X

Mitropolitul Amfilohie al Muntenegrului a trecut la Domnul, dar nu din cauza Covid-19, ci de pneumonie acută

Metropolitan Amfilohije of Montenegro and the Littoral reposed in the Lord (upd)

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Muntenegrului și al Litoralului, Amfilohie, a încetat din viață astăzi, vineri, 30 octombrie 2020, ora 8:20, la vârsta de 82 de ani.

Înaltpreasfințitul a avut rezultat pozitiv pentru coronavirus pe 6 octombrie , după care a fost internat la spital pentru a fi tratat pentru pneumonie. Conform comunicatelor periodice ale Mitropoliei Muntenegrului, starea sa de sănătate se îmbunătățea constant, iar pe 20 octombrie , el a dat rezultate negative pentru coronavirus.

Ieri, sănătatea sa a luat o întorsătură în rău și a trebuit să fie intubat, suferind de pneumonie acută. Înaltpreasfinția Sa s-a mutat la Domnul în această dimineață la vârsta de 82 de ani. Detaliile funerare vor fi anunțate în curând.

Mitropolitul a primit Sfânta Împărtășanie înainte de a pleca la Domnul.

Pe numele său de mirean Risto Radovic, el s-a născut la Moraca, Muntenegru pe 7 ianuarie 1938. A absolvit Seminarul Teologic din Belgrad în 1962. A fost hirotonit preot în 1968. La 15 iunie 1973 a luat doctoratul la Școala Teologică din Atena.

La 16 iunie 1985 a fost hirotonit episcop de Vanatos. Hirotonia a fost săvârșită de Patriarhul Serbiei Germanos, susținut de Mitropolitul Kefallinia Prokopios (Biserica Greciei) și de Episcopii Zitsis Stefanos, Sumadia Savva și Nikolaos Dalmația.

La 30 decembrie 1990, a fost ales mitropolit al Muntenegrului și al Litoralului.

Convorbire cu Mitropolitul Muntenegrului Amfilohie Radovici, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Belgrad

K.I.: Preasfinţite, înainte de a vorbi despre marele nostru părinte, vă rog să spuneţi câteva cuvinte despre Sfinţii Părinţi, în general.

A.R.: Existenţa Sfinţilor Părinţi în cadrul Bisericii Ortodoxe nu este un fapt întâmplător. Din punct de vedere teologic, acest fenomen se sprijină pe taina tradiţiei patristice seculare şi pe legătura dintre Hristos şi Părintele Său. De asemenea, se mai sprijină pe taina învăţătorilor şi îndrumătorilor în credinţă, aşa cum a fost, de exemplu, Apostolul Pavel, care a spus: Să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos60(I Cor. 4, 16 [n.t.].).

Aici nu este vorba despre o urmare exterioară, ci despre transmiterea tradiţiei vii ca experienţă de viaţă. Lucrul acesta este de maximă importanţă pentru Biserică, deoarece existenţa ei se sprijină pe tradiţie. Cei care au asimilat tradiţia sunt adevăraţii mărturisitori ai Evangheliei. Aceştia au puterea de a-i lumina pe oameni.

Dintotdeauna am avut parte de asemenea oameni, indiferent dacă a fost vorba de episcopi, presbiteri, diaconi sau călugări. În toate epocile au existat oameni iluminaţi, care au fost tăria Bisericii şi a sufletelor ei. Oameni ca aceştia există şi în perioada în care trăim. Pentru că, în zilele noastre, viaţa s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, avem foarte multă nevoie de asemenea oameni cu experienţa vieţii în Domnul, care să ne poată îndruma.

Una dintre aceste comori ale Ortodoxiei a fost şi părintele Justin Popovici, un intelectual contemporan, care a studiat teologia şi filosofia. Era filosof prin firea lui. De altfel, a fost membru fondator al Societăţii Filosofice Sârbeşti, în 193661(În 1968, neuitatul profesor de la Universitatea din Atena, Ioannis N. Karmiris, în prefaţa cărţii părintelui Justin Omul şi Dumnezeul-Om – care a circulat şi în limba greacă (această carte a fost tradusă şi editată inclusiv în limba română – n.t.), editată în mod repetat de către Editura Aster, tradusă de Mitropolitul Herţegovinei, Atanasie Ievtic, profesor la Facultatea de Teologie, Universitatea din Belgrad – a scris următoarele: Arhimandritul Justin Popovici „s-a născut în 1894, a studiat teologia în Serbia, Rusia şi Anglia. În 1926 şi-a luat doctoratul în teologie la Universitatea din Atena, cu teza intitulată Problema personalităţii şi a cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul. În anul 1935 a devenit conferenţiar şi, mai apoi, profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Belgrad. În anul 1945, instalându-se în Iugoslavia guvernul comunist, a fost obligat să părăsească Universitatea şi să se retragă la mănăstire, ca duhovnic, unde a continuat, în condiţii foarte nefavorabile, lucrarea sa duhovnicească şi scriitoricească. A rămas până astăzi conştiinţa nevăzută a Bisericii Sârbeşti, dar şi a Ortodoxiei în general“.

În alt loc, în cadrul aceluiaşi cuvânt, profesorul Karmiris scrie următoarele: „El Îl identifică pe Dumnezeul-Om Hristos cu trupul Său teantropic şi cu Biserica, mai precis cu Biserica Ortodoxă. Drept urmare, îndepărtarea omului de Biserică şi înstrăinarea lui (Efes. 4, 18) de Dumnezeul-Om Hristos şi de vieţuirea în har constituie o adevărată tragedie. El accentuează faptul că, pe de o parte, Dumnezeul-Om Hristos este alfa şi omega omului, iar pe de altă parte, este om adevărat numai cel care trăieşte prin Dumnezeul-Om şi în Dumnezeul-Om, căci a te lupta pentru Dumnezeul-Om înseamnă a te lupta pentru tine însuţi“ [n.a.].).

Am putea spune că părintele Justin Popovici s-a aflat în mijlocul evenimentelor postbelice care au afectat poporul sârb şi Biserica Ortodoxă. A fost un bărbat de valoare, un adevărat intelectual, teolog, filosof, poet, cunoscător al mai multor limbi străine, ce a avut un important rol în cercurile bisericeşti şi, în general, intelectuale. A lăsat în urma sa o uriaşă operă scriitoricească. Unele din cărţile sale au fost traduse şi în greceşte.

Părintele Justin şi-a îndreptat atenţia spre viaţa Bisericii, pe care a trăit-o el însuşi şi a studiat-o ca teolog şi ca intelectual. Dar, mai ales, s-a orientat către Sfinţii Bisericii, către vieţile acestora şi către studierea Sfintei Scripturi. În legătură cu toate acestea, el nu a realizat studii academice, ci abordări practice şi trăitoare.

K.I.: L-aţi cunoscut pe părintele Justin Popovici. Este o mare bucurie pentru noi, preasfinţite, că aţi avut bunăvoinţa de a ne vorbi despre această figură a sfinţeniei, care a fost, în acelaşi timp, şi un mare teolog ortodox62(Deja, în conştiinţa ortodoxă, el a rămas ca „părinte şi învăţător al Bisericii“ (categumenul G. Kapsanis), „învăţător neînşelat al Bisericii Ortodoxe soborniceşti“ (călugărul Teoclit Dionisiatul), „o mare figură patristică“ (Mitropolitul Hidrei, Ierotei), „teolog strălucit şi sfânt nevoitor“ (Gavriil Dionisiatul), „Sfânt al lui Dumnezeu plin de har“ (Mitropolitul Atanasie Ievtic), iar în conştiinţa plinirii Bisericii şi mai ales a poporului sârb, el este Sfânt al Bisericii lui Hristos [n.a.].)

A.R.: L-am cunoscut după război, pe vremea când era la mănăstire, după ce fusese alungat de la Universitatea din Belgrad. Venise la Belgrad, la înmormântarea unei doamne. Atunci l-am văzut pentru prima oară. La înmormântare erau şi episcopi, însă pe chipul înduhovnicit al părintelui Justin Popovici vedeai preotul şi levitul lui Hristos, care se distingea de toţi ceilalţi prin înfăţişare şi prin puterea cuvântului. Iradia cu toată fiinţa sa.

În anul 1959 l-am întâlnit din nou pe părintele Justin Popovici, la mănăstirea unde s-a făcut tunderea în monahism a actualului Mitropolit al Herţegovinei, Atanasie Ievtic. De atunci, am rămas legaţi unul de altul până la ultima lui suflare.

K.I.: Aşadar, aţi fost în preajma sa timp de douăzeci de ani încheiaţi, de vreme ce părintele Popovici a murit în anul 1979.

A.R.: Da, dar timp de doisprezece ani, cât au durat studiile mele postuniversitare din Grecia, nu am stat în Serbia. Totuşi, şi în perioada aceea am ţinut legătura prin corespondenţă.
Am foarte multe amintiri cu părintele Justin. Nu pot fi cuprinse toate într-o singură conversaţie. Mă voi referi doar la câteva dintre ele.

Odată vorbeam cu părintele (era de faţă şi ieromonahul – acum Mitropolitul Atanasie Ievtic) despre problemele lumii în care trăim, iar el ne-a spus:

– Şi eu, dacă nu aş fi fost binecuvântat să fiu primit de Dumnezeu la sânul Său, aş fi rămas un filosof de tipul lui Nietzsche, disperat în acest Univers nesfârşit şi necunoscut.
Iată cât de profundă era trăirea sa în Hristos! Şi, spunând aceste cuvinte, ochii săi s-au făcut două izvoare de lacrimi.

K.I.: Erau lacrimi duhovniceşti.

A.R.: Desigur. Îl vedeai, să zicem, la slujbă, absorbit cu totul de ceea ce se petrecea în jurul său, şi de multe ori plângea pe tot parcursul sfintei Liturghii – de la început, până la sfârşit. Desigur, lucrul acesta nu era lesne de observat, pentru că părintele era discret şi se ferea, ca să nu fie văzut de ceilalţi.

Momentul morţii sale a arătat pe deplin că avea har, pentru că omul care trăieşte ultimele clipe, când viaţa i se scurge din el, îşi pierde tăria trupului, şi abia atunci se vede cu adevărat dacă are harul şi ajutorul lui Dumnezeu cu el.

Când am fost înştiinţat că părintele îşi trăia ultimele clipe, m-am dus la el şi l-am găsit în agonie, cu doctorii, surorile şi alte câteva persoane în jurul său. La un moment dat, pe chipul său am văzut o lumină, iar ochii au început să-i strălucească de bucurie şi de har. În viaţa mea nu am mai văzut o asemenea bucurie. Aveam în faţa mea un om de optzeci şi cinci de ani care purta în el reînnoirea şi tinereţea veşnică.

Era senin ca un copil. Cunoscutul scriitor şi poet sârb, Matia Becicovic, atunci când l-a văzut pe părintele Justin pentru prima oară – către sfârşitul vieţii acestuia pe pământ –, a spus că se aştepta să întâlnească un bătrânel, dar a găsit un părinte plin de viaţă, aşa cum este focul.
Îi plăcea să primească oaspeţi, să-i asculte pe îndelete, la fel ca un copil mic, iar la sfârşit, să-i petreacă, cu multă dragoste, până la poarta mănăstirii. Odată, când m-am întors din Grecia şi i-am povestit diferite lucruri despre Sfântul Munte, a început să plângă. Surprins, l-am întrebat de ce plânge, iar el a zis atunci:

– Ah, Justine, cum te-ai chinuit tu toată viaţa… Adevăraţii călugări sunt cei care trăiesc la Sfântul Munte.
După aceea, s-a întors spre mine şi m-a întrebat:
– Ce spui, părinte Amfilohie: există mântuire pentru mine? Să ştii că am o nădejde: pentru rugăciunile oamenilor sfinţi care trăiesc acolo, poate mă va mântui Dumnezeu.
Aştepta de la mine să-i dau o speranţă de mântuire. Atât de mare era smerenia sa.

K.I.: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har63(1 Iacov 4, 6 [n.t.].).

A.R.: Aşa este. Să ştiţi, domnule Ioannidis, că ceea ce mă impresionează este faptul că oamenii sfinţiţi seamănă între ei. E ca şi cum ar fi făcuţi de aceeaşi mamă. Lucrul acesta se vede pe chipul lor, din felul cum se comportă şi cum vorbesc.

K.I.: Au fost născuţi de sus.

A.R.: Fără nici o îndoială.
Părintele Justin Popovici iubea foarte mult copiii şi florile. Spunea că la judecata de dinaintea lui Dumnezeu vor da mărturie în favoarea noastră copiii şi florile.

K.I.: Ce frumos…

A.R.: Unui scriitor sârb care trăia la Paris şi venise să-l vadă, i-a spus în legătură cu florile pe care le plantase:
– Frate Comnene, ia în ochii tăi nişte frumuseţe din florile acestea, pentru că vei avea nevoie de ea acolo, la Paris.
Acel scriitor a rămas foarte impresionat, pentru că se aştepta să găsească un călugăr închis între zidurile chiliei sale şi ale unei anumite mentalităţi, pe când el a cunoscut un om cu o deosebită sensibilitate pentru taina naturii.

K.I.: Aceeaşi sensibilitate pentru natură o avea şi părintele Porfirie. El lua din natură numeroase exemple, pe care le folosea în lucrarea sa de păstorire. Unul din fiii săi duhovniceşti îşi aduce aminte că, odată, părintele Porfirie i-a arătat o floare şi i-a spus: „Floarea aceasta Îl slăveşte pe Domnul prin mirosul său“.

A.R.: Dacă astăzi mulţi dintre tinerii din Serbia s-au întors spre Biserică, lucrul acesta se datorează mai ales prezenţei părintelui Justin Popovici. Tineri continuă să meargă şi acum la mormântul său. Lucrarea părintelui Justin Popovici a fost deosebit de importantă şi, fără îndoială, ea va aduce de aici încolo roade chiar mai însemnate decât acelea din timpul vieţii sale pe pământ.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Categorii
Treceri la Domnul
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

4 comentarii

  1. De acum vine greul pentru Muntenegru….apropos de balamand unde au recuoscut tainele catolicilor, in afara de faptul ca Georgia, Serbia, Bulgaria si multe alte tari nu au participat, dintre toti, Romania a ratificat imediat si acasa, prin sinod local acordurile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.