X

“S-a dat cap de sfânt pe trup de desfrânată…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI și GLASUL SFÂNTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea conștiinței, pe care căutăm să o acoperim

Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul! Iată ce interdicții au creștinii în ziua ultimei mari sărbători a verii

“În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în ultima sărbătoare a anului bisericesc, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. E înfricoşătoare, înspăimântătoare această întâmplare care ni se înfăţişează, moartea unui mare, mare sfânt, cel mai mare prooroc. El era mai mult decât un prooroc, el nu proorocea sau arăta cu sute, sau cu mii de ani înainte că va veni Mesia – pentru că cea mai înaltă treaptă spre care putea să năzuiască un prooroc era să-L binevestească pe Dumnezeu, să binevestească venirea lui Dumnezeu în istorie, să binevestească lucrul cel mai important, mai important decât facerea lumii: Întruparea lui Dumnezeu. Si, după aceea, istoria şi viaţa lui Dumnezeu între noi şi mântuirea pe care a adus-o Dumnezeu prin Cuvântul Său, Care ne-a scos pe noi din înşelăciunea demonilor, prin faptele Sale care ne-au dezvelit chipul lui Dumnezeu cel adevărat – şi ne descoperă neîncetat prin harul și puterea pe care ni le-a lăsat şi ni le lasă neîncetat în Biserică prin Sfintele Taine – şi ne dezrobeşte pe noi din robia vrăjmaşului, şi ne îndulceşte de Dumnezeiasca Împărăţie încă de acum, în parte, ca o arvună, prin Patimile, prin moartea Sa, prin Învierea Sa, cea care ne-a scos din moartea cea veşnică, din păcatul care ne ţinea sub stăpânire, din puterea călăului celui mare, a lupului înţelegător care ne ţinea sub stăpânire toată viaţa.

Nu era lucru mai mare pentru prooroci decât să proorocească despre Mesia. Cei mai mari profeţi sunt cei care au proorocit despre Mesia. Proorocia lor era mare dacă nu se oprea numai la anii următori despre Israel, despre ce urma să se întâmple cu el, despre robiile în care urmau să cadă evreii. Si proorocia lor era mare dacă înainta până la Cel Veşnic, la Cel Ce Este. Iar Sfântul Ioan Botezătorul era mult mai mult decât atât pentru că el, nu numai că a vestit că va veni după el Cel Ce este mai mare decât el și Căruia el nu-I este vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor, ci L-a şi arătat. Deci era mai mult decât proorocie, era mărturisire. Moartea lui nu mai era orice fel de moarte, nici măcar nu mai era moarte de sfânt, ci era moarte martirică, era moarte mucenicească. El deja Îl vestise pe Hristos, Îl arătase, Îl descoperise, prin el se lucrase această epifanie, această teofanie, descoperirea lui Dumnezeu. Şi nu numai a lui Dumnezeu Fiul, ci a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. El este printre primii care vorbesc despre Duhul Sfânt clar: Peste Care veţi vedea că coboară Duhul Sfânt, Acela este. Până atunci nu s-a prea vorbit despre Duhul Sfânt. Prin gura lui şi prin mâinile lui și prin faptele lui S-a descoperit Treimea.

Ne minunăm de Sfântul Alexandru de Svir căruia i S-a arătat Sfânta Treime şi n-a putrezit, de care ateismul sovietic s-a înspăimântat când l-au purtat în mijlocul pieţei printre oameni și au vrut să dovedească tuturor, având acolo medici legişti și tot felul de aşa-zişi cunoscători, că e îmbălsămat și au văzut că, de fapt, nu era îmbălsămat, ci desăvârşit. Nu avea organele interne scoase, ci erau toate la locul lor. Si era ca şi cum atunci ar fi adormit și asta era înspăimântător, pentru că el murise de sute de ani. Si, această nestricăciune a trupului său, era şi pentru că a văzut Treimea – i Se descoperise – a văzut Sfânta Treime aşa cum si Avraam [a vazut-o], şi, prin aceasta, că a venit la el Sfânta Treime, S-a adăpostit şi a stat de vorbă cu el. Cu atât mai mult Sf. Ioan Botezătorul, care a mărturisit Treimea, care a vorbit cu Tatăl, care a vorbit cu Fiul şi L-a botezat, care L-a văzut pe Duhul Sfânt coborând, mare este acest sfânt.

Întorcându-ne acum la această întâmplare zguduitoare – zguduitoare de ce? Pentru că, în general, Sf. Ioan Botezătorul închipuie sau preînchipuie conştiinţa noastră. Toţi avem unSfant Ioan Botezătorul în mintea şi în inima noastră, conştiinţa care ne vorbeşte și ne spune, aşa cum acela striga şi spunea: Nu-ţi este permis să iei pe femeia fratelui tău! – care încă nu murise. Si le striga fără ruşine, fără frică, de faţă cu tot poporul. Aşa strigă conştiinţa noastră cu glas neîncetat. Oricât am încerca noi s-o astupăm, s-o trecem deoparte, s-o convingem că nu e aşa, conştiinţa noastră strigă adevărul despre fapte pe care le-am făcut sau le facem. Chiar dacă o băgăm la închisoare şi, aşa şi este, flămândă, însetată, goală, ţinută de noi în pustietăţi, ea tot se aude. Geamătul ei, strigătul ei se aude neîncetat. Dacă Irodiada şi Salomeea n-ar fi auzit glasul lui Ioan, şi strigătele lui din adâncul închisorii, dacă glasul lui, care s-a auzit peste tot Israelul, n-ar fi stăruit în urechile lor şi ele nu puteau uita ce-a strigat el, atunci ele nu s-ar fi rugat de Irod să le dea capul lui Ioan Botezătorul. Dar pentru că glasul lui se auzea chiar şi de acolo, din închisoare, ecoul glasului său se prelungea în tot palatul, încât se spune despre Irod că mergea adesea şi-l asculta şi-i plăcea ce auzea, adică conştientiza că aşa este, cum zice Ioan, dar nu trecea la fapte.

Aşa şi noi avem conştiinţa, exact aşa cum spune Mântuitorul: Împacă-te cu pârâşul tău pe cale. Deci, aşa cum Ioan Botezătorul îl vădea pe Irod, aşa conştiinţa ne pârăşte pe noi în faţa noastră. Şi avem marea şansă să o ascultăm atâta timp cât suntem pe cale, pentru că ea vorbeşte şi dialoghează cu noi, şi încearcă să ne convingă cât suntem pe cale. Asta este calea de care zice Mântuitorul, calea vieţii. După asta, această conştiinţă ne va deveni pârâş înaintea lui Dumnezeu. E înspăimântător să ai pârâş pe conştiinţa ta de care nu te poţi ascunde, care le ştie pe toate, care le-a văzut pe toate, pe care n-o poţi minţi, n-o poţi fenta, pentru că ea ştie mai bine ca oricine ce puteai şi cât puteai şi dacă nu mai puteai. Ea e un avocat împotriva ta – dacă nu te împaci pe cale – atât de puternic în faţa judecăţii lui Dumnezeu, în faţa căruia tu nu ai ce să spui. Conştiinţa merge până în adâncul gândului, în adâncul inimii, în adâncul sufletului şi le ştie pe toate şi la a Doua Venire va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu toată această imagine, tot ce a văzut, şi tot ce ştie, şi nu ai ce să spui. Şi de aceea Dumnezeu ne sfătuieşte să ne împăcăm cu această conştiinţă pe cale, cât suntem pe cale. Ce înseamnă să te împaci? Să ţi-o faci prieten. Şi Irod mai pleca urechea, avea aplecări de a-l asculta, poate chiar de a şi-l face prieten, dar îi era frică de el, aşa cum şi nouă ne este frică de conştiinţă.

Am putea privi istoria lumii întregi dintr-o asemenea perspectivă, din perspectiva fricii de conştiinţă, din perspectiva ascunderii de conştiinţă.Chiar şi cultura şi civilizaţia [pot fi vazute] ca o modalitate de a ne ascunde de conştiinţă, de glasul ei. O modalitate de a pierde timpul, de a găsi soluţii de a fi într-un carnaval asurzitor neîncetat încât să nu auzim conştiinţa. Şi ne prefacem viaţa de multe ori într-un asemenea circ sau carnaval care nu se mai sfârşeşte. În fiecare zi găsim o motivaţie, o sărbătoare, ceva ca s-o facem bună şi folositoare, ne asurzim pe noi înşine strigând:

Astăzi nu pot, astăzi e vreme pentru altceva, astăzi trebuie să fac asta și asta, astăzi trebuie să muncesc, astăzi trebuie să fac cealaltă …!”

şi nu mai auzi conştiinţa care îţi vorbeşte și te sfătuieşte. Deocamdată ea doar merge pe lângă tine şi te sfătuieşte.

Părintele Arsenie Boca spunea că ea poate să devină – dacă n-o asculţi deloc şi faci împotriva ei în toate -, atât de dureroasă în chemarea şi în acuza ei, încât omul poate să ajungă la limita putinţei de a mai răbda, până la gândul de sinucidere, până la pragul cel mai de jos al deznădejdii, rupt între glasul conștiinței şi pornirea spre păcat. Şi, neputând să urmeze glasul conştiinţei, în acelaşi timp nemaiputând să audă mustrarea conștiinței, omul găseşte cele mai diverse soluţii, de la cele mai plăcute și finuţe, de la a-ţi găsi tot timpul noi idei şi noi iluzii  – că ai avea această mustrare şi această nelinişte pentru că nu ţi-ai realizat idealurile în viaţă, pentru ca nu te-au crescut bine părinţii şi te-au influenţat în rău, pentru că nu ţi-ai găsit alesul, pentru că nu ţi-ai găsit calea în viaţă, pentru că nu ţi-ai găsit profesia, pentru că trebuie să ai un spaţiu în care să trăieşti cât mai larg, cât mai mare, că poate de asta eşti aşa nemulţumit şi nu te lasă inima şi nu te lasă în pace conştiinţa, te judecă. Par benigne aceste încercări de a-ţi acoperi conştiinţa prin a găsi tot felul de idealuri pe care să le împlineşti. Pe unele nu le poţi îndeplini niciodată pentru ca sunt absurde și nu le poţi face, dar sunt multe pe care te străduieşti zeci de ani să le faci şi constaţi că conştiinţa continuă să-ţi fie pârâş şi nu ai nicio linişte, chiar dacă ai făcut ce credeai că ţi-ar acoperi conştiinţa. Dar acestea sunt benigne, pe lângă cei care încearcă să-şi adoarmă conştiinţa prin alcool prin droguri, prin desfrânare, prin lucruri mult mai grave. Chiar şi până la cei care simt că conştiinţa îi mustră şi Dumnezeu le stă în coastă, cum ar veni, pentru că conştiinţa stă ca şi cum te-ar înţepa glasul lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu, şi atunci se dau cu totul în mâinile unei împotriviri făţişe faţă de Dumnezeuse dau cu totul diavolului, satanei, sperând prin aceasta că va înceta glasul conştiinţei, că se va termina şi aşa să scape. Dar conştiinţa nu te va lăsa. Mulţi o ucid, caută să o ucidă, să o înăbuşe, mulţi dintre noi facem ca Irodiada şi Salomeea, pe faţă, deschis, ca un ritual al răului, aşa cum au făcut şi ele, au adus capul lui pe tipsie, o batjocură mai mare ca asta nu se putea, capul lui Ioan Botezătorul a fost adus ca şi cum ai aduce cuiva de ziua lui cea mai frumoasă prăjitură, cel mai drag dar, pe o tipsie.

Atâta ură poate creşte în inima noastră şi în noi, neîntorşi spre Dumnezeu, neîmbisericiţi, necurăţiţi, nevrând să ne schimbăm, împotriva glasului lui Dumnezeu din noi, împotriva conştiinţei, încât am vrea să se întâmple acelaşi lucru, să ne răzbunăm pe acest glas care ne chinuie cum s-au răzbunat Salomeea şi Irodiada, şi cum s-a răzbunat, până la urmă, şi Irod, chiar dacă el părea că regretă ce se întâmpla, dar, de fapt, porunca lui a împlinit această nelegiuire. Şi se împlineşte cu noi, atâta timp cât noi luptăm împotriva conştiinţei și ea nu ne devine prieten și sfătuitor, neîncetat cuvântul cântărilor care se cântă în această zi, una dintre ele zicând:

S-a dat cap de sfânt pe trup de desfrânată.

Adică tot ceea ce este curat în noi, conştiinţa, care este partea cea mai curată, care este glasul lui Dumnezeu în noi, se vinde pe trupul nostru, se vinde pe patimile noastre nenorocite. Dăm capul sfinţeniei din noi, îl tăiem, nu-l ascultăm, nu-l băgăm în seamă, pe trup de desfrânată, adică pe noi înşine, pe pornirile noastre nestăvilite, pe dorinţele vremelnice, pe această lume trecătoare“.

predica Pr. Ciprian Negreanu (Biserica studenților, Cluj)

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.


Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button
Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul nostru. De asemenea, împărtășim informații despre utilizarea de către dvs. a site-ului nostru cu partenerii noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză. View more
Cookies settings
Accept
Politica de confidențialitate
Privacy & Cookies policy
Cookie name Active
Save settings
Cookies settings