X

Duminica a 21-a după Rusalii. Omilia Sf. Nicolae Velimirovici la Pilda semănătorului

Luca 8, 5-15

leșit-a semănătorul să semene sămânța sa. și semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. și alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. și alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. și ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un șir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintr-însa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi și se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-și hrănesc numai ochii și urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovnicește, pentru că duhul se hrănește cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde și nu se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.

Iar omul duhovnicesc caută miezul mulțimii de pilde si, hrănindu-se cu miez, e odihnit și are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, și toate se înfășoară, ca frunzele și coaja, in jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e țesătura pildei, a inimii duhovnicești, a miezului, a ceea ce hrănește.

Omul se află așezat în lume ca împresurat din toate părțile de marea înțelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită și vede haina firii, dar nu inima ei. Asculta și aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înțeleagă tâlcul. Dar duhul găsește duhul; înțeleșii află înțelesul; iubirea simte iubirea.

Săracă și tristă așezare e lumea aceasta. Totul e grabă și trecere, iar cine se apucă și se ține de ea va cădea și va plânge de durere și de rușine. Dar în această așezare se află comoara de învățături a pildelor, iar cine înțelege astfel lumea și se folosește în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va rușina.

Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri și întâmplări — ca să-i învețe mai ușor pe oameni. și nu o dată scotea învățătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulți oameni caută un rost în lucruri neobișnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor și întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au pășit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viața aceasta ca să arate oamenilor tainele vieții veșnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba și crinii sălbatici, grâul și neghina, piatra și nisipul ? Cine, avându-le zi de zi în fața ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăției lui Dumnezeu ?

Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfățișare, taine cerești nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obișnuite ca să deslușească întreaga viață în duh a omului, istoria căderii și mântuirii lui, sfârșitul lumii, înfricoșata Judecată și mila lui Dumnezeu către păcătoși. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfățișate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului și neghinei, a Talanților, a Fiului risipitor, a lucrătorilor nelegiuiți, dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzișul lor miezul spre hrana duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoțându-le sâmburele duhovnicesc.

Evanghelia de astăzi înfățișează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obișnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuși Domnul nostru Iisus Hristos, și sufletul nostru, și învățătura Evangheliei, și obârșiile căilor de pierzare și de mântuire a omului — toate laolaltă.

leșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada și gheața au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a și trecut plugul. E primăvară și semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la țarina sa, să semene sămânța sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânța e învățătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări și suferințe, peregrinări și năzuințe, să primească dumnezeiasca sămânță a învățăturii mântuitoare; profeții au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea înghețată și ca un Semănător a ieșit să semene. Profeții sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat și proorocii câte ceva, puțin, dar nu din sămânța lor, ci din sămânța împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieșit să semene propria Sa sămânță, înainte de Hristos au ieșit învățători mincinoși cu sămânță luată de la diavol, ca s-o împrăștie în lume ca și când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânța Sa. leșit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui Dumnezeu a ieșit din sânul cel veșnic al Tatălui, fără a Se despărți de acest sân. A ieșit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieșit cum iese lumina de la soare fără a se despărți de soare. A ieșit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărți de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt țarina sa, și El iese în țarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) și El a venit în lume, a ieșit în câmpia Sa. A ieșit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânța e a Sa și pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate și drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în țarină străină ca să arunce sămânță străină — și care mai și uită câteodată că sămânța nu-i a lui și de aceea e privit cu neîncredere și teama.

și semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. și alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toți oamenii au urechi, dar nu au toți auz duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, și de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit să audă.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice țăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai așa se întâmplă la semănat. Oricine muncește la câmp poate să-ți spună cât trudește acolo la scos pietrele, la smulsul și la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce stie oricare care, ci pentru ceea ce nu știe nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părți ale ei in seamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum. altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniș. Sunt și unele ca pământul cel bun, ferit, curățat de bolovănișuri și spini. De ce nu aruncă semănătorul sămânța sa numai acolo, de ce o împrăștie și la drum, și printre pietre, și în mărăciniș ? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toți, nu-i ascunsă, nu-i încredințată doar unora, și altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învățături vrăjitorești la greci și la egipteni, învățături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, a uni grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la urechi-, propovăduiți de pe case (Matei 10, 27).

Iată ce poruncește Hristos ucenicilor, iată ce poruncește Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4 ) nevrând să piară cineva (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Si-ar fi semănat dumnezeiasca învățătură numai între cei buni, cei răi s-ar îndreptăți spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia și, nepomenindu-și păcătoșenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greșeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept și nici o greșeala nu poate sta în lumina dreptății Sale.

Faptul că se pierd trei parti din sămânță nu-i nici vina semănătorului, nici a seminței, ci pământul e de vină. Nici Hristos nici a Sa învățătură nu sunt de vină că se pierd atâția oameni, ci de vină sunt numai ei înșiși. Nu-si închină munca și dragostea lor seminței primite, n-o apără de buruieni, n-o așează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerișului. Dar deși unele părți ale țarinii rămân fără rod, secerișul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: Așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să facă rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui (Isaia 55,11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar.

La Dumnezeu toate sunt in putință: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca cea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. și de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi (Matei 10,13).

Dar să-L ascultăm pe însuși Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuși o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.
și ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viața în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: De ce le vorbești lor în pilde? (Matei 13,10).

Luca lasă deoparte această întrebare, și pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta ? Hristos răspunde la amândouă întrebările. Mai întâi, deosebește între ucenicii care îl ascultă și alții care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obișnuiți, harul lui Dumnezeu era cu ei, și chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârșire, tot aveau ochii duhului deschiși pentru tainele împărăției lui Dumnezeu.

Lor li se putea vorbi uneori pe față, nu în pilde — celorlalți însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în pilde , dar vine ceasul când nu va voi mai vorbi în pilde”. (Ioan 16 , 25)

De ce poporului îi vorbești in pilde ? Ca, văzând, să nu vadă, auzind, să nu înțeleagă. Adică: Dacă le-ar vorbi pe față, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească și nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, și nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest înțeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: căci, văzând, nu văd, și auzind nu aud, nici nu înțeleg (13,13). Când Dumnezeu le grăiește adevărul duhovnicesc pur, neînvesmântat în pilde și asemănări cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înțeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — și poate fi pătruns numai de vederea, auzul și înțelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovnicești se cuprind în lume sub chipul lucrurilor și întâmplărilor. Mulți și-au pierdut văzul, auzul și înțelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înșiruirea dinafară a lucrurilor și întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească și înțelegerea trupească. Hristos cunoaște orbirea oamenilor și de aceea, învățător preaînțelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupești la lucruri duhovnicești și de la fapte trupești la pilde duhovnicești. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii și înțelegerii lor.

Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Către popor zice: Unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat (Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul și ia cuvântul din inima lor. Amândouă spusele au același înțeles, dar una e deslușirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânța de lângă drum și cum o ciugulesc păsările, așa calcă și apucă diavolul sămânța lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înțelept îngrădește așadar ogorul și închide drumul prin el, iar omul înțelept își îngrădește inima și își închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească și să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o și deschidem năvalei de oameni și demoni. Atunci și sămânța dumnezeiască se distruge, iar cohorta nevăitorilor nu doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămânța ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părțile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înșelătoare de bărbat, și se face maidan plin de miasme și drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pământ pietros sau în mărăcinis sămânța are totuși un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colț pentru că e călcată în picioare de trecători și spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânță prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânței de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămânța din inimile oamenilor ? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezând, sa se mântuiască. Se vede preabine de aici că credința în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul și rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — și nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pânda diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preț, ne-lăsând nici oameni nici demoni să calce în picioare și să fure sfânta semănătură.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemnițat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se ușa închisorii și spunându-i-se: „Ești slobod !” Se bucură omul și dă să plece, dar când își dă seama că îl așteaptă o viață cu care nu e obișnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porțile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietrește. Cuvântul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii și al vânturilor, ca brazii pe înălțimi. Dar vanturile și furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme și-l leapădă, ca sa se țină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă așteptat. Fricosul se neliniștește: cum să dau ce am în mână pe nu-știu-ce îmi făgăduiește cuvântul lui Dumnezeu ? Cum să dau cioara din mâna mea ? Fricosul se îndoiește de Dumnezeu și crede pământului, se îndoiește de adevăr și crede minciuna. Credința, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.

Mulți asemenea fricoși avem printre noi astăzi. Credința înverzește la suprafața inimii lor, dar stratul e subțire și dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu strălucește asupra lor, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-si întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului și al minții, și se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile de la intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dânșii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântu lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt și furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credință înseamnă să te făgăduiești unui stăpân și să slujești altuia.
Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu și slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduințele lor, când ei n-au crezut făgăduințelor cuprinse în cuvântul Lui ?

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare.

Grijile sunt spini, ca și iubirea de bogății și de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceștia și încolțește, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu crește în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpănește el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui.

Prin griji le înțelegem pe cele pentru trup; prin bogății, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumești, trecătoare și stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădițele lui Dumnezeu cele gingașe și curate. Apostolul Petru spune: Lăsați-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).

Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, și, purtând-o pe aceasta, toate celelalte se dezleagă de la sine.
Grijile mărunte înăbușă sămânța acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele și o mie de ani pe pământ.

Adevărata bogăție vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură și de la oameni. Cine se încrede în bogăția lui, se vestejește (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar și nemulțumit, și va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerșetor.

Dar plăcerile vieții ? Nu sunt și ele spini care înăbușă cuvântul lui Dumnezeu ? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturisește despre sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte și n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat… Apoi m-am uitat… și iată, totul este deșertăciune și vânare de vânt și fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). și iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înțelept decât el: Judecățile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moștenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, și bogăție, și veselie, stă așadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ștearsă a celor din împărăția lui Dumnezeu.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr și flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), așa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutând să-si astâmpere setea și foamea cu adevărul cel veșnic și cu iubirea cea netrecătoare. Când rouă și mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie și cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toți ceilalți trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani și nici ciulini, ci numai pământ curat și bun, pe care o singura sămânță creste: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inimă curată și bună. Oamenii buni nu țin cuvântul lui Hristos scris pe hârtie, pentru ca hartia este in afara omului și poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 țin, pentru ca mintea se afla la suprafața ființei, și poate uita.

Ci îl țin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata și bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde crește ca aluatul și dă în spic ca grâul, veselindu-1 pe om ca vinul și mângâindu-i viața lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun ? Unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste și milostivire fată de oameni. El nu cere de la toți la fel, ci de la unii mai mult iar de la alții mai puțin, așa încât să se mântuiască cât mai mulți, cât mai mulți să moștenească împărăția lui Dumnezeu. Luca pomenește numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei și Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci și de felurimea ei, care mulțumește pe Stăpân. Înțelegem aici același lucru ca și în Pilda Talanților, unde stăpânul laudă la fel și pe sluga cu zece talanți, și pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiași răsplată: Bine, sluga bună și credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21-3). Împărăția cerurilor are trepte de slavă și putere, iar cei mântuiți nu sunt toți deopotrivă, deși toți sunt în bucurie și strălucire.

Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăși după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleași cuvinte, și de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deștepți auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viață-dătătoarea înțelepciune și s-o audă toate neamurile până la sfârșitul lumii.

Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricăciunea și vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăși viața.

Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care își vede copiii încolțiți de șerpi. Copiii se joacă, nici nu văd șerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd șerpii, nici nu știu încotro s-o apuce, ci mama știe. și strigă la copii. și Hristos strigă la oameni, până la sfârșitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă și laudă Domnului nostru Cel viu și de-viață-dătător, Mântuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

din Predici, Sfântul Nicolae Velimirovici

Categorii
Predici, conferințe, interviuri, sfaturi
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

2 comentarii

  1. Sa ne gândim ca și din cele care au căzut în pământ bun, doar a treia parte a adus rod insutit. Trebuie nevoință. Sa luam aminte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO se bazează strict pe cititorii săi mulți, care sprijină fiecare cât poate acest demers. Vă punem la dispoziție conturi bancare sau varianta PayPal de mai jos. Fără sprijinul vostru acest proiect se poate diminua, până la dispariție.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.