X

Transplanturi: Donație sau luarea vieții?

Informare cu privire la subiectul transplanturilor.

COMENTARIU:

„Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.” (Ioan 10, 17).
(…)
Este eretică folosirea acestui pasaj pentru transplanturi. Deoarece, nu poți spune că îți dai organele şi „pui sufletul tău”. Îl poți lua?
Şi ce este ceea ce spun Părinții, cum că doar pe Hristos îl priveşte această parte?
(…)
Poporul trebuie să ştie. Şi poate să ştie doar prin Teologia lui, şi nimic altceva. Şi acestea sunt texte teologice.

Pr. Constantin Strategopo

Transplant de organe vitale. Informare cu privire la subiectul transplanturilor.

Cuprins:
1. Fragment transcriptum al părintelui Con. Strategopol
2. Cum putem refuza donația de organe?
3. Mitropolitul Serafim al Pireului:
„Creştini, declarați dezacordul pentru donatori de organe”
4. Video Pr. Con. Strategopol: Înşelări şi minciuni pe tema transplanturilor (abordare teologică) şi transcriptum
5. „Transplanturi: Donație sau luarea vieții?” Întreaga sesiune video
6. Păreri despre transplanturi în clipuri video
7. 68 de articole în limba greacă şi alte limbi străine (link-uri)

Ultima actualizare 5 octombrie 2018 www.sophia-ntrekou.gr

1. TRANSPLANT DE ORGANE VITALE

Fragment transcriptum din predica protopresbiterului Constantin Strategopol, care a avut loc în cadrul studiilor de cateheză dupa Evanghelia lui Ioan, capitolul 10, verseturile 17-18, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Glyfada, joi, 28.02.2002. Transcrierea a fost făcute de monahul aghiorit Damaschin Karakallinos şi a fost publicată pentru prima dată în revista „Theodromia”, volumul 2, aprilie-iunie 2003.

„Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.” (Ioan 10, 17).

Uitați ce spune aici. Este ceea ce a spus mai înainte, „sufletul Îmi pun” (Ioan 10, 15), dar extins. Fiți atenți la acest „extins”. Nu zice acum doar „Îmi pun sufletul”, ci adaugă: „ca să-l iau”. Aici semnifică ceva înfricoșător de autoritar. Nimeni nu poate rosti fraza completă: „eu, îmi voi pune sufletul aici, adică mă voi sacrifica”, fără să aibă şi al doilea element. Ți-ai pus sufletul tău. După aceea, ce se întâmplă?

Hristos, însă, este suveran, şi zice: „ca să-l iau”. Îl pun şi îl iau. Unde îşi pune sufletul Său? Trebuie să teologizăm aici. „Pun” zice. Unde? Pentru cine? Pentru popor. Unde? Aici este teologie pură, teologia despre Înviere şi teologia Ortodoxiei noastre despre coborârea în Hades.

O zice şi troparul: ” În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu[…], Acela ce eşti necuprins”. Există, deci, o teologie. Este coborârea în iad, unde coboară Hristos cu sufletul Lui, pentru că trupul Lui este în mormânt. Şi coboară ca un biruitor, şi este suveran al iadului, şi ridică sufletele în sus.

Adică, în timp ce fiecare mort nu mai poate să domine asupra lucrurilor, Hristos domină. Şi aceasta este particularitatea acestui mort. Până atunci, toți morții, toți drepții… mergeau în iad, şi nu puteau să aibe o ridicare a sufletelor lor din interior. Şi vine Hristos şi face această mişcare, se coboară şi poate să se ridice şi să ia toate sufletele cu El.

De aceea spune „îl ridic pe el” (sufletul). „Nu e că pot pur şi simplu să mă omoare. Bineînțeles, pot să mă omoare în orice clipă. Dar, eu, domin asupra lucrurilor. Şi dacă mă omoară, sufletul meu, după logica comună va merge în iad”. Însă, după logica divină, îi va lua pe toți din iad şi va goli iadul. Şi aici, are elementele esențiale ale teologiei coborârii în iad.

Și în al doilea rând, ca moralitate, afirmă şi ceva foarte esențial. Că un creștin care intră într-un loc dificil, dacă are curaj şi este om duhovnicesc, curăță spațiul. Trece prin martiriu, dar îl curăță.

Dar pasajul aici este specific. Pasajul acesta îl privește pe Hristos şi numai pe El. Sfântul Ioan Gură de Aur spune exact că acest pasaj se referă doar la chipul lui Hristos și nimeni nu poate folosi acest pasaj pentru sine. Pentru că nimeni nu poate de unul singur să „ridice sufletul lui”. Pentru că nimeni nu poate salva pe cineva, decât Hristos salvează, cu această biruință a Lui asupra morții. Şi acum noi îl urmăm pe Hristos, ne unim cu El, şi având această unire cu El, trecem peste moarte. Însă, întru Hristos!

Prima dată, El a făcut-o. Noi doar luăm parte la viața Lui. Ne încreştinăm. Şi deoarece El este biruitorul iadului, noi având viață prin viața biruitorului iadului, biruim iadul. Dar nu noi pentru prima dată!

Aici, o zice El. Zice „ca iarăşi să-l iau”. Vorbeşte personal. Noi, ne împărtăşim de Hristos. El, vorbeşte personal. Îl priveşte doar pe El această parte. Şi subliniez asta, pentru că acest pasaj este crucial.

Şi este un răspuns mai răspândit, această a doua parte în special, în teologia despre transplanturi, căreia încearcă ei să-i pună bazele prin acest pasaj. Este eretică folosirea acestui pasaj pentru transplanturi. Fiindcă nu poți spune că îți dai organele şi „îți pui sufletul tău”. Îl poți lua? Şi ce este aceea ce spun Părinții, că doar pe Hristos îl privește acest pasaj?

Cel puțin, de ce folosesc acest pasaj? Pentru a arăta o stare de pseudo-iubire? Sunt două lucruri care se învârt în jurul acestei poveşti… Trebuie să clarificăm lucrurile. Poporul trebuie să ştie. Și nu poate ști decât prin teologia sa, și nimic altceva. Și acestea sunt texte teologice.

Şi de la ceilalți, nu cer nimic. Să facă doar ştiință. Acesta este rolul lor. Măcar să fi şi teologizat. Însă, de la noi, cer teologie. Şi aceste texte sunt nealterate. Nici pe Ioan Evanghelistul nu îl schimbi, nici pe Gură de Aur; fie că îți place sau nu! Vrei nu vrei! Nu se poate altfel! Nu este după dorința ta în ce mod îl vei folosi.

Trebuie să avem, aşadar, două lucruri în mintea noastră. Două elemente de bază. Ca să fiți lămuriți. Mă interesează ca creştinii să aibă cu simplitate mintea limpede. Să ştie unu-două lucruri, astfel încât mintea lor să fie limpede.

Fiți atenți: Inițial, nimeni nu poate nega transplanturile. Dacă am murit cu adevărat şi îmi iau degetul meu, nu mă interesează. Dacă cineva este în viață și vrea să dea copilului său bolnav, rinichiul său, nu am nicio obiecție. Inițial, nu avem nicio rezistență, nicio obiecție. Ajunge ca cel de la care luăm organele să fie mort.

Reacția începe exact din acel punct: că noi credem că nu este mort. Acolo începe punctul crucial. Fix din cauza asta au schimbat termenul. Au făcut moartea „moarte cerebrală”. Şi există şi moartea clinică. Două morți există pentru ei! De ce? Ca să ia în presupusul timp intermediar organele (adică să utilizeze aparatura artificială a morții cerebrale şi sa ia organele cuiva).

Deci, nu negăm transplanturile în sine. Şi Sfinții doctori au făcut transplant. Au luat piciorul unui negru, după patru zile de la moartea lui, şi l-au pus unui bolnav. Aşadar, să nu ne temem, că nu cumva vom fi în rai fără membre (dacă ni le iau aici). Nu este aceasta teologia!

Deci, vedeți, primul nostru argument este că nu refuzăm. Dar nu vrem să omoare oameni pentru a le lua organele. Acesta este primul amănunt de bază de care trebuie să țineți cont. Acesta este primul de bază şi esențial.

Pentru a-i convinge, însă, pe creştini să dea organele lor nu pot folosi acest pasaj. Şi, totuşi, îl folosesc. Aceasta e greşeala. Nu pot, însă, teologii să-i înşele pe credincioşi. Nu am zis „Biserica”. Biserica nu a luat încă o decizie oficială, deşi sugerările care se fac de teologi acest pasaj folosesc. În mod eretic. Scandalos de eretic.

Dacă nu cunosc ce zic Părinții, să tacă. Să vorbească despre lucruri cereşti, despre îngeri, arhangheli, serafimi, heruvimi -va fi mult mai bine- şi să oprească antropologia lor atemporală. Nu se poate juca nimeni cu aceste lucruri şi cu viața poporului.

Deci, aici, lucrul este specific. Această parte este numai pentru Hristos. Nu pot să zică şi ei: „Îmi pun sufletul pentru oi”, şi să se refere că şi ei pot face la fel. (Tu care zici aceasta, ce eşti? Mântuitor eşti?)

Să găsească ştiința o metodă prin care să se păstreze organele mele, să le ia (după moartea mea), nicio obiecție. Dar, nu se întâmplă acest lucru astăzi. Trebuie ca organul să fie viu. Dacă ai murit, nu ți-l poate lua. Deci, trebuie să te omoare ca să ți-l ia.

Povestea nu este „doar trei secunde mai are şi va muri”, aşa cum spun ei. Pentru mine, însă, trei secunde sunt secol. Pentru ochiul lui Hristos este secol. Nu poate fi înşelat poporul cu pseudo-teologii.

Ce este, însă, acest fenomen? Eu îl numesc „o rătăcire a pseudo-iubirismului”. Aşa îi zic. Este rătăcire a pseudo-iubirismului. Au existat şi mai demult, şi în secolul nostru, în special în spațiul „bisericii” catolice, astfel de rătăciri ale pseudo-iubirismului, la alte dimensiuni… Dar această terminologie revine într-o lumină nouă. Este rătăcirea pseudo-iubirismului.

Aşa, este convins poporul, se emoționează şi zice: „Na, uite, a făcut-o şi Hristos”. Ce a făcut Hristos? S-a coborât ca biruitor în iad şi ne-a salvat pe noi. Şi nu înseamnă acel „Îmi pun sufletul” al lui Hristos -nu înseamnă: „Luați organele mele ca să vă salvați!”.

Măcar să găsească ştiința metodă şi să le ia după moartea mea. Eu personal nu am obiecție. Dar, nu aşa. Nu înşelând lumea şi intrând într-un proces al morții reale pentru celălalt, în timp ce trăieşte încă. Noi nu putem să nu teologizăm.

Statul să-și asume responsabilitățile. Dar, noi nu se poate să devenim cot al statului pentru a-şi atinge obiectivele. Şi statul arde. Şi are mare nevoie de Biserică în această problemă. Grecia este ultima țară din Europa în ce priveşte donatorii. Și dacă Biserica dă cuvânt (în favoarea morții cerebrale) robinetele se vor deschide…

Biserica, însă, nu trebuie să dea cuvânt. Şi nu trebuie sa joace jocul lor; din motive teologice. Pentru că noi, ortodocşii, avem (adevărată) teologie. Nu avem antropologie atemporală.

Și ceva substanțial și final: această parte a Evangheliei care începe cu expresia „Îmi ridic sufletul meu…”-lucru pe care îl face doar Hristos- are o unicitate înăuntrul ei. O unicitate și o frumusețe pe care nimeni nu le poate înlocui și să se joace cu aceste lucruri.

Şi să „dobândim”, deci, iubire! Şi nici să zicem: „Ştii, dar şi martirii îşi dădeau sângele lor…”. Dar, ce? Este acelaşi lucru? O auzeam alaltăieri, când o zicea un profesor de la Şcoala Teologică. Dar este același lucru?

Iar ultimul argument este că Hristos vrea şi face ceea ce face. Unul care este, după ei, mort, vrea să facă ceea ce ei vor? A spus: „eu vreau”? Nu, nu a zis „vreaul” său. Nu a zis: „Da, omorâți-mă ca să-mi luați organele”.

Subiectul este deschis? Nu. (Subiectul este închis.) Cred ca pe subiectul acesta de acum şi încolo nu încape vorbă. De ce? Nu mai încape vorba dintr-un singur motiv. Nu mai este nevoie să existe o polemică la nivel dublu, ce zice ştiința şi ce zice teologia. Ştiința a luat-o pe drumul ei. Ştiința atât cunoaşte. Ştie că trupul moare. Poate să vadă la ce oră pleacă sufletul? Pur şi simplu, îşi dă seama că omul încă este viu, dar va muri în curând şi îi iau organele. Teologia ştie când sufletul părăseşte trupul? Nu. Nici ea nu ştie! Doar troparele vorbesc despre „tainele morții”.

E, aşadar, este vorba de mister. Aceasta este povestea. Ora la care se desparte trupul de suflet este mister. Cine poate intra în mister? Ştiința? Imposibil. Teologia? Imposibil. Deci, teologia este periferică -şi toate acestea ce vă zic- pentru a preveni crima, iar ştiința este inexistentă (neputincioasă), astfel încât să poată vorbi despre ora despărțirii sufletului de trup.

Deci, pentru că este vorba de mister, orice cuvânt despre moartea cerebrală e de prisos. Oricare alții vorbesc, ce fac? Se apucă să cerceteze misterul. Însă, „nu suportă misterul cercetare”.

Asta a vrut să facă Varlaam şi s-a opus Palama. Varlaam a încercat să cerceteze misterul cunoașterii esenței lui Dumnezeu. Este cu putință să afle? Şi acolo cele două culturi s-au lovit. A creierului şi a tainei lui Dumnezeu, cu şapte secole în urmă. Noi, nu putem reveni la neo-varlamisme: să cercetăm misterul. Orice ar spune, orice ar găsi, indiferent cum ar defini moartea, moartea va rămâne un mister; la ce oră sufletul părăsește trupul.

De aceea, noi, trebuie să așteptăm ca trupul să moară cu adevărat. Să constatăm asta aşa cum o constata medicina veche, doctorul din vechime, ca să fim siguri. Când exact a murit un om, nu ştim. Prin urmare, intervențiile premature nu ar trebui să fie făcute. „Nu suportă, deci, misterul cercetare”.

Și la asta, cine va putea să răspundă, să zică ceva? Nimeni. Cine va avea ceva de zis despre mister? Așadar, subliniez și strig, de azi încolo nu încape discuție pe tema asta. Încetați să discutați, teologic. Sau folosind medicina pe post de baston. Nu se poate! Este vorba despre mister! Şi în spate este (ascuns) misterul mântuirii omului întru Hristos. Vedeți ce actualitate capătă textul acum? Uitați-vă cum le zice Hristos! Cu ce perspective le zice! Ce are în mintea Lui! Ştie şi ziua de mâine şi de poimâine El.

Aşa, după cele ce le zice (la început), revine şi zice „ca să-l iau”. Şi continuă textul: ” Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10, 18). Vedeți unicitatea puterii? El singur [poate s-o facă]. „Putere am -zice- de la Tatăl Meu”. Nu are textul unicitate? Îl poate folosi cineva pentru orice alt caz? Poate cineva dintre noi să spună că „am putere eu să iau sufletul meu şi să îl dau”? Avem, noi, o astfel de putere, care înseamnă „eu îl salvez pe celălalt”?

Suntem mântuiți întru Hristos. Şi, iubindu-l pe celălalt, îi deschidem calea către Hristos. Lumea întreagă. Ceea ce faceți voi şi ceea ce fac eu. Fiecare dintre noi, în felul său, după locul şi bastionul unde se află în Biserică, devine un ajutor al mântuirii celuilalt.

Vedeți, Eva era ajutor al lui Adam. Adică, ajutor pentru mântuirea lui Adam. Aceasta rămâne singura dimensiune. Şi un preot, un duhovnic, un episcop, ce este? Este această dimensiune care ajută, deschide drum, însă unul este Mântuitorul. Hristos al nostru.

Nu poate cineva să ia această putere şi să spună: „Eu voi salva”. Dacă o spune, în spate se ascunde un egoism teribil…Suntem conlucrători activi ai mântuirii celuilalt. Slujim mântuirea celorlalți…Aceasta este lucrarea principălă şi primară a fiecărui om, oriunde s-ar afla.

Hristos, când vindecă, le vindecă pe ambele. Şi sufletul, şi trupul. Nu există o iubire unilaterală, care tratează omul unilateral [adică vrea să vindece doar trupul și este indiferent pentru suflet]. Pe măsură ce vedem iubirea unilateral, fie o să ne agățăm de tragedia noastră, fie vom fi făcuți bucățele. Şi Hristos permite să fim făcuți bucățele pentru ca să vedem eşecul nostru. Nu există iubire unilaterală.

Chiar și vorbirea despre iubire este demonică, de multe ori, dacă ascunde adevărul (adevărul despre viață). De exemplu: „Iubiți-vă, iubiți, şi să nu vă pese de restul”. Şi în numele iubirii mincinoase, împart lumea…

Știu că moartea este o taină. Și, pentru că voi trece -şi eu şi voi- prin taina morții, încerc să fiu în taina prezenței lui Hristos, ca să trăiesc moartea ca taină hristică, şi nu a pierderii. Abordez taina experențial de acum.

Şi, într-adevăr, acolo ajunge toată această căutare despre moartea cerebrală şi altele. Nu mai putem spune nimic. Ştiința o mie să zică, nu poate intra în mister. Va spune întotdeauna cum este corpul. Vede sufletul? Are metode pentru a-l detecta?

Sufletul, potrivit Părinților, este împrăștiat pe tot corpul. S-a oprit creierul. Sufletul nu este în celelalte părți ale corpului? Nu pot ignora acest lucru.

Sfântul Nicodim zice că, se strânge în elementele interioare ale trupului. Se concentrează în interior, chiar dacă nu există suflet în creier și [omul] nu se mișcă. Omul a murit? Nu. Aceasta este dogmatica Bisericii: că sufletul este peste tot. În tot trupul. Când pleacă definitiv, ultimul – ultimul, nu știm. Dar atâta timp cât încă există [în interiorul corpului], nu îl putem atinge pe om.

Am auzit, alaltăieri, un profesor să folosească, în mod naiv, experimentul cu broasca, cunoscutul experiment pe care îl fac toți studenții din primul an de la medicină, ca sa analizeze omul (şi să dea soluție la subiectul morții cerebrale)! Dar acestea, sunt lucruri stupide. Iau broasca, îi taie capul, şi observă că broasca încă se mişcă…şi zic: „Uitați, i-am tăiat capul, nu are creier, dar se mişcă”. Este, adică, un ton muscular. Dar ei uită că broasca nu are suflet, ce are icoana lui Dumnezeu asupra lui. Și asta a spus profesorul pentru a confirma [susține] transplanturile! Şi a adus drept dovadă, clericilor şi teologilor, experimentul broaştei! Dar sunt lucruri serioase acestea?!

Scuze, dar ştii când moare un om? Tu vezi creierul. Zici doar că „a murit creierul”. Şi îmi zici, de unul singur, că inima trăieşte încă, şi de aceea zici: „pot să o iau”. Deci, trăieşte inima. Şi eu îți vorbesc despre „taina morții” şi că sufletul încă rămâne în trup, iar tu îmi zici despre „taina broaştei”! E, nu se poate dialoga aşa. Vorbim despre lucruri diferite…

Dacă în urma unui accident de circulație, unul ajunge cerebral mort, şi este declarat aşa, iar nu mort clinic, eu nu pot să-i iau organele lui cu perspectiva că va muri peste cinci secunde, eu organe nu pot să iau. Nu îmi este cu putință.

Ne spunea, deunăzi, părintele Constantin de la Asclipio un exemplu foarte frumos. Şi a subliniat responsabilitatea lui personală pentru acest fapt. A spus-o public.

Mai demult, înainte de a începe toată această polemică pentru transplanturi, pe când era preot al spitalului, bătrânelul, vine un tată şi zice către părintele Constantin: „Copilul meu este cerebral mort, şi îmi cer doctorii să semnez pentru ca să-i ia organele. Părinte, ce să fac?”. Îi răspunde părintele: „Dă-le”. Nu ştia pe atunci, bătrânelul.

Tatăl, ducându-se să semneze, a trecut pe la bisericuța spitalului, a Sfântului Pantelimon. Îi zice: „Sfinte Pantelimoane, spune-mi ce să fac. Sunt în dilemă”. Şi zice după: „Să las până mâine dimineață şi după semnez”. A doua zi, dimineață, copilul lui se face bine! Şi ne întreabă părintele Constantin: „Eu, ce responsabilitate aş fi avut după?”.

Dar și câți părinți au semnat, fără să ştie oamenii. Nu cerem responsabilități…nu facem judecătorie. Facem teologie. Teologie despre moarte, pentru a nu opera un sistem ilegal de exploatare sălbatică a celuilalt. Nu pot să judec pe nimeni eu. Nu sunt în măsură. Nici nu se ridică problema mântuirii pentru cel care și-a dat organele. Acestea, sunt lucruri stupide. Să intrăm în esența lucrului.

De bună voie ei vorbesc despre moarte dublă…Medical, subiectul despărțirii sufletului, niciodată nu îl vor rezolva. [La suprafață] ei l-au rezolvat. Au pus termenul „moarte cerebrală”, şi l-au rezolvat. Însă, în practică, cu adevărat, nu îl vor rezolva. Dovadă că zeci de oameni de știință din toată lumea protestează. Nu spune asta ceva? Când nu le-am spus că zeci de oameni de știință se plâng, știți ce răspuns am primit? „Cei care protestează protestează nu medical, ci filozofic. Sunt filosofi, ignorați-i!”.

Dar, acestea sunt sofisme. Nu putem, prin sofisme, să dăm la o parte toți medicii care nu sunt de acord cu noi şi să zicem de ei că sunt filosofi pentru că nu împărtăşesc aceeaşi parere cu noi. Ei spun că Părinții Bisericii nu au dovezi suficiente. Dacă ar trăi astăzi, spun ei, alte lucruri ar spune.

Astfel, aruncăm şi pe Sfinții Părinți şi rămâne doar părerea noastră! Spirit extrem vaticanian. Dar în acest loc, spiritul Vaticanului nu poate funcționa. Şi nimic altceva să nu existe, există taina morții, care ii va urmări până la moarte…”.

traducere de

Categorii
Transplant
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO se bazează strict pe cititorii săi mulți, care sprijină fiecare cât poate acest demers. Vă punem la dispoziție conturi bancare sau varianta PayPal de mai jos. Fără sprijinul vostru acest proiect se poate diminua, până la dispariție.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.