X

Pomenirea Părintelui Atanasie Ștefănescu de la Petru Vodă: 13 ani de la trecerea la Domnul

Motto: „Nu e suficientă credința în Dumnezeu. Trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”. 

ÎNCEPUTURILE UNEI VIEȚI DE LUPTĂTOR

„Dacă n-ai speranță, nimic nu rezolvi. Nu poți să pleci cu îndoiala la drum”.

„Sunt Alexandru Ștefănescu, actualmente monahul Atanasie de la Mănăstirea Petru- Vodă. Numele meu de «copertă» este Sandu Lăutaru, «Corăbieru», pentru că sunt din Corabia”. Așa obișnuia să se prezinte credincioșilor cel care s-a considerat în toată viața lui „român până în străfundurile ființei sale”. Originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi[1], Alexandru Ștefănescu a văzut lumina zilei în același an, 1919, în care venea pe lume și marele duhovnic al neamului românesc, părintele Justin Pârvu. Cărările vieții lor se vor întretăia și la zenitul trecerii lor prin vremelnicie, ca două suflete îngemănate care au purtat cu durere și demnitate crucea neamului pe Golgota mântuirii.

Încă din anii de liceu, pe care nu-i va termina, pentru că va fi exmatriculat pentru vina de a fi organizat un grup FDC, suferința se va înscrie ca o constantă nelipsită în viața sârguitorului mărturisitor de mai târziu. Avea să moștenească de la tatăl său care fusese aghiotantul generalului Gheorghe Cantacuzino, spiritul de jertfă până la uitarea desăvârșită de sine și să urmeze până la moarte crezul înaintașilor săi: „Nimic pentru noi, totul pentru țară”.

Anul ascensiunii Mișcării Legionare pe scena politică a țării (1937) îl găsește pe tânărul Alexandru la cârma Legiunii greu încercate în vâltoarea istoriei, ca secretar al șefului de județ, Alexandru Cristian Tell. Mereu activ în taberele de muncă de la Uria și de pe şantierul sediului din Gutenberg, cu suflet dăruitor de mângâiere pentru cei aflați în nevoie, își va asuma cu multă conștiinciozitate toate răspunderile care i se vor încredința în cadrul Mișcării, fiind distins cu gradul de legionar: „Nu e ușor să conduci. Când conduci, trebuie să știi totul, să cunoști valoarea oamenilor de care ești înconjurat. Dacă se întâmplă ceva și nu știi, ești vinovat că trebuie să știi, iar dacă se întâmplă să știi și nu iei măsuri, tot ești vinovat că trebuie să faci lucrul acesta. Asta e conducerea”[2]. Prigoana și asasinatele regimului carlist din anul 1938 împotriva elitei legionare nu îl vor înfricoșa pe inimosul Alexandru care, peste ani, avea să mărturisească tinerilor debusolați în vârtejul vremurilor post-decembriste: „Omenia provoacă omenie, demnitatea, demnitate, curajul, curaj. În ce privește virtutea curajului, în orice direcție ar fi, totdeauna au fost admirați și apreciați oamenii de curaj”[3].

monahul atanasiePRIMA ARESTARE ȘI DETENȚIE DE LA CHIȘINĂU

„Iubești adevărul? Pregătește-te de suferință!”

În urma decretării stării de urgenţă şi de asediu în țară, din 29/30 noiembrie 1938, Alexandru Ștefănescu va fi arestat la puțină vreme după ce se refugiase de la București la Iași, fiind condamnat la doi ani şi şase luni de temniță. Mutat pentru un an de zile la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a., va fi eliberat în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei și începutul sfârșitului României Mari. Amintirile rămase din închisoarea Chișinău vor fi dintre cele mai sumbre din cauza regimului nemilos de detenție impus de comandantul Manaru: „Este o boală la acești comandanți de închisori mediocri, nulități, să facă mereu despărțiri, zidiri. Acest dement Manaru a introdus baterea geamurilor în cuie, să nu le deschizi. Pe cei de drept comun, iarna, îi punea direct sub jetul de apă și înghețau și mureau acolo. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Hrana unui deținut era de 4 lei și 80 de bani. Mălaiul era și foarte prost, deșeuri alimentare. Iar ăsta care ne-a bătut ferestrele în cuie a murit la Jilava, dorind să ia aer de sub pat”.

arestare „DIVERSIUNEA ADVERSARILOR E ARMA TERIBILĂ. AȘA A FOST DE LA ÎNCEPUTURI”.

Scurta detenție nu îl va descumpăni pe tânărul Alexandru. Va participa la acţiunea de răsturnare a regelui Carol al II-lea din 3-6 septembrie 1940, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoș Hoinic, Virgil Totoescu. Vajnicii luptători vor reuși să preia Casa Verde, cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache: „Noi am atacat atunci Bucureștiul. Am atacat palatul regal, printr-o strategie psihologică: am dat foc unor sticle ce le-am aruncat în curtea lui strigând: «Arde palatul!». Nu ardea palatul, ardeau sticlele, dar efectul psihologic a fost mare. Acțiunea ca să reușească, a fost antedatată. Am reușit să-l dăm jos pe rege. Am împărțit manifeste împotriva regelui, dar cei ce împărțeau ilustrate, mersul trenurilor, erau agenții regelui. M-au prins în urma unor schimburi de focuri. Am fost arestat, dus la prefectura la Gavriil Marinescu, ce a făcut executările Căpitanului și ale celorlalți. În ziua de 4 sep­tembrie, Carol a dat prerogativele către Antonescu. S-a dat dispoziție ca legionarii să fie eliberați, printre care eram și eu. Noi ne așteptam la împușcare. Zeciu ne-a spus: «Să vă băgați mințile în cap!». Când ne-au dat drumul, în Bulevardul Elisabeta, erau puși unii cu puști pe brânci să ne împuște dacă nu ieșeam pe un anume coridor”.

Numirea unui guvern legionar la București, în septembrie 1940, va aduce schimbări noi pe traiectul vieții luptătorului Alexandru Ștefănescu: va fi trimis ca șef de sector în județul Romanați, funcție pe care o va deține doar până în anul 1941, când în urma eșecului așa-zisei Rebeliuni legionare (21-23 ianuarie) va fi prins în tăvălugul arestărilor care va secera mii de membri ai Mișcării Legionare.

DEȚINUT POLITIC ÎN „CETATEA MORȚII” A AIUDULUI

Urmărit și reclamat de colonelul Rioșanu care se va implica direct în derularea anchetei, Sandu Ștefănescu va fi condamnat în cernitul an 1941, la 15 ani de muncă silnică. Zidurile crâncene ale Aiudului îi vor strivi ani de zile trupul și sufletul în menghina durerii, izvoditoare de credință neclintită și urcuș năvalnic către cer: „Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, voiam să vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară! Noi nu practicăm, n-o trăim, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!”. În caznele pustiitoare ale temniței, doar focul credinței vii și nestrămutate în Hristos putea lămuri sufletele încărcate de zgura păcatului. Singură, lucrarea tainică a harului lumina neînțelesuri și zbuciumări de gând care pe cei mai mulți deținuți îi adânceau în mlaștina disperării: „La închisoare am stat cu oameni care aveau două doctorate şi spuneau: «Fac asta că e frumos şi nu fac asta că nu e frumos». Etica lor era aparent frumoasă! Dar când au venit încercări grele, au făcut ce nu era frumos… Vitejia, hărnicia n-au prețuit nimic. Nu au rezistat decât cei care au crezut… şi nici aceia toţi! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”. 

În anii amari și înveliți în haina marilor dureri, dorul de cer care mistuia adâncul inimii părintelui Atanasie va păstra nestinsă candela sufletului său sortit abrutizării și perenei anihilări: „Când ai ajuns în penitenciar și în lagăr, fizic ai dispărut, ești un număr. În piept aveai o tăbliță de lemn care corespundea numelui tău, iar tu erai numărul cutare. Așa era și în Aiud, închisoare făcută de unguri pentru români. E foarte greu să fii obiectiv cu cei care te-au asuprit; dar e foarte corect și cinstit să descrii așa cum e: ce e bun e bun, ce e negativ e negativ. Deși e foarte greu lucrul acesta. Trifan a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deținuți, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Știu cum a fost vatra Aiudului. Trebuie să descriu mai întâi atmosfera. Lucrurile se desfășoară într-un anumit context, într-un anumit climat, numai așa e posibil să înțelegi de ce a fost așa”. Pentru părintele Atanasie de mai târziu, Aiudul avea să fie în primul rând o școală a vieții, un lung exercițiu de cultivare a virtuților creștine, un creuzet al celor mai alese valori: „Închisoarea nu e grea prin ziduri, deși și asta contează: la nord era mai greu decât la sud, unde era soare. E grea prin regimul care se aplicăȘi regimul se aplica datorită atitudinii pe care o ai. O să spun și cum sau format ierarhiile și valorile în închisoare. Valoarea nu se stabilește prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabilește valoarea: ea se impune prin virtute.

aiudTemnița Aiudului cu zidurile ei mohorâte, purtând pecetea unui trecut înscris cu sânge în istoria zbuciumată a Ardealului, îngheța sufletele condamnate la ani grei de închisoare, prin regimul dur de exterminare: „Aiudul avea 312 celule plus «negrele» – acolo nu era lumină – și erau celule de pedeapsă. Au studiat ungurii, așa cum cerea legea construcției la ora aceea, câți metri cubi de aer e nevoie pentru deținut, suprafața, lumina. Închisoarea a fost con­struită pentru deținuți de drept comun, pentru iobagi, cu toate rigorile. După 21 ianuarie 1941 au umplut Aiudul cu noi, secțiile și zarca și am devenit 2000 numai în câteva luni… Dintre toate senzațiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilință, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-ați ști cât îți scade rezistența frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc”. Pentru refuzul său constant de a se desolidariza de Mișcarea Legionară, părintele Atanasie va fi aruncat luni de zile în întunericul de smoală al Zarcăi Aiudului: „Când spuneai că ești din zarcă, era un blazon. Dintre mii de oameni, numai vreo 250 au rezistat acolo. Am stat și eu la neagra. După un timp pierzi mersul, ți se pare că e deal, vale, nu mai știi să mergi, ochiul se dilată ca la bufniță ca să te poți orienta. Unde e întuneric, umezeală, igrasie, acolo sunt microbi: la întuneric se dezvoltă totul. Aveai un bec acolo, dar se stingea, că era neagra. Tineta de murdărie se mai vărsa pe jos, dar nimănui nu-i păsa. Realitatea a fost așa de crudă încât depășește fabulația”.

Și orice încercare de a cuprinde cu mintea și de a trăi cu inima experiențele încărcate de fiorul suferinței, ale celor care au trecut prin spațiul concentraționar românesc, eșuează lamentabil pentru că „procesul acesta al închisorilor nu e așa ușor de înțeles”, accentua părintele Atanasie.

Citiți continuarea pe site-ul Atitudini.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

One Comment

  1. Pe atunci aveau numere de identificare scrise pe plăcuțe de lemn și se știa numele deținutului din corespodența cu numărul alocat numelui, așa cum este azi corespondența dintre nume și numărul cardului de salariu sau de orice alt serviciu. Ce observăm? Că azi lumea acceptă cardurile, adică numerele care erau „proprii” mediului închisorii. Deci, într-o analiză inversă sau ca o reciprocă, azi majoritatea oamenilor sunt robi, căci așa îi numeau pe atunci ungurii pe deținuții români, fiindcă azi au acceptat identificarea prin carduri, chiar dacă nu încă pe bază de buletin electronic. Dar din iunie 2021 apar și buletinele cu cip care vor face „robi”, de data aceasta mult mai aproape de procentul de 100%, pe cei care le vor primi. Așadar cine nu vrea să fie rob sistemului știe ce să facă. Deci, astăzi oamenii sunt robii prin propriul lor accept, căci cardul sau (din iunie 2021) buletinul cu cip le vor primi semnând cererea către unitățile ce se ocupă cu astfel de eliberări de acte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button