Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă şi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile şi Împărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc şi cad. Şi, la fel cu oamenii şi cu Împărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme şi se sting…
Nu stiu daca v-a cazut in mana romanul lui Aldous Huxley intitulat “Brave New World” – ceva ca “Draga de lume noua”!
Huxley isi inchipuie o societate cu oameni crescuti intocmai ca albinele din stup. Dinaintea nasterii sunt selectati dupa principii strict stiintifice de eugenie, si cei neapti sunt sterilizati. Educatia se face omogen prin formarea reflexelor conditionate si fiecare este educat exclusiv pentru activitatea careia ii e destinat: muncitor manual sau cercetator stiintific… (Cam cum vor sa faca laboratoarele noastre psihotehnice.) Toti oamenii aceleiasi categorii sunt perfect omogeni psihologiceste. Reactia lor e sigura. Nu exista conflicte. Totul este angrenat perfect. O ordine in care domneste o fericire morna, apasatoare, facuta din absoluta integrare si satisfactie concreta a indivizilor, dar din care orisice fel de umanitate a disparut o data cu ultima diferenta.
Ei bine, o lume de aici in care reactia omeneasca ar fi perfect adaptata, in care omul n-ar mai putea gresi, desi ar putea fi o lume mai fericita, din anumite puncte de vedere, decat cea de astazi, in care infractiunile masoara inca nereusitele – este o lume netrebnica, ce injoseste faptura omeneasca sub statutul omenesc adevarat. Aceasta fericire animala nu este decat o utopie primejdioasa, care introduce printre noi o caricatura a raiului, care contravine starii noastre omenesti si ne compromite mantuirea. Sub orice chip s-ar infatisa o atare lume si oricat de mieros sau de crunt s-ar apropia de crestinism, o atare lume nu e o lume crestina si o atare unitate, chiar daca ar trebui sa devina unitatea reala a societatii de maine, nu este comunitatea de dragoste a crestinismului si nu se poate confunda cu ea.
Pierderea sensului intruparii rapeste omului asteptarea sfarsitului, il desface din rostul lui si-i orienteaza faptuirea asupra imbunatatirii vietii de aici.
In locul transfigurarii lucrurilor in Dumnezeu, el asteapta mantuirea prin cultura si inlaturarea suferintei. Aceea ce crestinul asteapta de la Apocalipsa cer nou si pamant nou, in care Dumnezeu va sterge orice durere si intristare si lacrimi si moarte nu va mai fi rnult, caci toate cele dintai vor fi fost – omul de astazi le asteapta de acum, de aici, grabnic, de la fapta lui.
Ceea ce pierde prin aceasta lumea moderna este intelegerea sensului real al suferintei. In lumea omului modern, durerea nu are loc. Toata stradania lui e sa o inlature si daca – dintr-o intamplare nu reuseste – el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste, sau
se-ndraceste…
Şi, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiţia naşterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârşit. Şi, din adâncul amărăciunii sale, Înţeleptul, care pare că presimte-n El, totuşi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteşte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!
În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun.
În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim [liberi], nu facem decât să ne schimbăm robia.
Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: căstârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.
… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie,pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut Prunc. Ţie.
Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănele tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că Hristos a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.
La Hristos si in Hristos ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la Domnul Slavei nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.
O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie.
Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă şi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile şi Împărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc şi cad. Şi, la fel cu oamenii şi cu Împărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme şi se sting…
Nu stiu daca v-a cazut in mana romanul lui Aldous Huxley intitulat “Brave New World” – ceva ca “Draga de lume noua”!
Huxley isi inchipuie o societate cu oameni crescuti intocmai ca albinele din stup. Dinaintea nasterii sunt selectati dupa principii strict stiintifice de eugenie, si cei neapti sunt sterilizati. Educatia se face omogen prin formarea reflexelor conditionate si fiecare este educat exclusiv pentru activitatea careia ii e destinat: muncitor manual sau cercetator stiintific… (Cam cum vor sa faca laboratoarele noastre psihotehnice.) Toti oamenii aceleiasi categorii sunt perfect omogeni psihologiceste. Reactia lor e sigura. Nu exista conflicte. Totul este angrenat perfect. O ordine in care domneste o fericire morna, apasatoare, facuta din absoluta integrare si satisfactie concreta a indivizilor, dar din care orisice fel de umanitate a disparut o data cu ultima diferenta.
Ei bine, o lume de aici in care reactia omeneasca ar fi perfect adaptata, in care omul n-ar mai putea gresi, desi ar putea fi o lume mai fericita, din anumite puncte de vedere, decat cea de astazi, in care infractiunile masoara inca nereusitele – este o lume netrebnica, ce injoseste faptura omeneasca sub statutul omenesc adevarat. Aceasta fericire animala nu este decat o utopie primejdioasa, care introduce printre noi o caricatura a raiului, care contravine starii noastre omenesti si ne compromite mantuirea. Sub orice chip s-ar infatisa o atare lume si oricat de mieros sau de crunt s-ar apropia de crestinism, o atare lume nu e o lume crestina si o atare unitate, chiar daca ar trebui sa devina unitatea reala a societatii de maine, nu este comunitatea de dragoste a crestinismului si nu se poate confunda cu ea.
Pierderea sensului intruparii rapeste omului asteptarea sfarsitului, il desface din rostul lui si-i orienteaza faptuirea asupra imbunatatirii vietii de aici.
In locul transfigurarii lucrurilor in Dumnezeu, el asteapta mantuirea prin cultura si inlaturarea suferintei. Aceea ce crestinul asteapta de la Apocalipsa cer nou si pamant nou, in care Dumnezeu va sterge orice durere si intristare si lacrimi si moarte nu va mai fi rnult, caci toate cele dintai vor fi fost – omul de astazi le asteapta de acum, de aici, grabnic, de la fapta lui.
Ceea ce pierde prin aceasta lumea moderna este intelegerea sensului real al suferintei. In lumea omului modern, durerea nu are loc. Toata stradania lui e sa o inlature si daca – dintr-o intamplare nu reuseste – el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste, sau
se-ndraceste…
Şi, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiţia naşterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârşit. Şi, din adâncul amărăciunii sale, Înţeleptul, care pare că presimte-n El, totuşi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteşte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!
În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun.
În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim [liberi], nu facem decât să ne schimbăm robia.
Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: căstârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.
… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie,pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut Prunc. Ţie.
Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănele tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că Hristos a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.
La Hristos si in Hristos ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la Domnul Slavei nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.
O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie.
Mircea Vulcanescu,