Ora de istorie: 98 de ani de la înființarea Mișcării Legionare, descrisă de Mircea Eliade ca „singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României”. Academia Română: Mișcarea Legionară nu a fost fascistă

Studiul istoricului Ioan Scurtu

Pentru a intra în subiectul unei necesare dezbateri, ActiveNews a publicat o parte dintr-un studiu pe aceasta temă al președintelui Secției de Științe Istorice și Arheologie al Academiei Oamenilor de Știință din România, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, studiu intitulat „Ideologie și formațiuni de dreapta în Romania (1919 – 1943)” *:

„Crearea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esențial în afirmarea curentului de dreapta, de factură morală. După aproape un deceniu de la Marea Unire din 1918, carențele regimului democratic deveneau tot mai evidente, iar o parte a opiniei publice – mai ales a tinerilor – considera că erau necesare alte soluții pentru „salvarea” țării. În acest context a fost creată Legiunea Arhanghelul Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail „a durat un minut”, adică atât cât a citit textul: „Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se înființează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici. Semnează Corneliu Zelea Codreanu”. Era vorba de o copie a icoanei de la Mănăstirea Văcărești, reprezentându-l pe Sfântul Mihail, care fusese păstrată în Căminul Studenților Creștini din Iași.

A doua zi, cei câțiva întemeietori ai Legiunii – „Văcăreștenii” – au mers la A.C. Cuza, cerându-i să-i dezlege de jurămintele pe care le-au depus în cadrul Ligii Apărării Național-Creștine, precizându-i în scris: „Pe calea care mergeți acum, noi nu vă putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credință nu putem, deoarece, nouă, credința ne-a dat tot avântul în luptă”. A.C. Cuza i-a dezlegat de jurăminte și i-a sfătuit să nu facă greșeli, deoarece „în politică, greșelile se plătesc scump”. Apoi, „Văcăreștenii”, deveniți legionari, l-au vizitat pe Corneliu Șumuleanu, președintele LANC-Statutară, citindu-i o scrisoare în termeni similari.

Înființarea Legiunii a trecut neobservată de opinia publică, iar presa nu a consemnat acest moment. Noua organizație nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că Legiunea Arhanghelul Mihail nu era un partid politic, ci o mișcare politică și națională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii Legiunii își ziceau legionari, iar conducătorul lor – „născut, iar nu făcut” – era Corneliu Zelea Codreanu, numit „Căpitan”. În acel moment, Legiunea nu avea sediu și nici resurse financiare. Cei câțiva aderenți se adunau într-o cameră de la Căminul Studențesc Creștin din Iași. Pe pereții acesteia erau lipite fâșii de hârtie, pe care fuseseră scrise următoarele maxime: „Cel ce n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”; „Feriți-vă de pofta cărnii, care omoară sufletul”; „Nu alunga eroul din tine”; „Cine știe să moară nu va fi rob niciodată”; „Aștept învierea patriei mele și nimicirea cetelor de vânzători”.

Legiunea pășea în viața politică a României fără nici un program, deoarece – afirma Codreanu – „nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simțeam la fel. Nu cei ce aveam același fel de a gândi, ci acei care aveam aceeași construcție sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeități – Rațiunea – va fi sfărâmată”. El susținea că „Țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că „Piatra unghiulară de la care pornește Legiunea este omul; nu programul politic”. În opinia sa, Legiunea Arhanghelul Mihail va fi „mai mult o școală și o oaste decât un partid politic”. Din „școala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calități de erou. Un uriaș în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte și să biruiască împotriva dușmanilor Patriei”.

Caracterul inovator al Legiunii Arhanghelul Mihail rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democrației, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum și din modul de organizare și conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice. În opinia lui Codreanu, politicienii României ofereau programe atrăgătoare pentru a înșela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene și petreceri scandaloase; ei aveau nevoie de bani pentru viața proprie, dar și pentru a întreține clientela politică, pentru a obține voturi, pentru cumpărarea de conștiințe. În acest scop, politicienii urmăreau să obțină guvernarea țării, adică posibilitatea spolierii ei, să intre în cât mai multe consilii de administrație ale întreprinderilor evreiești, pentru a încasa tantieme și jetoane, să facă afaceri scandaloase. Astfel, corupția se întindea ca o pecingine peste țară. Când statul nu le va mai putea da banii necesari, politicienii vor ceda bancherilor străini bogățiile pământului și, cu ele, independența națională. „O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga țării. Acesta este politicianismul. Jos, se va întinde: mizeria, dezolarea și deznădejdea”.

O altă direcție majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilați cu comuniștii. În opinia legionarilor, evreii au invadat țara, profitând de complicitatea politicienilor și de spiritul tolerant al poporului român. Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează și urmăresc distrugerea statului român. Ei erau acuzați că lovesc în fibra poporului român, mai ales a țăranului, prin cumpărarea produselor agricole la prețuri de nimic și împânzirea satelor cu cârciumi, la care vând produse alcoolice falsificate; ei ocupă slujbele cele mai bine plătite, înlăturând pe funcționarii români; ei au ajuns să copleșească, prin numărul lor, orașele pentru a le deznaționaliza; ei au invadat Universitățile, urmând să înlăture elita românească; ei sunt stăpânii presei din România; ei sunt proprietarii întreprinderilor industriale și ai băncilor din țară; îi cumpără pe politicieni, care adoptă legi și iau măsuri dirijați din umbră de evrei.

Asemenea idei fuseseră propagate și de A.C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderența lor în rândul populației a fost slabă. Din acest punct de vedere. Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României.

După eșecul în alegeri, Corneliu Zelea Codreanu și-a concentrat atenția spre organizarea Legiunii și impunerea ei în viața politică a României. Problema șefiei nu se punea în nici un fel, deoarece – așa cum scria Ion. I. Moța – Legiunea Arhanghelul Mihail „are un șef, neales de nimeni, ci consimțit de cei ce, atrași de o forță tainică, au venit să se constituie sub conducerea șefului, celulele ordonate și disciplinate ale organizației. Acest șef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu”. Era una din caracteristicile esențiale ale Legiunii, într-o vreme în care lupta pentru șefie constituia un obiectiv de bază în celelalte organizații politice, iar multe sciziuni și confruntări au fost generate tocmai de această luptă.

La 1 august 1927, a apărut primul număr al gazetei Legiunii Arhanghelul Mihail, intitulată „Pământul strămoșesc”, care se tipărea la Orăștie, prin efortul părintelui Moța. În primul număr erau publicate versurile lui George Coșbuc din poezia Decebal către popor: „Din Zei de-am fi coborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori,/ Dar nu-i tot una leu să mori/ Ori câine înlănțuit!/”. Gazeta a devenit un important mijloc de propagandă legionară. În octombrie 1927, „Pământul strămoșesc” avea 2586 de abonați, număr considerat de Codreanu ca un succes remarcabil.

Aderența la noua organizație a fost extrem de slabă. Horia Sima avea să scrie: ”Corneliu Codreanu nu putea să conteze decât pe indivizi izolați în orașe și sate. Asta era tot ce mai rămăsese din miile de tineri ce luptaseră în rândurile mișcării studențești. Cea mai mare parte dintre ei, luați de curentul vieții, se îndepărtaseră de politică; alții stagnau încă în incertitudine. În condițiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete județene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi șefi de județ, acolo unde nu existau decât câteva elemente în fiecare județ. Corneliu Codreanu s-a văzut constrâns să adopte un alt sistem de organizare, ce reunește într-un ansamblu dinamic și maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea «cuibului»”. Acesta era alcătuit dintr-un număr de 3-13 oameni, sub comanda unui șef, care era numit de Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a stabilit că: fiecare membru al cuibului desfășoară o activitate concretă; cuibul rezolvă problemele (de exemplu: săparea unei fântâni, repararea unui podeț); cuibul este ușor transformabil, din unitate de muncă în unitate de luptă și invers; creează un mare număr de cadre, deoarece oamenii se pot specializa în arta conducerii; localizează efectul unei trădări sau defecțiuni; este cel mai bun loc unde se poate face educație, toți fiind prieteni, putându-și destăinui necazurile, putând primi un sfat sau o pedeapsă. Cuibul trebuia să se conducă după șase „legi”: a disciplinei; a muncii; a tăcerii; a educației; a ajutorului reciproc; a onoarei.

Legiunea a fost organizată pe patru secțiuni: de Tineret (Frățiile de Cruce); de Protecție; de Ajutor a Femeilor Române; Internațională. Prima secție cuprindea tinerii „care se prind cu noi frați ca să apere, să curețe și să dezrobească pământul nostru strămoșesc, crescând, muncind și luptând în iubire de țară, după principiile Legiunii”. Cel înscris avea următoarele obligații: să facă 5 abonamente la revista „Pământul strămoșesc”, pe termen de cel puțin 5 luni; să lucreze un sfert de oră pe zi pentru Legiune, sau să dea a 40-a parte din câștig; să boteze cinci copii în credința Legiunii, în termen de 5 luni; să-și ajute frații din Legiune. Secția de Protecție era alcătuită din oameni maturi, care doreau „să susțină, să încurajeze și să protejeze sforțările către o viață nouă, creștină, românească și disciplinată, a tinerimii din Legiune”; membrii acestei secții trebuiau să contribuie la ajutorul Legiunii (un sfert de oră pe zi sau a 40-a parte din câștig), să se ajute și să se susțină reciproc „în toate întreprinderile și împrejurările”. Secția de Ajutor a Femeilor Române viza „restabilirea morală a societății românești”; mamele trebuiau să-și crească copiii în credința creștină, contra „frivolității, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urâțește și dezgustă”, să combată „dansurile nesănătoase și nemorale”, să lupte ca fetele de la țară să nu mai ajungă servitoare la evrei. În Secția Internațională urmau să se grupeze toți românii aflați în afara hotarelor țării; scopul ei era de a „propovădui” adevărul despre invazia pământului românesc de către evrei, să adune calomniile debitate de evrei la adresa românilor, pentru a fi publicate și cunoscute în țară; să țină legătura cu alte organizații similare din lume „în vederea rezolvării problemei jidovești”.

Legionarii aveau obligația să se conducă după patru „linii”: 1) credința în Dumnezeu, prin care considerau că se asigură „contactul cu morții noștri și ai neamului”; 2) încrederea în misiunea proprie – „o încredere nelimitată în steaua noastră și a neamului”; 3) dragostea reciprocă – „ca și cum am fi fost din aceeași familie și ne-am fi cunoscut de mici copii”; 4) cântecul – ca formă de manifestare a stării lăuntrice; între cântece se numărau: Pe o stâncă neagră – care-l glorifica pe Ștefan cel Mare; Ca un glob de aur – închinat lui Mihai Viteazul; Cântecul lui Avram Iancu; Să sune iarăși goarna – cântecul Școlii Militare de Infanterie din 1917; Sculați Români – compus de Iustin Ilieșiu și Istrati, care a fost proclamat Imnul Legiunii.

Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei, „oameni noi”, „cu calități de erou”, un fel de prototip pentru românul de mâine, care „să frângă în două întreaga istorie și să pună temeliile începutului unei alte istorii românești”. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viața comună în cuib, în tabere de muncă, în organizația și „familia legionară”, după care legionarul va fi „trimis” în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăța să fie corect; să lupte, pentru a se învăța viteaz și tare; să muncească, pentru a se învăța muncitor, iubitor de toți cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oțeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depășirea propriei lui persoane, slujindu-și neamul”. Unde se va duce, legionarul va crea un mediu de aceeași natură, va face alți legionari și lumea îl va urma; toți la un loc vor constitui o oaste, o forță, care va birui.

În Legiunea Arhanghelul Mihail s-au înscris câțiva foști militanți în LANC, precum inginerul Gheorghe Clime, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s-au apropiat gen. Macridescu și prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderența a fost foarte slabă. De aceea, Codreanu a decis: „Să mergem să cucerim România! Plecați în sate și strigați: – S-a făcut o nouă organizație politică, înscrieți-vă cu toții într-însa”.

În ziua de 8 noiembrie 1927, a fost organizată, la Iași, festivitatea de depunere a primului legământ legionar. Solemnitatea a început prin amestecarea țărânii aduse de la localități istorice: Turda, Războieni, Sarmizegetusa, Călugăreni, Podul Înalt, Suceava, Neamț, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Țebea, Roșcani, Tg. Jiu, Oituz, Cașin, Prunaru, Turtucaia. Apoi, au fost umplute pungulițe făcute din piele și legate cu șnur, pe care legionarii le-au primit cu ocazia jurământului pentru a le purta la piept. Primii care au depus jurământul au fost Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, îmbrăcați în costume naționale, purtând o zvastică mare în dreptul inimii.”

Sursa lucrării: Profesor Ioan Scurtu, POLITICĂ ȘI VIAȚĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012

* Extras din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluție. Documente. 1919-1927, (București, 1996) și Ideologie și formațiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009.

Revista Historia ne prezintă alături de fotografia istorică de mai jos textul omagial publicat de Emil Cioran la doi ani după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mișcării Legionare, asasinat brutal de regele dictator Carol al II-lea împreună cu alți 13 camarazi ai săi, conform documentelor SSI/SRI/CNSAS:

Profilul interior al Căpitanului

«Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populară. Cei aflați între cer și pământ n-aveau nici un coninut, decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort. Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăgind dezmățul dulce al lipsei de menire. Biata țară era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag. În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință se îndrepta spre putere.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruse care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri?

Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”. Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al țării derivă din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința în flecăreală.

Dar ideile Căpitanului, grele și rare, îi răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc”. Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respiră natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță.”
„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.
„Mișcarea Legionară”, adaug eu.

Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace. Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el românul era numai român, adică un maerial uman alcătuit din ațipiri și umilinți. Legionarul este un român de substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria sufereă de insomnie.

Eram obșinuiți cu patriotul de ocazie, galatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sînt alabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un sufle de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi și a te salva, politică și mistică, iată cărei inreductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înțelege. El totuși scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Înseși mișcării i-a propus un mod de viață care întrece rezistența românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuși mai puțin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influența lui n-a articulat numai pe ucenici ci, într-un anumit sens, și pe dușmani. Căci aceștia din lichele au devenit monștri. S-a (I-a) obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreția Căpitanului n-ar fi cerut o echivalență negativă. Am fi nedrepți cu călăii, dacă i-am considera ratați. Toți s-au împlinit. Un pas în plus și trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În cîțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur, dar peste singurătatea noastră se ridică singurătatea României.

Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană și-a readus cerul deasupra României.»

(„Glasul strămoșesc”, Sibiu, anul VI, nr. 10, din 25 decembrie 1940)