X

13 octombrie. Un an de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Marcel Petrișor. „După 14 ani de închisoare, am avut două mari doruri: să călătoresc şi să iubesc. Mi le-am împlinit”

marcel-petrisor-foto-blog-CT.jpg

Joi, 13 octombrie, se împlinește un an de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Marcel Petrișor.

În memoria lui Marcel Petrișor vă oferim un interviu publicat de Formula AS, în urmă cu 7 ani.

„Înainte vreme se spunea că pe un bărbat îl for­mează familia, şcoala, biserica şi armata. În cazul lui Marcel Petrişor, familia, şcoala şi biserica şi-au îndeplinit sarcina, doar cu stagiul militar a fost complicat, el fiind înlocuit cu detenţia pe motive politice. A ispăşit aproape 14 ani de tem­niţă în regimul comunist, fiind coleg de celulă cu cei mai iluştri reprezentanţi ai aris­to­craţiei spiri­tua­le a României in­ter­be­lice. Tot în închisoare şi-a des­coperit şi vo­caţia de scriitor, care avea să-i dea, după ani de puş­că­rie, o nouă viaţă. În cărţile sale, Mar­cel Petrişor evocă o lume ro­mâ­nească fabuloa­să, în care legen­de, mi­turi, întâm­plări fan­tastice şi eroi ade­văraţi se regă­sesc alături de personaje obiş­nuite şi obi­ceiuri cotidiene ale unor timpuri pline de-un farmec azi dis­părut.

Literele coapte în cuptor

– Seva scrisului dvs. îşi află izvorul în copilăria şi adolescenţa petrecute în Ar­deal, într-un sat din Ţara Zarandului, Ocişor. Oa­menii de acolo, locu­rile şi po­veştile lor par să-şi fi pus amprenta de­fi­nitiv asupra memoriei dvs. Ne puteţi zugrăvi, fu­gi­tiv, lumea în care aţi crescut?

– Părinţii mei erau învăţători, cu pregătire austro-ungară, iar familia noastră era înstărită, în virtutea agoniselii bunicilor şi străbunicilor, neam de preoţi şi de ţărani harnici. Am crescut, deci, într-un mediu plin de reguli, pe care le încălcam cu plăcere. (Râde) Şcoa­la primară am făcut-o în sat, cu tata, care s-a căz­nit des­tul de mult să mă înveţe să scriu şi să socotesc. Arit­metica a fost un coşmar pentru mine, pentru că nu reuşeam să-i prind logica. Dacă mă întrebai: cât fac unu plus unu?, spuneam: doi. Dar dacă mă între­bai: unu plus cât fac doi?, eram în ceaţă. Iar alfabetul l-am învăţat numai după ce tata, exasperat, a făcut fiecare literă din aluat copt în cuptor, şi ne dădea tuturor ele­vi­lor să mâncăm câte una, două pe zi. Când repetam, ne întreba: „Ce literă e asta?”. Noi, nimic. „Dar ce-ai mâncat ieri, mă?”. „A”, „B”, „O” sau „X”!” – răs­pun­deam bucuroşi, în funcţie de ce mân­casem.
Cu limbile străine a fost, la început, tot un chin. Ma­ma ţinea să învăţ germană, despre care zicea: „Da­că ştii nemţeşte, vorbeşti şi cu împăratul”. Şi adăuga: „Iar dacă ştii şi latineşte, ca tată-tău, poţi vorbi şi cu Dum­nezeu”. Aşa că, de la vârsta de trei ani, mă trimitea câte o lună la o mătuşă, în Noul Banat – acum co­muna Horia -, care era locuit numai de şvabi. Mă­tu­şa era măritată acolo cu un notar şvab, Hess, şi vor­bea cu mine numai nemţeşte. Când scă­pam de acolo, parcă evadam din iad. Mai târziu, însă, mult mi-a folo­sit germana. În copilărie, am deprins şi niţică ma­ghiară, de pe la prieteni şi vecini. În liceu şi facultate, mi-a fost apoi mai uşor să învăţ rusă, franceză, engleză şi spaniolă. Aşa am ajuns să şi pre­dau limbi străine…

La noi, în Ardeal, se punea mare preţ pe educaţie, şi cu atât mai mult dacă era încununată de titlul de doc­tor. I se spunea „titulă”. Un avocat, un profesor, un medic, un popă, nu mai spun de un inginer, dacă avea titlul de doctor, adică „titulă”, câştiga respectul tuturor. Odată mi-a murit un văr, iar mama a fost la îngropăciune şi am întrebat-o cum a fost. „A fost totul bine, numai popa a zbârcit-o”. „Păi de ce?”. „A zis: Iar­tă-l pe robul tău, Tudor Petrişor”. „Şi ce e greşit în asta?”. „Trebuia să spună: Iartă-l pe robul tău, doc­­tor Tudor Petrişor”. „Dar de ce?”. „Păi, nici în fa­­ţa lui Dumnezeu nu e totuna dacă eşti sau nu cu titulă”. Cu toate astea, erau şi cazuri în care ştiinţa de carte îşi mai pierdea din „preştaţie”. Bunica paternă, Ru­zalia, era analfabetă, dar foarte bogată, foarte în­ţeleaptă şi teribil de pricepută în toate treburile casei. Îmi amintesc că eram mic şi am întrebat-o de ce nu se ui­tă-n „foi”, adică în reviste, ca mama. Şi ea mi-a spus: „N-am nevoie, că eu ştiu tăt ce scrie-n cărţi, da-n cărţi nu scrie tăt ce ştiu io”.

Mina de aur din curtea casei

-Cum de era aşa bogată bunica dvs.?

– Primise zestre mare de la tatăl ei, preot în Luncoiu, şi ştiuse să o înmulţească. Străbunicul Ion Pe­trişor fusese sărac, căci se trăgea dintr-o zonă amă­râtă, de la Grohot, chiar de sub Muntele Găina. Aco­lo, în postul Crăciunului, oamenii nu aveau de mân­­care decât nuci. A fost adus de minerii de la Luncoi, să le slujească, şi era plătit în praf de aur. Zi­ceau oa­me­nii: „Părinte, n-avem bani, dar ia nişte praf de aur”. Praful de aur se scoate din steril, printr-o metodă cu mercur, şi apoi se lămureşte-n foc. Am văzut cum se prepară, la străbunicii mei. Au­rul e de mai multe feluri: verde, gal­ben, roşu… de 14, 18, 24 de ka­rate şi aur pur, care e cel mai pre­ţios, ăla de Valea Arsului, aurul ver­de. Minerii pu­teau scoate praf de aur din mină, că pe atunci nu-i controla nimeni de­cât de bu­căţi de aur. De la un timp, i-au săpat pă­rin­telui o mină în beci şi lucrau şi pen­tru el, din când în când. Aşa s-a îmbogăţit străbu­ni­cul, iar cu ba­nii şi-a trimis bă­iatul la studii de teologie şi in­ginerie la Tübin­gen, în Ger­ma­nia, unde era, de pe atunci, una din cele mai pres­ti­gioase uni­versităţi din Eu­ropa, şi-a înzestrat fiica, a construit o şcoală în Luncoi, astăzi dispărută, şi bi­se­rici, i-a ajutat pe săr­mani… Cu banii de la tatăl ei, bu­nica şi-a făcut la Oci­şor o casă boie­rească, mobilată nu­mai cu lucruri de la Viena, a ridi­cat şi o casă a slu­gilor, plus hambar, grajd, cămară, stupărie; a cumpărat ani­male şi pă­mânt, a construit şi o şcoală în sat, unde a pre­dat fiul ei cel mai mic, Au­rel, adică tata, şi unde am învăţat şi eu… Bunica a ţinut gospodăria cu o mână de fier, căci bu­nicul era numai cu cele sfinte, a strâns bani în bănci, aşa încât avea dreptul să-i gireze pe cei care voiau să împru­mute. Nu ştia să semneze actele de girant, dar avea în­ţelegere cu banca: dacă punea de­­getul cel mic, omul căruia îi „semna” astfel cambia pu­tea lua 500 de zloţi de aur sau coroane, dacă îl pu­nea pe urmă­torul, mai mult, şi tot aşa, până la degetul cel mare, a cărui amprentă echivala cu un împrumut de 5.000 de coroane. Veneau oamenii şi se rugau de bunicul: „Spune la doamna preoteasă să pună numai dunga de la degetul cel mic, să ne deie şi nouă bani, cât să cumpărăm cucuruz pentru iarnă”. Bunica a năs­cut paisprezece copii, din care au trăit opt, pe care i-a educat şi i-a aranjat fiecare la casa lui. De exemplu, pe tata l-a însurat ea, fără să-i dea dreptul de a-şi ale­ge mireasa. Ea a ales-o şi a peţit-o. Mama, Melania, era tot fiică de preot, dar săracă. Bunica Ruzalia s-a dus la ea, în Aciua, peste şapte sa­te şi şapte văi, îm­brăcată ca la Vie­na şi încălţată cu cizme roşii, din pie­le, cu potcoave de aur. Avea o trăsură gal­benă, cu cai mari, negri. A fă­cut impresie, ce mai. (Râde) Bu­nica avea criterii ferme pentru ale­gerea unei ne­ves­te, de care a ţinut cont şi în cazul tatălui meu: să fie zdra­vănă, să poată munci, să nu fie betegoasă, adică bolnă­vi­cioasă, să fie ară­toa­să, ca să-ţi fie drag să ieşi cu ea în lume şi, dacă se poa­te, să fie orfană, ca să nu fugă aca­să la ai ei dacă nu-i con­vine ceva. Mama a avut toate aces­te calităţi.

– Tatăl dvs. a moştenit-o pe bunica Ruzalia în vreuna dintre aceste trăsături de şef de oşti?

– Era la fel de dur, dar cu alte preocupări. El râdea de bunica şi de mama care erau numai cu gân­dul la recoltă şi la banii din bancă. Dar ţinea mult să scoată om din mine, chiar cu forţa. Avea metode drastice de educaţie. Era înalt şi voinic, şi când îmi dădea câte o palmă, mă scotea din saboţi. Ţin minte că aveam vreo cinci ani când i-am cerut să mă înveţe să înot. M-a dus la Criş şi, fără de veste, m-a luat de ceafă şi m-a aruncat îmbrăcat în apă, zicân­du-mi: „Acum înoată”. Strigam ca din gură de şarpe că mă înec. Atunci, mi-a zvârlit un bostan şi m-am prins de el. Aşa am învăţat să înot. Altă dată, a vrut să mă înveţe să fac ceai. A fiert apa, a pus plantele, a tur­nat în ceşti, a pus zahă­rul şi a amestecat. Moment în care i-am spus că vreau zahărul din ceai, să-l mănânc separat. El mi-a spus că nu se poate, că s-a topit. Dar eu insistam. Agasat, mi-a tras două palme de am văzut stele verzi. Am început să plâng şi atunci bunicul Ion m-a luat cu el afară, să mă liniştească. Era noapte, iar pe cerul senin se vedea o lună mare, frumoasă. Atunci mi-a spus bunicul: „Dragul bunicului, nu mai plânge. Te rog să reţii un lucru: în viaţă să nu ceri niciodată luna de pe cer şi zahărul din ceai”.

– Aţi fost singur la părinţi?

– Nu, am mai avut un frate mai mare, care a murit de copil, şi mai am o soră cu doi ani mai mică, care trăieşte la Deva.

Ionică şi nuca

– Când v-aţi descoperit vocaţia de scriitor?

– În copilărie a fost o întâmplare care m-a arătat ca bun povestitor, dar de scris, am scris mult mai târziu, după ce am ieşit din închisoare, spre 40 de ani. La sărbători, se făceau mese mari, cu toată familia, şi eram mulţi. Şi era distracţie mare când ne puneau pe noi, copiii, să spunem poezii, să cântăm, să rostim diferite formule de salut sau texte în limbi străine. Ni se dădeau şi premii, şi toată lumea era fericită. Eu însă mă feream mereu să particip la astfel de con­cursuri, căci eram timid şi cam bleg. Odată totuşi, pe când aveam vreo şapte, opt ani, bunicul Ion, care mă iubea tare şi mă compătimea, m-a împins în faţă. Şi eu ce să spun? Mi-am amintit o poveste aflată de la baba Rada, o bătrână din capul satului, care ştia tot felul de leacuri din străbuni şi la care uneori mergeam cu bunicul, pentru diferite beteşuguri. Ea îmi spunea tot felul de snoave, ca să mă facă mai docil la tra­tament. Şi am spus asistenţei una dintre istorisirile babei Rada. Era despre un băiat sărac, căruia maică-sa nu i-a putut da, când a plecat să-şi caute rostul în lume, decât o nucă – singurul rod pe care îl făcuse nucul din curtea lor, timp de 40 de ani. Acest băiat a ajuns la curtea unui împărat, care căuta un soţ pentru fata lui. Condiţia obligatorie era ca băiatul care voia să se însoare cu fata de împărat să-i poată aduce aces­teia ceva ce nu mai văzuse nimeni şi nici nu avea să mai vadă după ce se uita fata la acel lucru. Mai îna­inte veniseră la curte doi prinţi, unul îmbrăcat în alb, care îi dăruise fiicei de împărat o pană a unei păsări care făcea ouă de aur, şi un altul, îmbrăcat în verde, care îi dăruise o piatră preţioasă de pe fundul mării. Dar împăratul le-a spus că acestea, deşi rare, mai pot fi văzute şi de alţii şi i-a respins. Atunci, Ionică al nostru, român neaoş, înveşmântat în nişte zdrenţe, a îndrăznit să vină cu nuca lui. Toată lumea era mirată, căci toţi mai văzuseră nuci. El a zis: „Stăpâne, nuca asta e singurul rod al unui nuc, şi nimeni nu s-a uitat în ea, să vadă ce este înăuntru”. A desfăcut-o, a scos miezul. „Iată, miezul ei, pe care de acum înainte ni­meni nu-l va mai vedea” – a mai spus, şi l-a înghiţit. Aşa a lu­at-o Ionică din Ţara Za­ran­dului pe prinţesă de soţie. Mătuşa care pre­­zida juriul m-a che­mat şi mi-a în­mânat o cutie de bomboane, stârnind invidia co­pii­lor şi a mamelor. Nu ştiam ce să fac cu cu­tia, m-am dus la bu­ni­cul. Şi el mi-a zis: „Du-te şi ser­veş­te-le cu bomboane pe fetiţe, că aşa face un ca­va­ler”.
După cum am spus, însă, pofta de scris mi-a venit în puş­cărie, când, zi după zi, lună după lună şi an du­pă an, ne măcina o rutină cenuşie şi rea ca­re trebuia spartă cum­va. Îmi aminteam tot felul de poveşti din sat şi le spuneam ca­ma­razilor de închi­soare, ba mai şi scorneam altele, pentru plăcerea noastră, a tuturor.

– Cu toate acestea, literatura v-a atras mai de­vreme, căci aţi urmat Facultatea de Litere…
– Nu, prima oară am intrat la Medicină, la Cluj. Tata mi-a spus că nu mă ţine în facultate decât dacă fac Medicina. Norocul meu că în liceu, mi-am umplut capul de matematică, fizică şi chimie, chit că n-am avut niciodată aplecare spre ştiinţele exacte. Am intrat la Medicină şi am făcut doi ani, dar apoi m-am plictisit. Din liceu îmi intrase în cap că trebuie să fac ceva ce nu fac alţii. Atunci, prin clasa a treia de liceu, am urmat cursuri de planorism la o şcoală nemţească de pe lângă Brad. Când a aflat tata, a făcut mare scan­dal. Pe urmă, am crescut şerpi veninoşi şi vipere, re­coltam veninul şi îl vindeam unui farmacist evreu din Hălmagiu. Puţin a fost să nu mă muşte de moarte o viperă. Tot aşa, mi se părea mai interesant acum să fac Filosofia, cu gândul că voi inventa un sistem filo­sofic propriu şi voi fi altfel decât toţi ceilalţi. Aşa că, în 1951, m-am înscris la Filosofie. Un văr m-a pârât acasă, iar tata mi-a tăiat subvenţia, căci mă pre­venise că nu finanţează decât Medicina. M-am descurcat cu ajutorul mamei şi al unor preoţi. În perioada aceea, Lucian Blaga fusese îndepărtat de la catedră deja, dar îl audiam la Biblioteca Judeţeană din Cluj, unde ţinea cursuri private, gratuit, în fiecare săptămână. În acelaşi an, pe toţi cei de la Filosofie, de la Cluj şi Timişoara, ne-au transferat la Universitatea Bucureşti, ca să fim sub supraveghere politică. Iar pe 13 aprilie 1952, chiar de ziua mea de naştere, am fost arestat. Securitatea l-a prins pe un coleg pe care îl urmărea de mult, Ovidiu Cotruş, unul dintre fruntaşii Centrului Studenţesc Le­gionar din Cluj, nepotul poe­tului Aron Cotruş. Asupra lui secu­riştii au găsit cartela mea de cantină. I-o dă­dusem să mănânce, că era fugar. M-au luat, deci, şi pe mi­ne. La judecată, mi-au dat o pedeapsă de un an şi jumătate de închi­soare, pentru „omisiune de denunţ” şi „favorizarea infractorului”, pe­deapsă pe care o şi isprăvisem, până la capătul proce­su­lui. Dar atunci se putea da şi pe­deap­să ad­mi­nistrativă, fără o nouă ho­tă­râre, numai pe baza voinţei celor din ad­mi­nistraţia peniten­cia­re­lor, până la cinci ani de în­chisoare. Şi am primit şi eu una. Am tre­cut prin peni­tenciarele din Jilava, Aiud, Gherla… În 1955, s-a dat o am­nis­tie pentru pedepsele până în cinci ani şi pentru pedepsele administrative. M-au eliberat abia în iulie 1956. În toamnă, am intrat la Fa­cul­tatea de Litere, căci la Filosofie nu mai eram primit. Dar în no­iem­brie, m-au arestat din nou, sub acuzaţia de „crimă împotriva secu­rităţii statului”. Voi­sem să or­ga­nizez o ma­ni­fes­ta­ţie de solidaritate cu studenţii din Un­garia, care se răz­vrătiseră contra co­mu­nismului şi a ocu­pa­ţiei so­vietice. Am fost con­damnat iniţial la moar­te, apoi, după şase luni, mi s-a comutat pedeapsa în muncă sil­nică pe viaţă.

Aristocraţia închisorilor

– Şi prima condamnare, şi a doua, le-aţi suferit cu eticheta de legionar, deşi dvs. nu puteaţi fi le­gio­nar, căci aveaţi numai 11 ani în 1941, când Miş­carea Legionară a încetat să existe ca partid politic. De ce aţi fost, totuşi, considerat legionar?

– Despre Mişcarea Legionară ştiam lucruri vagi, din copilărie. Îmi auzeam rudele vorbind uneori des­pre asta. Totuşi, prin 1948, când eram în ultima clasă de liceu, aveam doi prieteni mai mari, care tre­cuseră prin „Frăţia de Cruce”, o organizaţie de tineret a Miş­cării, şi care m-au chemat la o întâlnire a lor, să punem la cale un grup de rezistenţă anticomunistă. Nu mai ştiu din ce pricină nu am ajuns la acea în­tâl­nire şi aşa am scăpat să nu fiu arestat încă de atunci. Căci i-a ridicat Securitatea pe toţi. Însă în 1952, când am fost luat şi eu, m-au acuzat că l-am ajutat pe Ovidiu Cotruş, pentru că sunt legionar. La anchetă, întâi voiau să te pună în postura de duşman al parti­dului, deci al poporului, şi pentru asta îţi spu­neau să scrii: cutare, născut la…, legionar, declar ur­mă­toa­rele. Dacă spu­neai că nu eşti legionar, ei se străduiau să demonstreze că minţi, pornind de la le­gă­turile cele mai firave pe care le aveai cu vreun le­gio­nar. Dacă i-ai dat cândva „bună ziua” unui legionar pe stradă, însemna că şi tu eşti legio­nar. Odată, i-am şi replicat unui anchetator, ca să-i arăt cât e de absurdă „logica” lui: „Dar dacă dvs. vor­biţi acum cu mine, sun­teţi tot le­gio­nar?”. M-a snopit în bătaie pentru asta. Ori­cum, ajunsese formulă stereotipă: cu­tare, năs­cut… legionar. Macedo-românii erau obli­gaţi să scrie „legionar fanatic”, ca şi buco­vi­ne­nii şi vrâncenii, pentru că erau mai dârji.

„Am început să fac literatură în puşcărie”

-Spuneaţi că aţi început să scrieţi în închisoare, mental, căci nu aveaţi dreptul la creion şi hârtie. Care a fost începutul?

– Cum spuneam, în celulă nu aveai ce să faci toată ziua şi îţi mucegăia creierul fără activitate. Nu aveam cărţi să citim, nu puteam scrie, eram deseori ţinuţi la izolare, fără să avem cum vorbi cu cineva. În clipele de singu­rătate, ne rugam şi ne scufundam în amin­tiri. Cei care aveau talent poetic com­pu­neau mental poezii şi le transmiteau prin Morse din celulă în celulă. Când eram mai mulţi într-o cameră, învăţam unul de la altul câte ceva din ce făcu­sem la şcoală, filosofie, istorie, limbi străine şi ne povesteam cărţile pe care le citisem. Şi aşa se năştea literatura. Mai ales că am stat cu oameni foarte capabili, ca Gheor­ghe Calciu, Costache Oprişan, De­mos­tene Andronescu… La Aiud i-am întâlnit pe marele fizician Geor­ge Manu, pe părintele Dumitru Stăni­loae, pe Petre Ţuţea – care era de-atunci o le­gendă -, pe Mircea Vulcănescu, pe Radu Gyr, pe Ni­chifor Crainic, pe Ernest Bernea, pe Valeriu Barto­lomeu Anania, pe Sandu Tudor, pe prinţul Alexandru Ghyka… Era acolo aristocraţia spirituală a României. Şi nu ne-am văzut o zi sau o lună, ci un car de ani! Ţin minte cum odată, Puiu Cotruş povestea „Război şi pace”, romanul lui Tolstoi, şi asculta şi gardianul la geamul nostru. Dar spunea cartea pe episoade, că nu izbutea să termine într-o zi, iar gardianul zice: „Bă, să nu o omori pe Nataşa până mâine, că vin tot eu la post”. Unii erau mai buni povestitori, alţii mai slabi, dar asta ne ajuta să ne trecem timpul. Şi atunci m-am gândit că povestitul ar fi ceva ce mi-ar plăcea şi în libertate. Rememorarea unor întâmplări din sat sau redarea unor poveşti pe care le ştiam de la alţii nu-mi mai era suficientă de la o vreme, drept pentru care am început să literaturizez, să imaginez… Bine, volumul de memorii din închisori, reeditate acum câţiva ani cu titlul „Cumplite încercări, Doamne!…” a fost litera­tură nonficţională, de fapt un document, o mărturie scrisă literar. Prima dată am scris-o în limba germană, cu gândul ca dacă mi-o găseşte cineva, să treacă mai uşor peste ea, neînţelegând limba. O intitulasem: „O călătorie prin mine însumi”. În 1968 m-au arestat ca să găsească această carte, ştiau de ea. Şi au găsit-o. Iar faptul că am scris-o în germană i-a con­vins că voiam să o trimit peste gra­niţă. Mi-au luat-o. Nu aveam niciun du­plicat şi am scris-o din nou.

Omul propune, Domnul dispune

– Cu ce gând aţi scris amintirile din închisoare?

– Cu dorinţa de a depune mărturie, căci speram ca vreo­dată astfel de mărturii să conteze. Tot timpul am avut cre­dinţa că voi scăpa din închisoare şi că vom scăpa de comunişti. Chiar şi atunci când am fost condamnat la moarte. Sigur că au fost momente în care m-am spe­riat, ca atunci când eram torturat sau când am primit sentinţa de condamnare la moarte, dar niciodată n-am disperat, pentru că am avut aceas­tă certitudine: „Omul propune, Domnul dispune”.

– V-a ajutat credinţa în Dumnezeu. Eraţi cre­din­cios înainte de închisoare sau acolo l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

– Eu m-am născut creştin, deci fără nicio altă frică în afară de Dumnezeu. Nu am respectat nicio inter­dicţie pusă de om, şi pentru asta am mâncat la bătaie să-mi ajungă pentru nouă vieţi. De mic nu eram li­niştit decât la Liturghie. Am avut sfială în faţa sacru­lui şi, la ananghie, nu mi-am pus nădejdea decât în Dum­nezeu. „Doam­ne, ajută-mă!”.

– Cum aţi fost perceput în lumea literară, ştiindu-se trecutul dvs.?

– Primul care m-a publicat a fost Mir­cea Sân­timbreanu, directorul Edi­turii Albatros. Un alt sus­ţi­nător printre scriitori mi-a fost Matei Călinescu. Am fost mai întâi colegi de facultate, şi după ce am ieşit din puşcărie, în 1964, mi-a fost profesor. La exa­mene a spus public: „Pe dl Marcel Petrişor îl cu­noaştem mai de mult, ştim ce poate, i se acordă notă ma­ximă din oficiu”. De asemenea, Ştefan Augustin Doinaş, fost deţinut politic şi el, alături de care am picat în mâi­nile Securităţii, în 1956, s-a purtat foarte bine cu mine, şi Cornel Mihai Ionescu, al cărui tată, Mi­hai Io­nescu, fusese profesor de Drept Canonic la Facul­tatea de Teologie, şi deţinut politic. În rest, aveam re­laţii aşa, colegiale, cu mulţi al­ţii, dar nu pot spune că am fost o vedetă sau un răs­făţat al Uniunii Scri­­i­to­rilor. Marea mea bucurie a fost că, după ce am intrat în Uniunea Scriitorilor, am putut călători prin ţările socialiste, mai ales în URSS. Mi-au plăcut me­reu literatura şi limba rusă, m-a fascinat istoria Rusiei şi am căutat să aflu cum a intrat o astfel de ţară pe mâ­na comuniştilor.

– Cu plăcerea călăto­rii­lor aţi rămas şi astăzi, căci sun­teţi mereu pe drumuri: când la Ocişor, când la Bucureşti, când la Paris, unde locuieşte soţia dvs., când la vreun prieten din cine ştie ce colţ de lume, când într-o excursie într-o ţară exotică…

– Da, pentru că după eli­berarea din închisoare, am avut două mari doruri: să explorez un spaţiu cât mai vast şi să iubesc cât mai mult. Mi le-am împlinit pe amân­două. Şi, pe cât m-am pri­ceput, le-am transpus şi în scris.

– Vorbiţi despre iubire cu un ton şi un respect spe­cial. Lipsa ei, în anii groaz­nici ai închisorii, v-a chi­nuit do­rurile şi i-a sporit importan­ţa?

– Fără iubire, lumea este un iad. Sigur, sunt mai mul­te forme de dragoste, ca iubirea de aproapele, prie­te­nia sau afecţiunea pentru rude şi oameni apropiaţi. De unele am avut parte şi în închi­soa­re. De pildă, am fost salvat de la moarte de Gheorghe Cal­ciu, care a făcut zece zile de greva foa­mei, şi apoi, cu complicitatea unui medic, a făcut rost de antibiotice, ca să mă trateze de dizenterie. Însă cel mai tare ne chi­nuia pe toţi dragostea pentru o femeie. Unii dintre noi aveau iubite când au fost arestaţi, iar pentru ei era şi mai greu. Dar să nu credeţi că vorbesc despre nevoia de iubire trupească. Orice impulsiune sexuală se stin­sese după ani de bătăi, înfometare, trai în frig extrem sau în căldură insuportabilă, în mizerie şi fără nici cea mai mică îngrijire medicală… Trupul nu mai avea vlagă pentru a tresări la un gând sau chiar la imaginea unei femei. Noi tânjeam după dragoste sufletească. Se rupea carnea pe noi după o clipă de iubire adevărată, după un moment miraculos, de contemplare a chipului unei fete care să fie, cu inima, a noas­tră şi noi ai ei. Uneori, mai po­vesteam despre cum ne imaginăm noi iubirea, dacă vom supravieţui puşcăriei.

S-ar fi putut scrie opere enorme pe tema asta, şi s-a şi scris câte ceva. Prietenul Demostene An­dro­nescu, de exemplu, are câteva poezii de dragoste tulburătoare, înnebunitoare, de fapt, dacă ţii sea­ma de context. Prin claustrare şi su­fe­rinţă, am căpătat o mare ca­pa­ci­tate de iubire. Şi după ce am ieşit din închisoare, eu unul, cel puţin, nu am putut refuza dragostea, de câte ori mi-a ieşit în cale. O vreme, nici nu am putut fi băr­batul unei singure femei, cum poate s-ar fi cuvenit, dar nu am trădat niciodată, şi pe toate cele pe care le-am cunoscut le-am iubit cu toată fiinţa mea. Nu am fost un cuceritor, ci am primit iubirea, când mi s-a ofe­rit, şi am răspuns cu iubire. Într-un final, mi-am găsit şi dragostea pentru o viaţă, alături de care am rămas până azi.”

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.


Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul nostru. De asemenea, împărtășim informații despre utilizarea de către dvs. a site-ului nostru cu partenerii noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză. View more
Cookies settings
Accept
Politica de confidențialitate
Privacy & Cookies policy
Cookie name Active
Save settings
Cookies settings