X

Dumnezeu a adeverit: Când românii sunt uniți, sfinții sunt alături de ei. Aceasta este singura cale spre renașterea neamului românesc!

Decizia antihristică de a ucide memoria mucenicului Mircea Vulcănescu, prin demolarea statuii din sectorul 2 al Capitalei, a fost o lovitură atât de năprasnică, încât a prilejuit deșteptarea celor ce simt românește! Fizic au fost câteva zeci de oameni, însă ei reprezentau milioanele din întreaga țară ce erau cu sufletul alături de ei și împărtășeau aceeași prețuire și rugă pentru românul absolut Mircea Vulcănescu, mucenicit la penitenciarul din Aiud, de către dictatura comunistă, adusă de evrei cu forța în România, cu ajutorul tancurilor rusești! Urmașii acelorași evrei au găsit și astăzi cozi de topor în cadrul partidelor ce guvernează spre desființare România, acționând talmudic în mijlocul Sfintelor Sărbători, crezând că astfel vor spurca, într-un mod specific lor, trăirea duhovnicească a dreptcredincioșilor români. Doar prin trădare unora au izbândit mișeii în această țară, iar soarta lor este pecetluită cu un sfârșit la fel ca al lui Iuda, dacă nu-și vor călca trufia în picioare și nu se vor căi pentru blasfemia făcută față de memoria filosofului mucenic Mircea Vulcănescu!

Astăzi, unirea tuturor este cea care a dat putere de izbândă asupra celor potrivinici. Dumnezeu a adeverit astăzi că dacă rupem blestemul ce stă deasupra neamului nostru, acela al dezbinării, atunci va trimite sfinții Săi în prima linie, alături de noi. Și da, astăzi, victoria a fost a Sfinților Martiri din Închisorile Comuniste, împlinindu-se prorocia Sf. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Or să se bată cu noi și morți, dar noi o să fim alături de voi, ca să ne apărați. SI MORȚI VOM IZBÂNDI!”. Totul a fost posibil, pentru că Mircea Vulcănescu ne-a unit, iar noi am lăsat de data aceasta orgoliile acasă, nu am mai ținut cont de coloratura politică sau apolitică, de diferențele de opinie ce ne separau până acum, ci ne-am urmat scopul comun: apărarea lui Mircea Vulcănescu!

Este o primă lecție pe care sperăm că au învățat-o cât mai mulți, încât dacă dorim să nu ne mai calce în picioare dușmanii credinței noastre și ai neamului nostru, să întărim această unitate dintre noi, căci cu siguranță lupte tot mai grele ne vor asalta. Am primit această încredințare astăzi, anume că nu se poate nădăjdui la renașterea neamului românesc în alt fel. Calea unirii este calea neamului, nu boicotul dintre frați, nu suspiciunea și clevetirea, să îngropăm odată dezbinarea, căci altfel ne va îngropa ea pe noi. Să luăm exemplu de unitate de la cei pe care-i avem la evlavie, de la marii români ai perioadei interbelice, care pentru țară, au făcut și pasul spre politică, au intrat în arena cu fiare, spre salvarea poporului român. Să identificăm astăzi pe frații noștri ce luptă în aceeași arenă și să-i sprijinim, poate le vom da și lor un exemplu de unire, căci trebuie să învingem cu toții un mare monstru politic, ce se adapă de 33 de ani din venele acestui popor. Dacă nu vom facem astfel, ne merităm soarta, căci nici Dumnezeu nu-și va trimite ajutorul, prin sfinții Săi.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.


Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

5 comentarii

  1. Parintele Athanasie Mitilineos:

    Trebuie să mai remarcăm ceva la care vă rog să luați aminte în mod deosebit. Acest lucru l-am spus de mai multe ori în explicarea pe larg a Apocalipsei.
    Dar o mai spun o dată.
    Citim despre „sufletele celor carora le-a fost taiat capul” (Apoc. 20: 4), adică este o observație primară, ca să spunem așa cumva. Vorbeste despre cei care au fost decapitați, adică cei care au fost martirizati, cărora li s-a tăiat capul cu sabia, adică au primit mucenicia: acestia sunt sfinții Mucenici.
    Despre aceștia, ne spune explicit textul, că nu s-au închinat icoanei fiarei, nici nu au primit semnul fiarei pe fruntea sau pe mâna lor, pe care le-o punea fiara în fiecare epoca.
    Deci cum este explicata această extrapolare?
    Cum adica? Pentru că sfinții și nucenicii au trăit incepand de la Hristos si in continuare…
    Deci cum s-au luptat acestia ca să nu se închine icoanei fiarei și au marturisit pentru Hristos?
    Asta vreau să vă spun.

    Iubiților, duhul Antihristului a fost răspândit de la inceput.
    Stim cu totii ca este răspândit duhul Antihristului.
    Nu ne-a spus Sfântul Evanghelist Ioan: „că ați auzit că vine Antihristul și deja există mulți antihriști în lume” (I Ioan 2:18)? Cum vor veni și totusi ei deja există?
    Înseamnă că Antihristul vine ca o persoană concretă,
    dar înainte-mergătorii lui reprezintă duhul Antihristului, iar duhul Antihristului este orice ne îndepărtează de trairea Evangheliei lui Hristos.
    Mă îndepărtează moda? Atunci mă închin icoanei lui Antihrist. Mă îndepărtează lumea?
    Atunci fara indoiala ca mă închin icoanei lui Antihrist.
    Ma spurc cu plăcerile acestei lumi? Atunci mă închin icoanei lui Antihrist. Mă îndoiesc de Firea dumnezeiasca din Persoana lui Hristos?
    Atunci mă închin icoanei lui Antihrist.
    Și, pentru oricare din aceste tradari, noi primim pe frunte sau pe mână semnul fiarei – a lui Antihrist.
    Vom putea să-i spunem unui om posedat în stare avansată de demonizare: „Fă-ți cruce!” Este imposibil pentru unul ca acesta.
    Dar iși poate face cruce? Este imposibil. De ce?
    Mâna i-a fost însemnată cu pecetea fiarei prin indemonizare. Cum ar mai putea atunci să-și facă acesta cruce?
    Trupul i-a fost însemnat cu semnul fiarei. Cum își va mai putea face cruce?
    Înțelegeți, iubiții mei?
    Nu va așteptați ca se evindentieze venirea istorica a lui Antihrist și să ziceți, asa cum fac mulți:
    „Să-mi vad eu de viața mea și Antihristul poate veni când îi place”.
    Antihristul este prezent deja…
    Duhul Antihristului este prezent. Va veni insa ca o persoană concretă atunci când va veni… Până atunci, antihrist este prezent prin înainte-mergătorii lui și prin duhul demonic și aceasta energie demonica deja existenta va fi încorporata incomensurabil în persoana lui Antihrist chiar la finalul istoriei.
    Acesta este talcul. Ați înțeles?
    Sfantul Aretas punctează:
    „cum vom putea vedea clar
    semnul fiarei, a lui Antihrist pe fața omului, pe frunte sau pe mână?”
    Vă citez din ceea ce explică el despre faptul că Hristos îi însemnează pe următorii Săi iubitori ai poruncilor Sale! „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Ps. 4: 6) la fel cum Antihrist își va pune pecetea lui peste trupul păcătoșilor sau necredincioșilor nepocăiți (PG 106, 752B)
    Hristos ne pune o Pecete (Pecetea darului Duhului Sfant prin Taina Mirungerii), dar și Antihrist ne va pune o pecete.
    Pecetea lui Hristos este că s-a însemnat peste noi lumina harului lui Hristos, lumina lui Hristos, luminarea harului lui Hristos in chipul Crucii.
    Căci cei care au pe față lumina harului, acei credincioși pe fața cărora există luminarea harului sunt însemnați cu pecetea distincta a iubitorilor poruncilor lui Hristos.
    Tot așa și cei necredincioși sau nepocaiti sunt însemnați cu o pecete pe frunțile lor.
    Fiți atenți la acest aspect!
    Se vede cand cineva are credinta traita prin implinirea poruncilor lui Hristos, se percepe ca o lumina care apare pe fața crestinului – dinlăuntrul inimii lui.
    Fie că fața crestinului evlavios este frumoasa sau nu, chipul lui va trece printr-o prefacere prin harul dumnezeisc daca implineste poruncile lui Hristos.
    Cerem îndeosebi aceasta în rugăciunile noastre ca să se însemneze peste noi lumina feței Sale:
    „Hristoase, Care luminezi pe tot omul care vine în lume… să se însemneze peste noi lumina feței Tale”! … să se însemneze peste noi lumina feței Tale!
    Adică să se întipărească, să se imprime pe fruntea noastră, in inima noastră lumina feței Sale!
    Dimpotrivă, semnul lui Antihrist va pătrunde pe fața și in întreaga fiinta a oamenilor nerușinați, fără scrupule, nepocaiti, care aleg sa duca o viață in întuneric.
    Se vede din intunericul de pe fața lor că au primit pecetea lui Antihrist.
    Semnul lui Antihrist devine mult mai evident și mai vizibil din pricina faptelor lor întunecate.
    Ca să fie mai vădit, mai arătat, mai clar celorlalți că au primit pecetea lui Antihrist, se vede asta din faptele lor.
    Iubiții mei, pecetea fie a lui Hristos, fie a lui Antihrist îi impregneaza pe oameni în fiecare epoca în care trăiesc.
    Deci să nu considerăm că va fi doar o pecetluire viitoare.
    Este prezentă în orice clipă această insemnare și privește fiecare generație de credincioși. Dar totodata ar fi o înșelare să credem că este ceva irelevant pentru noi pentru că Antihristul adevărat și final ne va pecetlui cand va veni…

    Πως Θα Καταλαβουμε ΠΟΙΟΙ εχουν το ΣΦΡΑΓΙΣΜΑ Του ΘΗΡΙΟΥ – π. Αθανασιος Μυτιληναιος – YouTube
    https://m.youtube.com/watch?v=TBM1dD-GARo&feature=youtu.be

    1. Constantin Tanase – Da Doamne! – YouTube
      https://m.youtube.com/watch?v=fTm_4GHyMN8
      👇
      Ce o sa fie?! Ce o sa fie?!
      O sa fie iarasi decretata Pandalie!!!
      Virusul care ne contamineaza din nou via China în Europa? ›

      Italia:
      50% dintre calatorii care sosesc din China la Milano sunt testati pozitiv
      covid 19 …
      Ingrijorare in Italia…

      https://www.bankingnews.gr/diethni/articles/658346/italia-to-50-ton-taksidioton-apo-tin-kina-pou-ftanoun-sto-milano-exoun-covid-19

      1. Pe când Parintele Serafim Rose lucra la cartea sa împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu, Gleb a trimis redactarea preliminară a capitolului despre ni­hilism Arhimandritului Constantin Zaiţev, pe atunci editorul publicaţiilor în limba rusă şi engleză ale Mănăstirii Sfintei Treimi din Jordanville. El însuşi un filosof profund, care cugeta şi scria despre apostazie cam pe aceleaşi direcţii, Pr. Constantin a fost foarte impresionat de lucrarea Parintelui Serafim Rose.

        Mai târziu, pe temeiul acestui capitol, el îl numea pe Parintele Serafim Rose într-o publicaţie rusească, „un adevărat scriitor bisericesc“.

        In 1963, Parintele Serafim Rose a început să scrie un eseu despre „Marele Inchizitor” al lui Dostoievski şi despre „noul creştinism” al Romei, folosind materialul pe care-l scrisese pentru capitolul despre „noul creştinism” din cartea sa. Odată încheiat, se gândea să trimită eseul Părintelui Constantin, în nădejdea că se va publica. A scris şi rescris câteva sute de pagini dar, asemeni acelui magnus opus al său, eseul nu a fost niciodată încheiat şi finisat, datorită schimbărilor ce aveau să aibă loc în viaţa lui.

        La începutul eseului Eugene sublinia principiile împărăţiei lui Antihrist aşa cum sunt descrise în scrierile patristice şi în lucrările autorilor orto­docşi Soloviov şi Dostoievski. „Religia Marelui Inchizitor al lui Dostoievski“, scria el,

        „este religia pâinii pământeşti. Doctrina ei centrală este următoarea: Bunăstarea omului în această lume este singura preocupare religioasă comună şi indispensabilă tuturor oamenilor. Oricărui om capabil de discernământ, un asemenea umanitarism îi apare într-adevăr ca un jalnic înlocuitor al Creştinismului; dar nu este în nici un caz ceva superficial. El face apel la unele dintre cele mai înalte sentimente omeneşti; iar logica sa, o dată acceptate premisele, este de necombătut. Este de fapt cel mai profund şi mai ingenios substitut al creştinismului inventat vreodată“.

        Religia Marelui Inchizitor, susţinea Parintele Serafim Rose, ia valorile creştine fundamen­tale – pacea, frăţia, unirea, dragostea – şi le deformează spre a le folosi pentru promovarea unor scopuri pur pământeşti. Ea nu înlătură în mod deschis ortodoxia, ci doar o reinterpretează perfect, aşa încât creştinii sinceri ajung până la urmă să lucreze pentru aceleaşi scopuri ca şi idealiştii secularizaţi care caută să îşi clădească împărăţia cerurilor pe pământ.

        Parintele Serafim Rose identifica idealismul lumesc al epocii moderne, fie că venea din par­tea „creştinilor”, a ocultiştilor, a comuniştilor sau a seculariştilor occidentali, ca pe o formă a vechii erezii a hiliasmului.

        Pe lângă definiţia teologică de erezie creştină aparte – credinţa că Hristos va veni curând pe pământ şi va împăraţi chiar aici, împreună cu sfinţii Săi, vreme de o mie de ani, înainte de sfârşitul lu­mii -, hiliasmul se poate aplica, în general, oricărei credinţe seculare într-o epocă viitoare de desăvârşită pace şi cerească binecuvântare pe pământ. Alături de nihilism (căruia îi alcătuieşte doar „latura luminoasă”), hiliasmul este cheia pentru înţelegerea spiritului vremii, căci el este centrul în jurul căruia gravi­tează o mulţime de elemente disparate.

        In enciclicele bisericesti contemporane, Parintele Serafim Rose a văzut cele mai

        cla­re semne de „reevaluare” a valorilor creştine în direcţia hiliasmului secular. El cita apelul Papei Ioan al XXIII-lea către creştinii ortodocşi de a asculta de „spi­ritul vremurilor” şi afirmaţia sa demnă de subliniat că „glasul vremurilor este glasul lui Dumnezeu“, relatând cum Papa îşi bătea joc de ideea că sfârşitul lumii ar putea fi aproape şi cum, dimpotrivă, expunea doctrina unei iminente „noi ordini în relaţiile umane“.

        In contrast cu porunca Scripturii de a nu iubi lumea (I In. 2, 15), Parintele Serafim Rose cita cuvintele Papei Paul al VI-lea:

        „Să iubim vremea noastră, civilizaţia noas­tră, tehnica şi arta noastră, sportul nostru, lumea noastră“.

        Aşa cum simţămân­tul optimismului universal este o formă denaturată a adevăratei iubiri creştine, tot aşa şi conceptul de sincretism al „noului creştinism” este o formă scalciata exteriorizată a unităţii duhovniceşti şi lăuntrice a credincioşilor despre care a vorbit Hristos. Papa Ioan al XXIII-lea se bucura de ceea ce numea „unanimitatea stimei şi a respectului pentru Romano Catolicism ce-i însufleţeşte pe cei ce practică religii necreştine“. In lumina acestei afirmaţii Parintele Serafim Rose a concluzionat:

        „Dacă, aşa cum proclamă Roma, omenirea va ajunge la o armonie si unitate religioasă văzută aici, pe pământ, neîndoielnic ea va cuprinde nu o credinţă ortodoxa in unitate, ci un fel de înţelegere întemeiată pe toleranţă şi stimă“.

        „Idealismul umanitar“, scria Parintele Serafim Rose, „este ceea ce rămâne din creştinism atunci când harul necreat si adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească. Oricine primeşte această învăţătură poate citi în ea propria părere. Creştinii pot afla în ea latura pământească a unei învăţături care, în plinătatea ei, vorbeşte şi despre Cer; necreştinii pot afla în ea o învăţă­tură despre om şi despre o «realitate mai înaltă», ce nu încalcă propriile idei despre ceea ce se află mai presus de om şi în afara lumii acesteia; iar anticreşti­nii pot afla în ea expresia înţelepciunii universale, singura care împlineşte ne­voile religioase ale omului, Astfel Papa poate deveni învăţătorul omenirii, iz­vorul umanismului universal, pe care «orice om de bun simţ» îl poate accepta, fără a primi şi adevărata credinţă creştină – Ortodoxia – din care a izvorât el“.

        La doi ani după ce Parintele Serafim Rose a scris aceste rânduri, la 4 octombrie 1965, Papa Paul al VI-lea a ţinut o cuvântare fără precedent în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite. Evenimentul confirma perfect ceea ce Parintele Serafim Rose îi spusese lui Gleb despre ONU încă din 1961, în ziua primei sale reuniuni.

        „Cercetând cuvântarea Papei“, scria

        Parintele Serafim Rose, „descoperim un lucru ciudat: nu se pomeneşte ţelul Bisericii lui Hristos, iar numele lui Hristos apare doar o singură dată, într-o propoziţie finală ambiguă. Poate că se presupunea că publi­cul ştie ce vrea să spună Papa; într-adevăr, el zice: «Voi cunoaşteţi misiunea noastră». Dar mai apoi, când caracterizează «aspiraţia» Papei Romei, spune doar că ea doreşte să fie «unică şi universală», «în domeniul spiritual»!

        O singură dată în cuvântarea sa se părea că Papa urmează să spună un cu­vânt despre adevăratul creştinism. Citând porunca Domnului către ucenicii Săi, «mergeţi şi duceţi vestea cea bună la toate neamurile», Papa a anunţat că el are într-adevăr «un mesaj fericit» pentru toate popoarele reprezentate la ONU. Pentru creştini, vestea cea bună poate însemna un singur lucru: vestea cea bună a mântuirii şi a vieţii veşnice în Dumnezeu. Insă Papa avea un alt mesaj, cu to­tul uimitor: «Am putea numi mesajul nostru… o solemnă ratificare morală a acestui înalt forum». Iată ce anume oferă astăzi Papa de la Roma în loc de Evanghelia lui Hristos!

        Idealurile Papei nu provin de la Hristos, nici de la Apostoli şi nici de la Părinţii Bisericii lui Hristos, ci mai curând de la visătorii raţionalişti ai epocii moderne ce au reînviat vechea erezie a hiliasmului, visul unui mileniu pămân­tesc. Erezia cu pricina a fost exprimată explicit în evocarea de către Papă a unei «noi vârste» (new age) a omenirii şi a unei «noi istorii – paşnice, o istorie cu adevărat umană, aşa cum a fost făgăduită de Dumnezeu oamenilor de bine». Biserica lui Hristos n-a propovăduit niciodată o asemenea învăţătură ciudată; însă ea este o doctrină de temelie a francmasoneriei, a ocultismului şi a sectelor legate de el şi chiar a marxismului (fără a-L pomeni pe Dumnezeu). Pentru adoptarea acestei fantasme sectare în corpul doctrinei latine, Papa a fost acla­mat de către presă ca un «profet».

        „Fără să vrei, îţi aduci aminte de ultima lucrare a filosofului rus din veacul al XIX-lea, Vladimir Soloviev – «Povestire despre Antihrist» (din volumul Trei convorbiri) – în care, întemeindu-se în primul rând pe Sfinţii Părinţi, zu­grăveşte un tablou cutremurător al lui Antihrist ca «mare umanist» şi supraom, acceptat de lume ca Mesia.

        „Acest Mesia cucereşte lumea scriind o carte intitulată Calea către pacea si prosperitatea universală, care era «atotcuprinzătoare şi care-i împăca pe toţi, combinând nobila cinstire a vechilor tradiţii şi simboluri cu un larg şi îndrăzneţ radicalism în planul cerinţelor sociale şi politice… Ea făcea ca viitorul luminos să pară la îndemâna fiecăruia, încât toţi ziceau: Este exact ceea ce voiam… Mi­nunatul scriitor îi fermeca pe toţi şi era pe placul tuturor». Cei ce se arătau în­grijoraţi, deoarece cartea nu pomeneşte de Hristos Dumnezeul-Om, erau asiguraţi că nici nu era necesar, fiindcă este «pătrunsă de adevăratul spirit creştin al dragostei şi al bunăvoirii atotcuprinzătoare». La iniţiativa unor oameni importanţi, s-a format o «Adunare Internaţională», spre a crea un Guvern Mondial; antihrist a fost ales în unanimitate conducătorul lumii şi a publicat un manifest ce proclama: «Po­poare ale lumii, pacea mea o dau vouă. Vechile făgăduinţe s-au împlinit; pacea veşnică şi universală este asigurată».

        […] Paul al VI-lea nu este Antihrist; dar în întreaga «dramă», în care el a fost actorul principal, este deja prezent ceva din farmecul prorocului mincinos seducător al lui Anti­hrist. Cu siguranţă, cazul lui nu are nimic original; este, mai degrabă, culminarea a secole de apostazie“.

        Deşi Parintele Serafim Rose nu a terminat niciodată eseul despre „noul creştinism“, a încheiat totuşi o altă relatare destul de lungă pe aceeaşi temă, sub forma unei scrisori către Thomas Merton.

        Era pe la începutul anilor 1960. Aflat de multă vreme în ascensiune, uma­nismul catolic avea să schimbe în curând faţa Romei la Conciliul II Vatican. Thomas Merton, vestit deja ca exponent al „spiritualităţii contempla­tive“, nu numai că prinsese spiritul vremii, ci într-o anume măsură chiar îi di­rija cursul. El devenise avocatul noului creştinism al Papei Ioan al XXIII-lea care, la fel ca umanismul „fără religie” pe care-l copia, susţinea că raţiunea umană, cu sau fără credinţa în Dumnezeu, este cheia fericirii universale.

        „Optimismul Papei Ioan“, scria Merton, „era cu adevărat un lucru nou în gândirea creştină, căci el exprima speranţa fără echivoc că o lume a omului obişnuit, o lume în care o mulţime de oameni erau necreştini sau nici nu credeau în Dum­nezeu, poate totuşi să fie o lume a păcii, dacă oamenii vor conlucra pe baza ratiunii date lor de Dumnezeu şi cu respect pentru drepturile lor inalienabile“.

        In articole mai recente, Merton afirmase în cuvinte clare:

        „Războiul trebuie abolit. Trebuie intemeiat un Guvern Mondial… O adevărată autoritate internaţională este singurul raspuns la nevoile critice si la problemele disperate ale omului“. El vorbea şi despre posibilele „dureri ale facerii noii lumi” despre datoria crestinilor de azi „de a săvârşi stăruitoarea şi eroica sarcină de a clădi o lume care să prospere în unitate şi pace“; şi, în acest context, vorbea despre „Hristos, Domn al Păcii“.

        Parintele Serafim Rose i-a scris lui Merton că, în lumina a ceea ce i se părea că este învăţă­tura limpede a Bisericii Universale, era tulburat de astfel de afirmaţii. Exprimându-şi dezacordul, Parintele Serafim Rose era oarecum provocator, dar, în acelaşi timp, res­pectuos. Probabil că şi-a făcut timp să scrie acea scrisoare fiindcă simţea că Merton era genul de om care ar fi luat în serios cele ce avea de spus. Cu ani în urmă, prima carte a lui Merton, The Seven Storey Mountain, îl impresionase profund pe Parintele Serafim Rose, descriind un om modern tipic care, după ce experimentase desfătările lumii şi îşi dăduse seama de deşertăciunea lor, se lepădase de ele spre a căuta lumea de dincolo.

        Intr-un eseu despre „noul creştinism”, Parintele Serafim Rose scrisese:

        „Tragedia timpurilor prezente este faptul că oamenii, redescoperind faptul că au nevoie de ceva mai mult decât pâinea cea pământească, în foamea lor duhovnicească se duc către ceea ce pare a fi «reînnoita» unire prin ecumenism a lui Hristos, aflând acolo doar o imitaţie fără conţinut a autenticei hrane duhovniceşti. Omului înfometat nu-i mai pasă de gustul mâncării“.

        Se pare că Merton păţise tocmai acest lucru. Călugărul ce-şi începuse cu sin­ceritate viaţa monahală în asprul ordin al Trapiştilor, acum, dintr-o pricină oa­recare, era înfometat de adevărata viaţă duhovnicească. Din recunoştinţă faţă de Merton, Parintele Serafim Rose spera să-l întoarcă la „dragostea dintâi”. Faptul că Merton nu era ortodox nu-l demobiliza. In ciuda proclamaţiilor hiliaste ale papilor re­cenţi, Parintele Serafim Rose ştia că adevărata şi nelumeasca eshatologie a creştinismului ortodox nu murise cu totul în Romano-Catolicism, cum dădea mărturie recenta carte a scriitorului catolic Joseph Pieper, Vremurile de pe urmă.

        In scrisoarea sa, Parintele Serafim Rose îi spunea lui Merton:

        „suntem martorii durerilor naşterii unui […] «nou creştinism» ce pretinde a fi «lăuntric», dar este preocu­pat în întregime de rezultatele exterioare; un creştinism ce nu poate crede cu adevărat în «pace» şi «frăţietate» până ce nu le vede generalizate şi aplicate în mod universal, nu în probabila şi îndepărtata «lume de dincolo», ci «aici şi acum». […]

        Creştinismul devine o «cruciadă». Hristos devine o «idee», aflată atât în slujba unei lumi «preschimbate» prin tehnici ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om virtual «îndumnezeit» prin trezirea unei «noi conştiinţe»: şi aceasta, sub ochii noştri. Comunismul, pe cât se pare, se apropie el însuşi de o transformare, de o «umanizare», de o «spiritualizare», iar Boris Pasternak este doar semnul premergător al acestui fapt; el nu respinge revoluţia, ci o doreşte doar «umani­zată». Iar «democraţiile» se apropie, pe o altă cale, de acelaşi ţel…

        O epocă a «păcii» poate veni pentru omul dezabuzat – dar totuşi plin de teamă apocaliptică; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de «pace»? Ea nu va fi pacea lui Hristos“.

        La sfârşitul scrisorii sale, Parintele Serafim Rose îl îndemna pe Merton să nu se ruşineze de creştinismul cel autentic, cel nelumesc, oricât ar părea el de nebunesc în ochii omului lumesc.

        „Mai presus de toate“, scria el, „creştinul, în lumea contempo­rană, trebuie să le arate fraţilor săi că toate «problemele epocii» sunt lipsite de importanţă pe lângă singura problemă centrală, «problema omului»: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. In ciuda a ceea ce aţi spus despre «demodarea» creşti­nismului pentru omul contemporan, eu socotesc că creştinii care vorbesc de­spre problema aceasta şi care, prin viaţa lor, arată că cred cu adevărat toate «su­perstiţiile» despre «lumea cealaltă» – socotesc deci că ei au de spus ceva «nou» omului contemporan. Din experienţa mea, am văzut că tinerii serioşi sunt «sătui» de creştinism tocmai fiindcă cred că este un «idealism» ce, în chip făţarnic, nu trăieşte la înălţimea «idealurilor» sale; fireşte, aceştia nu cred nici în lumea cealaltă, dar, după cum ştiu ei, nici creştinii nu cred…

        Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credin­ţei. Acum avem nevoie nu de gesturi exterioare, ci de o adâncă pătrundere lă­untrică; nu de mai puţin post, ci de mai mult; nu de mai multă acţiune, ci de ru­găciune şi nevoinţă… Dacă, în viaţa lor de toate zilele, creştinii ar fi cu adevărat aprinşi de dragostea lui Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa care nu este din lumea aceasta, atunci toate cele de trebuinţă se vor adăuga de la sine“.

        Parintele Serafim Rose avea credinţa că orice adevărată îmbu­nătăţire a societăţii trebuie să vină prin prefacerea duhovnicească a fiecărei persoane. Acest lucru este exprimat limpede de către Stareţul Nectarie de la Optina:

        „Desăvârşirea morală pe pământ (care este nedesăvârşită) nu se atinge de omenire ca întreg, ci mai curând de către fiecare credincios, în măsura în care împlineşte poruncile lui Dumnezeu şi după măsura smereniei sale. Desăvârşirea ultimă şi întreagă se atinge în ceruri, în viaţa veşnică ce va să vie, că­reia scurta viaţă pământească îi slujeşte doar ca pregătire“.

        Dacă Parintele Serafim Rose va fi trimis vreodată scrisoarea sa lui Thomas Merton, nici un răspuns de la el nu ni s-a păstrat. O dată cu trecerea anilor, Parintele Serafim Rose avea să vadă cu mâhnire cum urmările „tulburătoarei” orientări a lui Merton aveau să iasă la iveală. In 1966, Merton s-a lepădat oficial de concepţia pe care o adoptase în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, când intrase în mănăstire şi scrisese The Seven Storey Mountain. Acum îşi râdea de ceea ce simţea că fusese amăgi­rea de odinioară, când se lepădase de lume, socotind că aceasta făcea parte din creştinismul „negativ”, care „tăgăduieşte lumea”, creştinism ce existase vreme de veacuri, dar acum era demodat, gata de a fi înlocuit de noua viziune a Papei Ioan al XXIII-lea. Descriindu-şi noul mod de gândire, Merton spunea că adevă­rata datorie a creştinului este „să aleaga lumea”.

        Tragedia lui Thomas Merton – căci a fost o tragedie, indiferent ce ar încerca lumea să facă din el – aduce mărturie în favoarea afirmaţiei Parintele Serafim Rose că „Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credin­ţei“. De îndată ce a renunţat la principiile tinereţii sale, Merton şi-a început că­utările spirituale în afara creştinismului, în religiile orientale. La început Parintele Serafim Rose nădăjduia că această căutare avea să-l elibereze de cămaşa de forţă a instituţionalismului romano-catolic, cu care se luptase câtă vreme fusese călugăr, şi avea să-l ducă, la dimensiunea duhovniceasca răsăriteană a creştinismului, Ortodoxia. Dar nu s-a întâmplat aşa. Investigarea buddhismului şi hinduismului l-a cufundat pe Merton tot mai adânc în ele. Urmând dorinţei Vaticanului după o „universalitate în domeniul spiritual“, treptat el şi-a pier­dut credinţa în unicitatea Adevărului creştin. „Omului înfometat nu-i mai pasă de gustul mâncării”. In vremea faimosului său pelerinaj către centrele hinduse şi buddhiste din Asia, Merton vedea creştinismul ca pe o cale printre multe altele; el spunea că se simte mai legat de buddhişti decât de romano-catolici, exprimându-şi dorinţa de „a găsi un guru de la care să primească iniţierea tantrică Nyingmapa“.

        Ne putem doar închipui unde ar fi ajuns Merton, ca şi milioanele sale de ad­miratori, dacă ar fi reuşit să îşi încheie pelerinajul asiatic şi să se întoarcă în America. Când Merton a murit subit la Bangkok, după ce ţinuse o conferinţă la Religiile Unite din Calcutta, Parintele Serafim Rose a simţit că fusese oprit cu milostivire de către Pronia lui Dumnezeu. Cu mâhnire vorbea cu Gleb despre soarta acestui om ce-i dăduse nădejde odinioară – nădejdea că este într-adevăr cu putinţă pentru omul modern să trăiască pentru împărăţia cea nelumească a lui Hristos.

        Parintele Serafim Rose mergea acum în direcţia opusă faţă de cea urmată de Merton spre sfârşitul vieţii. Pentru Merton, Asia păgână era „limpede, curată, deplină…, nemaiavând nevoie de nimic“. Dar Parintele Serafim Rose, din anii săi de căutări în buddhism, simţise deja în mod sfâşietor că Asiei încă îi lipsea lucrul cel mai important dintre toate. Merton, care ajunsese într-o fundătură spirituală în romano-catolicismul contemporan, credea că el „îşi epuizase propria tradiţie şi o depăşise“. Parintele Serafim Rose, pe de altă parte, experimentase deja limitele religiilor necreştine pe care le explora şi Merton. El trecuse de-acum dincolo de ele, spre a afla, pentru prima dată în viaţă, bucuria şi reînvierea duhovnicească în Iisus Hristos. Iar creşterea sa în Tradiţia Ortodoxă dadea roade”.

        1. Foarte frumos!
          Sigur ca este o traducere… a cuiva care nu este Parintele Serafim Rose, indiscutabil!

          Cred – totusi – ca ai putea sa postezi sub alta denumire… cu alt nume.
          Daca nu e aroganta, este impietate, nu te supara!

      2. https://www.iefimerida.gr/ellada/tsaboysogloy-den-tha-epitrepsoyme-stin-ellada

        Potrivit celor difuzate de Hurriyet turc, ministrul turc a spus în mod specific:
        „Nu vom permite Greciei să-și extindă apele teritoriale, nici cu 12 mile, nici măcar cu 1 milă marina.
        Decizia luată de Parlamentul nostru în 1995 cu privire la această chestiune este clară și încă valabilă.”
        „Avertizăm încă o dată Grecia:
        „Nu urmăriți pseudo-eroismul bazându-vă pe cei pe care încercați să-i aveți în spatele vostru.
        Nu începeti o aventură.
        Nu se va termina cu bine pentru voi.”

        👇

        Sfantul Paisie Aghioritul:

        „In Grecia există cinci localităţi cu acest nume. Hexamilia, despre care vorbeşte Sfântul Cosma Etolianul, nu este localitatea de lângă Corint, de care spune lumea, ci este vorba despre prelungirea cu şase mile a teritoriilor maritime greceşti din Marea Egee. Dacă se va face această prelungire, Turcia va considera aceasta provocare şi pricină de război.
        Astăzi, citirea profețiilor este la fel cu citirea ziarului – sunt atât de clar scrise”

        👇

        Cuviosul Vasilios pentru ocuparea temporară a Lesvosului, Chiosului și Rodosului de către turci:

        „Se apropie vremea, când turcii vor lua aceste trei insule, Lesvos, Chios și Rodos.
        Ei vor urma o politică de dezorientare, pentru a deruta armata greacă, că ocupa alte insule mici, dar aceste trei insule grecești le vor ocupa. Cu toate acestea, într-un timp scurt, Turcia va fi distrusa.
        Pe aceste insule vor putea ieși și vor veni, dar le vor detine doar trei luni. Veți vedea că paganii vor face paradă în Grecia (imigranți ilegali) și vor construi moschei peste tot”.

        👇

        Grecia se pregătește să anunțe o extindere a apelor teritoriale la 12 mile marine în Creta

        „Grecia își va extinde teritoriile si va pierde războiului”, se pregătește pentru un pas care se va încheia prin război în Marea Egee (Marea din jurul Insulelor). Administrația de la Atena, care nu abandonează echipamentele multor zone din apropierea Turciei, va pune în aplicare în curând decizia provocatoare de extindere cu 12 mile privind Creta

        Presa greacă scrie că măsura de extindere a jurisdicțiilor maritime din sudul Cretei la 12 mile va fi aplicata în luna martie.
        Există un motiv interesant pentru care acest pas, care în ultimele luni a fost transmis adesea la televiziunea greacă, va avea loc în luna martie.
        Potrivit ziarului Ta Nea, grecii, care au procurat până acum 10 avioane de vânătoare Rafale din Franța, cred că piloții care vor folosi aceste avioane vor fi gata până în martie. Cu alte cuvinte, Atena va risca să înceapă un război cu Turcia pe baza a 10 avioane Rafale”.

        Άγιος Παΐσιος ο Αγιορείτης: «Στην Ελλάδα υπάρχουν πέντε τοποθεσίες με αυτό το όνομα. Η Εξαμηλιά, για την οποία μιλάει ο Άγιος Κοσμάς ο Αιτωλός, δεν είναι η τοποθεσία κοντά στην Κόρινθο, για την οποία λέει ο κόσμος, αλλά πρόκειται για την επέκταση έξι μιλίων των ελληνικών θαλάσσιων εδαφών στο Αιγαίο Πέλαγος. Αν γίνει αυτή η παράταση, η Τουρκία θα εξετάσει αυτή την πρόκληση και αιτία πολέμου».

        https://www.militaire.gr/klima-polemoy-gia-ton-martio-ftiachnei-to-kathestos-erntogan-me-kapoioys-stin-athina-na-tsimpane/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul nostru. De asemenea, împărtășim informații despre utilizarea de către dvs. a site-ului nostru cu partenerii noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză. View more
Cookies settings
Accept
Politica de confidențialitate
Privacy & Cookies policy
Cookie name Active
Save settings
Cookies settings