aşa mai departe, aşa cum păgânul slujea Venerei, lui Bacchus şi altor zei; în suflet slujim slavei deşarte, placului omenesc, intereselor, invidiei, patimii de a sclipi şi de a plăcea, mâniei, urii şi aşa mai departe – iar din acestea toate se alcătuieşte în noi idolului egoismului înveterat, adică ne închinăm atunci la idoli în toate privinţele şi slujim altor dumnezei din toate puterile fiinţei noastre. Ne aflăm în uitare de Dumnezeu, în întoarcere de la Dumnezeu, în vrajbă cu Dumnezeu. Când ne întâmpină însă, în cele din urmă, mila dumnezeiască şi El ne trimite duhul temerii şi al evlaviei, se trezeşte atunci împăratul nostru – conştiinţa şi libertatea – şi, întorcându-se către Dumnezeu, începe cu râvnă să curăţească împărăţia sa de toţi idolii, alungă patimile din toate puterile sale şi întipăreşte în locul lor virtuţile potrivnice acelora, ca să placă prin ele lui Dumnezeu, luând hotărârea ca de acum înainte să Îi slujească numai Lui chiar cu preţul vieţii. Atunci, în altarul nostru va împărăţi nu egoismul, ci lepădarea de sine şi dăruirea faţă de Dumnezeu, iar în suflet şi în trup vor domni în locul patimilor sfintele roade ale duhului: smerenia, blândeţea, înfrânarea, curăţia, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, hărnicia şi aşa mai departe – şi toate acestea pentru Dumnezeu, pentru a-I plăcea Lui, întru simţământul deplinei atârnări de El şi al îndatoririi conştiinţei de a îndrepta toate după voia Lui şi spre slava Lui. Atunci se refac în noi cugetarea la Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu, dăruirea faţă de Dumnezeu, închinarea la Dumnezeu. Dumnezeu împărăţeşte în noi, iar tot ce este potrivnic lui Dumnezeu, neplăcut Lui – mare şi mic, înlăuntru şi în afară -este alungat şi e nimicit. Iată şi împărăţirea lui Dumnezeu în noi!
Să nu socoată cineva: „Numai dumnezeiesc, numai Dumnezeu, nimic altceva, nimic din bunătăţile acestei lumi, care ne înconjoară. Ce apăsare, ce uscăciune, ce lipsă de mângâiere…”. Dimpotrivă, tocmai aici este locul nostru, cinul nostru, raiul nostru – când năzuim către Dumnezeu şi toate le îndreptăm spre proslăvirea Lui Unuia. Pentru că atunci când se face aceasta din partea noastră, nici Dumnezeu nu
rămâne privitor nelucrător al acestor schimbări din noi, ci însuşi Se pogoară la noi şi Se uneşte cu sufletul nostru. Iar unde este Dumnezeu, acolo este şi fericirea.
Fericiţi sunt mirele şi mireasa ce se iubesc: fericite sunt şi sufletele ce s-au unit cu Dumnezeu dăruindu-se Lui. Trebuie numai să respectăm întocmai condiţia acestei uniri şi îndatoririle pe care le presupune ea. Apostolul spune: „V-am logodit cu Hristos ca pe nişte fecioare curate şi v-am unit cu El“.
Ştiţi care sunt simţămintele miresei faţă de mire. La fel trebuie să simtă şi sufletele voastre faţă de Hristos Domnul. Miresei nici prin gând nu-i trece atunci să se uite la altceva şi altcineva. Numai la mire se gândeşte şi numai faţă de el are simţăminte de dragoste. Aşa trebuie să fie şi dispoziţia noastră faţă de Domnul.
Chiar dacă ne abatem numai cu gândul, nu cu simţămintele, spre altceva afară de El, aceasta este deja o încălcare a unirii de nuntă cu Dânsul. „Eu sunt Dumnezeu gelos”, zice Domnul. Soţul sau mirele e gelos: gelos este şi Dumnezeu faţă de sufletele noastre. El nu poate răbda atunci când ne lipim inima de altceva afară de Dânsul.
După legea bunei vecinătăţi, nevasta sau mireasa se împacă bine cu toată lumea, însă inima ei este doar a mirelui sau a soţului: şi sufletul, cu orice s-ar îndeletnici dintre cele cu care nu are cum să nu se îndeletnicească în împrejurările sale de viaţă, prin întoarcerea sa lăuntrică trebuie să năzuiască tot numai spre Dumnezeu.
Mirele ori soţul nu face deosebire dacă este mare sau mic cel spre care înclină inima soţiei sau miresei, ci nu rabdă înclinarea ca atare, pe oricine ar privi ea: şi Dumnezeu Se mânie pe sufletul care nutreşte împătimire faţă de lucruri mari sau mici. Şi El vede toate acestea.
Mireasa încă mai poate să ascundă de mire faptul că lăuntric îl înşeală cu altul, pe când de Dumnezeu nimic nu se poate ascunde. El vede toate şi nu rămâne nepăsător când inima noastră îl înşeală, iar atunci trimite şi pedeapsă – la început prin aceea că micşorează revărsările dărniciei Sale faţă de suflet, care odată cu abaterea de la Dumnezeu începe să trăiască o stare de întunecare a gândurilor, de tulburare a dorinţelor, de neorânduială a simţămintelor. Şi asta dacă abaterea este mică. Ce să mai spunem atunci despre una mare? Atunci Domnul Se depărtează, părăseşte sufletul – divorţează de el. Iar când nu Dumnezeu este însoţit cu sufletul, ştiţi şi singuri cine e însoţit cu el. Să ne izbăvească Domnul pe toţi de acest necaz!
Aşadar, fraţilor, nu este prima dată când aduc vorba despre aceea că nu cu o parte oarecare, ci pe de-a-ntregul trebuie să ne supunem lui Dumnezeu şi să ne dăruim Lui, aşa încât chiar dacă nu vă înduplecaţi să faceţi asta, cel puţin să spuneţi în sufletul vostru: „Altminteri nu se poate, trebuie să-L căutăm pe Domnul şi doar spre El să năzuim cu toată fiinţa noastră; ori facem aşa, ori ne vom pierde”. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei. Cine nu este cu Mine, zice Domnul, acela împotriva Mea este, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte (Mt. 6, 24; 12, 30).
Nu vă înspăimântaţi! Să păstraţi în cuget un singur lucru: că acest fel de întocmire a vieţii nu este o silnicie, ci ieşire la libertate; nu e necaz, ci e fericire; nu este lipsă, ci e intrare în deplinătatea bunei fiinţări. Şi acestea păstrând în cuget, să vă nevoiţi la lucrarea cea pe potrivă.
Domnul să trimită bărbăţie inimii voastre şi tărie duhului vostru.
Amin!
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
