Părintele Ioan Istrati ne îndeamnă să ne rugăm pentru posedații care vor un alt calendar schismatic: Dumnezeu ne iartă la infinit, numai să cerem iertare plângând

Mă cuprinde o enormă durere și o nesfârșită milă față de cei ce își vând credința adevărată în schimbul banilor, a brunch-urilor buffet suedez și a fonfănelilor teologale docte. Ei își pierd mântuirea prin asta. Dar nu sunt sigur că ei cred cu adevărat în viața veșnică, în răsplătirea fiecăruia, în judecata lui Dumnezeu.

Este absolut îngrozitor pentru un om, ca el să își vândă veșnicia în schimbul unui post călduț, al unei măriri vremelnice, al unor zorzoane aurii. E eșecul total, e tragedia absolută. De aceea trebuie să nu ne oprim din plâns și din rugăciune pentru ei.

Biserica lui Hristos are drept Stăpân pe Hristos cel Înviat, nu vreun om oarecare putred și muritor. Și Duhul Sfânt e Supraveghetorul – Episkopos (gr.) în Biserica lui Hristos.

De aia niciodată, dar absolut niciodată Biserica lui Hristos nu a devenit a vreunui împărat, patriarh, general. Pentru că Duhul a sfărâmat toate umflările de sine ale puternicilor vrednici de plâns.

Cerul, sinaxarul și calendarul sunt pline de sfinți care au luptat pentru Adevăr. Care și-au dat viața apărând credința, nu unind-o cu cei care s-au despărțit de ea.

La sinodul vânzării de la Florența, își amintește cineva de turma bleagă de semnători docili ai documentului? Se roagă cineva în univers lor? Nu, ci Sfântului Marcu al Efesului care s-a înverșunat întru adevăr.

Știe cineva de miile de episcopi aflați în erezie în timpul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care rămăsese ultima mlădiță a adevărului diotelist? Se roagă cineva lor vreodată? Nu. Iar teologia cerească, genială a lui Maxim nu are egal în mileniul lui. Și îngerii se minunează de ce-a putut gandi omul acela zdrobit, fără limbă si fără mâna dreaptă, tăiate de slugile celui viclean.

Scopul Bisericii, firea ei de Trup al lui Hristos și Popor al lui Dumnezeu e să rodească sfinți. Are cineva iluzia că va deveni sfânt vreun sincretist, iubirist, vreun relativist misionar, vreun titan al diplomației roditoare de fals, vreun avocat al concesiei cu minciuna, vreun ambasador al compromisului, vreun stilat arbitru al eleganței elitiste? Lumea dă buzna la mormântul Părintelui Cleopa, Arsenie de la mare, Proclu și alți părinți simpli dar pătrunzători prin sfințenia lor, fără compromisuri dar cu multă rugăciune. Ăștia devin sfinți, sau mai degrabă sunt deja.

La un examen universitar, am avut în comisie un mare profesor, un pionier în branșa lui, un venerabil deschizător de drumuri. În discursul meu, tot accentuam cuvântul „ortodox”. Marele profesor mi-a atras atenția la sfârșit să o las mai moale cu cuvântul „ortodox” și să folosesc termenul „creștin”. A zis: trebuie să lăsăm înverșunările confesionale și să adoptăm un limbaj larg, inclusiv, diplomatic, mai ales în mediul academic.

Am plecat capul în fața sfatului marelui profesor. În gând îmi răsărise întrebarea: ar putea vreun Sfânt Părinte din univers să zică așa ceva? Sau Sfinții Părinți și-au dat viața pentru Adevăr, pentru dogma mântuitoare, pentru exprimarea ortodoxă exactă a credinței. Peste vreo șase luni am mers la mormântul marelui dascăl și am lăcrimat. La ce folosește lumea asta, dacă pierzi Adevărul?

Dumnezeu ne iartă la infinit, numai să cerem iertare plângând.

Mic tratat de posedare

Cea mai mare durere a demonului e minunea. Miracolul săvârșit de Dumnezeu ca răspuns la credința omului care sfărâmă țesătura de mizerie a lumii, dictatura plăcerii epide(r)mice, obsesia după materie, sălbăticia dominației, violența. Ce mai, minunea zdrobește iadul. Cea mai mare minune a universului e Învierea. Liturghia. Tainele.

Ceva străin, ceresc, ceva mai presus de fire, un fir de vânt, o mireasmă de rai, și lumea cu legile ei care duc la moarte se schimbă la față, și esența nevăzută a umanității se descoperă: iubirea, frumusețea, lumina interioară, harul, sfiala, fecioria, bunătatea, îndumnezeirea.

Demonului îi e frică de minuni. Crapă de groază în fața mâinii lui Dumnezeu care zdrobește boala, răul, păcatul, patima, moartea veșnică.

Îl arde aghiasma, sfârâie la miros de tămâie (fugi ca dracul de tămâie), se îngrozește de Euharistie, detestă preoția, fuge de har, îl arde iubirea, îl distruge Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu.

Așa e de când împărăția lui a fost distrusă de Fiul lui Dumnezeu. Așa e de la Golgota. Așa e de la Înviere.

De aia a intrat în mințile oamenilor păcătoşi si/sau proști. Le-a băgat îndoiala, raționalismul ca obsesie a puterii și cultivare a materiei idol.

Cea mai banală formă de îndrăcire e ateismul. Exact cum te-ai îndoi că există mama ta. Ai bătut în burtă ca un nebun, ai ieșit din pântecele ei, ai supt de la țâța ei, te-a cărat în spinare, te-a îmbrățișat și sărutat de un miliard de ori, te-a învățat să mergi, să vorbești, să faci la oliță, să râzi, să gândești, să trăiești. Și tu, mai prost decât orice parameci nu crezi că ea există. Ei bine, Dumnezeu îți dă de o mie de ori mai mult decât mama ta. Îți dă viață, suflet nemuritor, puterea de a gândi, simți, iubi, libertatea, nemurirea, puterea de a-L cunoaște, rugăciunea ca aer al raiului și tu nu crezi că ai primit nimic din toate astea. Nu contează că niciun animal nu are astea.

Alte forme de îndrăcire, mai subtile, sunt îndoielile teologice. Ei, chiar 6 zile ale creației, totuși.

Întruparea lui Dumnezeu pe pământ. Ei, poate a fost un om răsărit, un inițiat, un profet cumva. Nu Dumnezeu.

Fecioara dumnezeiască? Ei, poate cumva, ceva. Îndrăcirea ca protestantism. Era o femeie normală.

Minunile Mântuitorului? Ei, poate erau pâini prin traiste, poate peștii erau din greșeală acolo, poate slăbănogul avea o zi bună, poate orbul din naștere vedea ceva prin găurile alea înainte, poate furtuna s-a oprit așa că au zis ăia de la meteo, poate Lazăr putred mai sufla un pic. Poate Hristos nu murise de tot. Poate era o iluzie colectivă a 500 de oameni.

Observați lucrarea diavolului în minte?

Apoi minunile apostolilor, dăruirea de sine a mucenicilor, oamenii ăia dumnezeiești zdrobiți, tăiați în bucăți, arși, care cântau slava lui Dumnezeu.

Minunile pe care Dumnezeu le face în Biserică prin credința oamenilor și rugăciunea preoților. Toate sunt atacate de întunecimea sa dracul. Placebo, părere, întâmplare, iluzie.

Sfânta Lumină de la Ierusalim? Ei, ceva, lumânări cu sulf, bombă electromagnetică, brichetă sublinguală. Nu contează că mii de oameni ating Lumina și nu se ard. Indrăcitul știe el mai bine, din garsonieră.

Acest asalt demonic care duce oamenii la pierzare continuă: popii sunt hoți, nu plătesc impozit, au mercedesuri, devalizează economia, iau și de pe viu și de pe mort, sunt prea multe Biserici.

Nu vă mai duceți fraților la Biserică. Faceti voia demonului la televizor, pe telefon, oriunde dar cât mai departe de Trupul și Sângele lui Hristos Dumnezeu care distruge demonii.

Iubi-Te-voi, Doamne!

Cea mai înaltă formă de iubire pentru omul care se află în eroare dogmatică e rugăciunea pentru el și sfatul blând ca să lase erezia și să îmbrățișeze Adevărul Hristos.