Azi cinstim pe Maria. Maria din Magdala. O femeie incredibil de frumoasă. Misoginii de mai târziu au încercat să o confunde dinadins cu femeia desfrânată. Nu știm asta. Știm din Evanghelii că Hristos scosese din ea șapte demoni.
Din clipa în care dracii au zburat departe de inima ei, Maria a simțit un gol imens în suflet, pe care l-a umplut, ca pe un ulcior, cu dragostea pentru Dumnezeu. L-a urmat cu credincioșie pe Învățător pe drumurile Galileii, împreună cu o mână de femei mironosițe. A ascultat atentă cuvintele care ieșeau din gura Cuvântului. A simțit adierea de lumină a minunilor, cutremurul de iubire care unea iarăși cerul cu pământul, în mâna sfântă a lui Iisus. În inima ei s-a aprins foc mare, de dor, de durere pentru trecutul deșert, de iubire nesfârșită pentru Dulcele Vindecător. Mergea peste tot după Dânsul. Flămânzea, înseta, cădea de oboseală, dar era mereu acolo, lângă picioarele Celui ce zidise pământul. Varsă un alabastru cu mir pe capul lui Iisus și plânge pe picioarele Lui.
La prinderea lui Iisus, intră în Sinedriu, se bagă în față strigând și plângând pentru Cel plin de sânge si de răni. Merge în fața Pretoriului și îl asurzește pe Pilat, cerând eliberarea Celui ce slobozește lumea din moarte. E pe drumul Crucii, se sfâșie pe sine în spatele Omului cu Crucea în spate, plânge cu mii de lacrimi, sărută Sângele mântuitor, îi mângâie fruntea plină de spini Celui ce zâmbește în prunci. E lângă Cruce, se sfarâmă de durere sub rănile lui Dumnezeu, ascultă gemetele de moarte ale Vieții. Înnebunește de suferință văzându-l dându-Și Duhul și încremeneste sub Cruce ca o stană de piatră a durerii. Îl îngroapă în lacrimi pe Mântuitor cu Iosif și cu Nicodim.
Umblă în inima nopții pe la mormânt cu miresme, dă la o parte gărzile brutelor. Vede mormântul gol.
Inima ei devastata de durere bate asurzitor. Începe să înțeleagă teologia cerurilor în iubire. Dăruitorul de viață nu poate sta în groapă. Învietorul lui Lazăr nu poate zăcea pe piatră. Împodobitorul galaxiilor nu poate fi strâns mereu în giulgiuri de in. Și în timp ce caută prin grădină trupul lui Iisus, însusi Grădinarul universului i se arată, o strigă pe nume, impregnează inima ei de Focul cuvintelor Lui. Se aruncă să îl îmbrățișeze, dar e oprită de slava de har a Învierii. E prima – după Maica Domnului – care-L vede înviat, care-L simte, care i-a simțit durerea pe Cruce.
E întocmai cu Apostolii. Vestește Învierea. Convinge prin lacrimi pe oameni de Viața lumii. Mâna ei, la Simonopetra, în Athos, e caldă mereu, iar în Vinerea Mare arde de durerea Celui pe care L-a iubit. De-am avea și noi o picătură din focul inimii ei, am arde spinii păcatelor din noi intr-o clipită.
preot Ioan Istrati
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
