X

Mulți sunt chemați, dar puțini aleși (despre mântuirea păgânilor și a ereticilor)

Image result for mantuirea ereticilor

Ce spectacol vrednic de plâns si de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt. Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: „De ce să nu se mântuie”, întrebaţi dumneavoastră, „păgânii, mahomedanii si aşa numiţii eretici. Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu.”… Mai mult, aceasta e contrar chiar raţiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Să te socoţi mântuit iar pe membrii altor credinţe – pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini!” Mă voi strădui să vă răspund cât se poate mai scurt.

– Creştinilor! Voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos – singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a proto-părinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu Iosif, cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă dar mărginită si creată – ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu” Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care l-a trimis El” (In. 6, 28, 29). Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: cre*dinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă, numai prin credinţă, putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, si cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni si mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu !… Nu !… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc şi acesta este credinţa în Răscumpărător!

Creştini! Cunoaşteţi pe Hristos! Înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci socotim” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii” ” (Rm. 3. 28). „Căci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.” (Rm. 3,22-24). Veţi replica poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune; el învaţă că credinţa fără fapte e moartă”. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. EI cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute ! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, faptă în care s-a învederat credinţa dreptului: iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jerfire nu e de loc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă.
Adânciţi-vă în cercetarea Noului Testament şi în general a întregii Sfintei Scripturi: veţi găsi că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită faptă bună, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credinţa în Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucrătoare: fără aceasta e moartă, lipsită fiind de orice mişcare. Şi, dimpotrivă, veţi găsi că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepădate (fiindcă binele nu este bine dacă nu are ca scop voia dumnezeiască, spune Sf. Petru Damaschinul). Dar tocmai drăgălaşele acestea de fapte bune vă şi plac la păgâni şi la mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi şi cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreţi să le acordaţi mântuirea. Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră ? Dacă sunteţi creştină trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!

Evanghelia ne învaţă că prin cădere noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei si, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească. Această raţiune poate şi trebuie să fie recunoscută a fi raţiune sănătoasă: ea este credinţa căpătată din cercetarea lucrurilor, aşa de strălucit descrisă de apostolul Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Temelia judecăţii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintită se înalţă ea, şi întru aceasta nu se clatină şi nu cade. Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun, şi prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti raţiunea ca sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, şovăielnic, nedeterminat, mereu schimbător, atunci ea, ca „sănătoasă”, va renega neapărat şi pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastră, raţiunea dumneavoastră sănătoasă ? Că a recunoaşte pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos, este un fapt potrivnic raţiunii dumneavoastră sănătoase! Si nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoşi e potrivnică milosteniei unei Fiinţe atât de atotbune ca Dumnezeu. Aţi avut cumva o revelaţie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar şi nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu ? Nu! însă raţiunea dumneavoastră sănătoasă e cea care vă spune asta! Ah, raţiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu raţiunea dumneavoastră sănătoasă, de unde aţi scos că puteţi înţelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este contrar şi ce nu este contrar milosteniei Iui Dumnezeu?

Îngăduiţi-mi să vă expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învăţătura lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserică Universală ne-a descoperit tot ce poate şti omul despre mila lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înţelegerea oamenilor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu ! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!… Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura Iui Hristos! Dacă din această învăţătură harismatică, cerească, nu ai învăţat că Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la şcoală si trage cu urechea să auzi ce învaţă copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, ca mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operaţiilor cu el pot fi total opuse operaţiilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acţiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu raţiunea ta!

Cu noţiunile si cu simţurile tale! Urmează din aceasta că Dumnezeu e obligat să înţeleagă şi să simtă cum înţelegi şi simţi tu ? Dar tocmai asta şi pretinzi tu de Ia Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită şi mai pe deplin trufaşă întreprindere! Nu învinui dar judecăţile Bisericii de lipsă de bun simţ şi de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învăţăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu cele descoperite ei de către Dumnezeu însuşi!

Copiii ei adevăraţi merg după ea cu supunere, luminându-se cu credinţa, călcând în picioare raţiunea trufită ce se răscoală asupra lui Dumnezeu! Credem că putem şti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar exista un alt drum către cunoaşterea de Dumnezeu, un drum pe care 1-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforţări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deşarte sunt dar şi mincinoase propriile autocugetări şi rătăcirile minţii omeneşti. Dumneavoastră ziceţi: „ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca asta ? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignoranţe se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-şi dea acordul la părtăşia cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părinţii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinţă, în închinarea la idoli diavolul îşi ia sieşi partea dumnezeiască de la oamenii orbiţi, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiţi părtaşi ai păcatului său de căpătâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenţie „Faptele apostolilor” se va convinge uşor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor făţărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîntreruptă, va vedea cât sunt de robiţi celor mai diferite şi josnice patimi […]. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici […].

Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare si stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate ! Orice erezie conţine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul SfântEsenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul său sânge mărturisirea adevăratei credinţe, a pronunţat hotărârea soborului local al Con*stantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în următoarele cuvinte:

„Eutihie, până acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins şi vădit ca părtaş al rătă*cirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât şi prin explicaţiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încăpăţânată a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seamă sfaturile noastre şi poveţele către primirea învăţăturii sănătoase. Şi, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e deposedat de orice cin preoţesc, de părtăşia cu noi şi de conducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de ştire că de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cădea el însuşi sub afurisenie.”

Această hotărâre e un mic exemplu al părerii obşteşti a Bisericii Universale asupra ereticilor; această hotărâre e recunoscută de întreaga Biserică si confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două naturi, cum mărturiseşte Biserica, ci admitea numai o singură natură, natura dumnezeiască. Veţi spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranţă, şi demn de plâns prin caracter şi urmări, este răspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusă faţă sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găseşte nimic vrednic de osândă în învăţătura lui Arie –care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor şi atâta tot! Aceste diferenţe de forrmilare a cuvintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Năruiesc aşadar toată credinţa creştină – şi atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întru*pării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti – şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!

Desigur dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici tâlhărie nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat ? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt -nu mai mult! Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului ! Să nu credeţi că o asemenea necunoaştere e un defect lipsit de importanţă! Nu! urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărţi cu titluri creştine şi conţinut satanic. Prin ignorarea adevăratei învăţături creştine, sunteţi întrutotul expus să primiţi un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevărat, să vi-1 însuşiţi şi, odată cu el, să vă însuşiţi şi pieirea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităţilor dumneavoastră de mântuire.

Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! căci altfel veţi plânge veşnic. Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (…) studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi, cum trebuie înţeleasă corect Scriptura, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin. Studiaţi din Scripturi şi din credinţa vie pe Hristos şi creştinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaimă în care va trebui să vă prezentaţi la judecată în faţa lui Dumnezeu, agonisiţi-vă îndreptăţirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creştinismului.

Din volumul „Experienţe ascetice şi scrisori către mireni”;
vol. 
IV în operele complete ale Sfântului Ignatie

Nici noi ortodocșii nu avem garanția mântuirii, dacă nu suntem acei creștini veritabili: Cuviosul SERAFIM ROSE: ce înseamnă a fi ORTODOX

Categorii
Înșelări
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

16 comentarii

  1. Una din problemele majore legata de mantuirea neortodocsilor este cuvantul din Apocalipsa: nimic necurat nu va intra in Imparatia Cerurilor !
    Undeva in Filocalie, pare-mi-se Scara, un parinte spune: daca nu ar exista Taina Sf Spovedanii, FOARTE GREU AR INTRA cineva in Imparatia Cerurilor.

    Pe de alta parte, Avva Dorotei din Gaza da exemplul a doua surori mici de varsta, carora le-a murit mama. Una a fost luata de o femeie virtuasa, si ctrescuta in frica de Dumnezeu; alta a fost luata de o femeie, si pregatita pt viata de desfranare. Avva Dorotei spune ca in aceste conditii, Dumnezeu nu va aplica pentru cele doua aceeasi masura la Judecata de Apoi.

    La o conferinta tinuta la Bucuresti, Fac de teologie prin 2000, arh Efrem de la Vatoped spune cam asa:
    „Nu stim ce va face Dumnezeu cu ereticii” – dupa moarte. – [ in sensul ca nu e treaba noastra; noi trebuie sa ne vedem de mantuire ]

    1. s-a vazut cu efrem de la valtoped care este eretic acum. dar dragostea unde este, hula ca nu stim ce va face Dumnezeu cu ereticii!!! ereticii merg in iad, iar cei care s-au lepadat de ortodoxie in ghena. sf macarie egipteanul

  2. Părintele Arsenie Papacioc ne-a arătat calea foarte clar:păgânii si ereticii atârnă de tainele lui Dumnezeu,dar nu e treaba noastră a iscodi cum lucrează El cu anumiți eretici si păgâni care s-au evidențiat ca oameni buni la suflet.Noi gândim ceea ce învăța Biserica Ortodoxa:singura credință mântuitoare de pe pământ este credință ortodoxa;la nicio credință nu te mântuiești.Cei care nu au avut de unde sa cunoască ortodoxia cat au trăit,dar au fost buni,milostivi si virtuoși,rămân la tainele lui Dumnezeu asupra cărora Biserica nu s-a pronunțat si nu va proceda așa nici in viitor pentru ca sunt lucruri de neînțeles pentru mintea omeneasca,sunt chestiuni ce țin de supralogica.Conform acesteia,in spațiul duhovnicesc ordinea lucrurilor pare sa aibă traiectorie inversa logicii.

  3. Sfântul Ignatie Briancianinov:
    „Văd în mine însumi mărturia că sunt fiul lui Adam: păstrez înclinarea lui spre rău, mă învoiesc cu propunerile înșelătorului, deși știu cu siguranță că sunt înșelat, că mi se pregătește moartea.”
    „Oare mintea mea își va reveni în fire? Va voi oare ea să-și îndrepte pașii spre bine? Am pierdut puterea de a înțelege că trupul meu, zidit pentru veșnicie, este capabil de dorințe și lucrări dumnezeiești, că pornirile dobitocești nu sunt decât o neputință a lui e adusă firii lui prin cădere. Dacă eu aș simți moartea sufletului meu, aș petrece într-o necurmată pocăință! Dacă eu aș simți moartea mea, m-aș îngriji de înviere!”
    „Acolo m-a învrednicit să gust iubirea și dulceața duhovnicească, chiar în momentul în care îmi întâlneam dușmanul care voia să-mi ia viața și fața dușmanului se făcea în ochii mei ca fața unui înger luminat…”

    Mulți sunt chemați sa citeasca, dar puțini sunt aleși sa inteleaga…

    1. @oarecine

      Noi știm din Sfânta Tradiție că nu există mântuire în afara ortodoxiei.

      Lămurește-ne și pe noi un pic ce vrei să spui cu citatul acesta din Sfântul Ignatie Briancianinov.

      În ce direcție vrei să argumentezi citând aceste cuvinte ale sfântului Ignatie Briancianinov?

      1. Că nu există mântuire în afara ortodoxiei?
      2. Sau că e aceasta este o interpretare eronată a tradiției sfinților părinți? Și că de fapt ar fi posibilă mântuirea în afara ortodoxiei?

  4. Asa cum arata Sfantul Atanasie cel Mare, anatema isi produce efectul inainte de condamnarea sinodala (De decretis Nicaenae synodi, 5). Sustinatorii lui Sava Lavriotul se pare insa ca nu inteleg aceasta realitate (https://ortodoxlogos.ro/2019/08/27/condamnarea-sinodala-a-ereticilor-si-stapanirea-randuita-de-dumnezeu/OrtodoxLogos – Mărturisim Ortodoxia – 27 august 2019).
    In privinta ereticului Arie, acesta a fost fatarnic, „la infăţişare ca un şarpe de mlădios, veninos şi viclean,care uşor se poate furişa şi ascunde” . Sfantul Alexandru al Alexandriei: „a incercat mai inti sa-l convinga prin sfaturi si indrumari. Apoi, cand a vazut ca devine furios si ca predica pe fata invatatura eretica, l-a scos din catalogul preotilor” (PSB 44), adica l-a caterisit. Iata ce Spune Sfantul Alexandru: „Noi, insa, afland tarziu acest lucru, fiindca ei [arienii] ascundeau cele in legatura cu viata si stradaniile lor nedemne, i-am alungat prin hotararea Bisericii… Dar ei au incercat, folosindu-se de inselatorie contra noastra, sa-si indrepte atentia catre impreuna slujitorii cei de o credinta cu noi, prefacandu-se de forma ca doresc pacea… ascunzandu-si prin cuvinte, in aparenta mai convingatoare, dar inselatoare, invatatura lor vatamatoare”(PSB 44). Asa se explica de ce n-a fost anatematizat mai devreme Arie.
    Despre pnevmatomahii tropici, Sfantul Atanasie cel Mare a spus ca sunt lipsiti de Sfantul Duh (PSB 16), adica nu au har, inainte de Sinodul din 362 care i-a condamnat. Iar Sfantul Vasile Cel Mare i-a exclus de la comuniune mai intai pe pnevmatomahii radicali, ai lui Macedonie, iar apoi si pe cei asa-zisi moderati din jurul lui Eustatie de Sevasta, care se prefacea ca este de partea Sfantului Vasile, Sfantul, cand a inteles ca sunt de fapt eretici, le-a respins de o maniera categorical si acestora din urma tainele, inainte de o condamnare Sinodala(PSB12).
    Sf. Chiril si Celestin al Romei, i-au dat timp de gandire doar de zece zile lui Nestorie pentru a se lepada de erezie: „daca nu te intorci la calea pe care este insusi Hristos, esti scos din randul episcopilor si comuniunea crestinilor… daca nu anatematizezi exlpicit si in scris erezia pe care ai izvodit-o… in zece zile de la primirea acestei scrisori esti exclus din comuniunea Bisericii Universale”.
    Sinodul III Ecumenic a constatat caderea din har a lui Nestorie, mai mult, in Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic, se arata ca cel cazut in erezie este caterisit inainte de judecata sinodala: „ Fiindcă se cuvine să ştie şi cei ce lipsesc de la sfântul sinod, şi care rămân prin ţară sau în cetate, pentru oarecare pricină bisericească, sau trupească, cele ce pentru dânşii s-au închipuit, facem cunoscut sfinţeniei şi dragostei voastre, că dacă vreun mitropolit de eparhie, apostatisindu-se sau despărţindu-se de sfântul şi ecumenicul sinod, va trece către adunarea apostasiei (revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga (unii cu dânsa), sau cele ale lui Celestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum poate lucra împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este nelucrător, şi scos de către sinod, de acum înainte de la toată bisericeasca împărtăşire. Ci încă şi se va supune întru totul episcopilor eparhiei, şi mitropoliţilor de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, şi din treapta episcopiei se va scoate.
    TÂLCUIRE: Canonul acesta înştiinţează pe cei ce nu s-au aflat în sinod, de caterisirea lui Ioan al Anitohiei, a lui Teodorit episcopul Chirului, a lui Iva episcopul Edesei, şi a celor împreună cu aceştia 30 episcopi159, zicând: fiindcă episcopii cei ce nu s-au înfăţoşat la sfântul sinodul acesta pentru vreo pricină a lor bisericească, sau trupească, trebuie să ştie cele ce s-au făcut pentru aceşti zişi. Facem cunoscut dragostei voastre, că oricare mitropolit s-a despărţit de sfântul şi ecumenicul sinodul acesta, şi s-au unit cu adunarea apostasiei (revoltei), a lui Nestorie adică, şi a lui Ioan, şi a celor împreună cu dânsul, sau mai în urmă se va uni, sau au cugetat eretice ştile dogme ale lui Chelestin160, acesta nici o putere are a face ceva rău asupra episcopilor, sau şi asupra mirenilor, asupra celor dreptslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtăşire, şi sfinţita lucrare, şi fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapta episcopiei, încă şi dintre însuşi drepslăvitorii episcopi, şi mitropoliţii cei ce sunt prin prejur.” (Pidalion)
    Despre cei care se vor opune hotararilor dogmatice ale Sinodului III Ecumenic, “dacă vreun mitropolit eparhial s-a desbinat de sfântul şi ecumenicul sinod, şi fi trecut sau , va trece in viitor la adunarea celor desbinati”, prin acest canon se arata ca erau in starea de caterisire, „lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtăşire, şi sfinţita lucrare”, „chiar de acum prin acest sinod”, inainte de o judecata nominala, fiind apoi judecati nominal intr-un sinod de episcopii si mitropolitii vecini care sa-i inlature de tot din treapta episcopala. Astfel, acest canon vine sa arate ca cei cazuti in erezie se rup de toata comuniunea bisericeasca inainte de a fi judecati, un sinod constatand caderea din har si ruperea acestora de Biserica.
    La fel s-a intamplat si cu monofizitul Eutihie, in 448, Sinodul de atunci doar a constatat caderea lui din comuniunea Bisericii, inlaturandu-l definitiv.
    La sinodul VII Ecumenic opiniile au fost divergente, intre iconomisti si acrivisti, neintelegerile accentuandu-se dupa Sinod, Sfantul Teodor Studitul la inceput a fost mai apropiat de iconomisti, apoi avea sa se alature acrivistilor, de aceea scrierile sale impotriva iconomistilor au fost anatematizate si arse, se pare ca atunci s-au pierdut si o parte insemnata din scrisorile sale, iar ucenicii Sfantului Teodor, intre care si Sfantul Naukratios, pentru ca au urmat celor scrise de Sfantul Teodor, neacceptand hirotoniile ereticilor iconoclasti, au fost anatematizati de Sfantul Metodie; o parte dintre episcopii ortodocsi s-au alaturat monahilor studiti. Episcopii eretici iconoclasti, acceptati cu sprijinul iconomistilor la Sinodul VII Ecumenic, care au apucat cea de a doua faza a iconoclasmului, in timpul imparatului Leon Armeanul, au redevenit eretici iconoclasti, ceea ce arata ca acrivistii au avut dreptate cand au sustinut depunerea acestora din treapta si a neacceptarii hirotoniilor, tainelor, savarsite de acestia.

  5. Esenta Bisericii Ortodoxe este insasi Ortodoxia, daca se pierde Ortodoxia nu mai exista Biserica Ortodoxa. Asa, spre exemplu, cum padurea exista datorita copacilor, sau marea datorita apei, daca dispar copacii nu mai exista padure, daca se elimina apa nu mai exista mare; sau un alt exemplu, o armata/oaste nu poate fiinta fara cei care o compun, daca sunt dati la o parte militarii nu mai exista acea armata.
    Biserica Ortodoxa este compusa din ortodocsi, din cei care sustin Ortodoxia, de aceea daca acestia nu mai sunt ortodocsi, nu mai sustin Ortodoxia, institutia pe care acestia o compun nu mai este la propriu ortodoxa. Institutia numita Biserica Ortodoxa Romana a pierdut Ortodoxia, de aceea aceasta institutie doar din ignoranta uni o mai numesc „Ortodoxa”, la propriu ea nu mai exista ca ortodoxa, pentru ca cei care fac parte din ea nu mai sunt ortodocsi.
    Daca o padure este rasa de pe fata pamantului, aceea padure nu mai exista decat cel mult in acte, iar faptul ca autoritatile, din varii motive, nu au schimbat in acte ca in acel loc nu mai este padure aceasta nu inseamna ca aceea padure inca exista la propriu. In mod asemanator, daca o comunitate ortodoxa, Biserica Ortodoxa locala, pierde Ortodoxia ea nu mai este o comunitate ortodoxa, nu mai este o Biserica Ortodoxa, chiar daca autoritatile bisericesti ortodoxe nu au constatat sinodal ca acei nu mai sunt ortodocsi, nu mai sunt in pliroma Bisericii Ortodoxe.
    De aceea cei care cauta sa sustina ca Biserica Ortodoxa poate exista fara Ortodoxie, se aseamana mai degraba cu cei care incearca sa convinga ca poate exista padure fara copaci sau mare fara apa.
    Mai sunt ortodocsi in aceasta tara, dar nu in institutia condusa de Dan Ciobotea, pe care unii in mod aberant o numesc Biserica Ortodoxa Romana.

    1. Minunat raspuns. Subscriu fara rezerve.
      Eu am cumparat o carticica in 2004 intitulata: ” Vedenia Sfantului Ierarh Nifon al Constantianei asupra Infricosatoarei Judecati”, o mai am inca, in care este prezentata Judecata lui Dumnezeu. Sunt prezentate cununile pe care Hristos le da Apostolilor, Mucenicilor, monahilor si tuturor crestinilor, dar, surpriza mare, in final apar si cei care nu sunt botezati(paganii). Acestora(celor buni dintre ei, adica celor care s-au purtat crestineste fara insa a fi botezati) le ofera (dupa cum scrie in carticica) Raiul, dar pentru ca nu sunt botezati, ei nu vor vedea fata lui Hristos, adica vor fi ca niste orbi. Asa scrie in aceasta carticica. Deci sa nu-i fericim pe cei buni dar nebotezati, caci nu vor vedea fata lui Hristos niciodata.
      Ce intelegem din aceasta zicere? Ca rasplata cea mai mare este a vedea fata Domnului Iisus Hristos.
      Sa ne invrednicim cat mai avem timp pentru a vedea fata lui Dumnezeu.
      Doamne ajuta!

    2. Bogdaproste de această frumoasă explicație.

      Propun să mergem un pic mai departe.

      Dacă nu există biserică nu există nici Har nu-i așa?

      Ori această dezbatere îi îngrozește pe toți posesorii de siteuri pretins ortodoxe din România.

      Pentru că mulți dintre acești posesori de siteuri au duhovnici care îi țin în chingă.

      Rămânând în aceasta amestecătură în privința existenței sau inexistenței Harului se vor produce din nou roade bolnave ale acestei teorii ale existenței Harului la ecumeniști.

      Urmăriți vă rog tot timpul roadele unor teorii sau ale altora. Fiți atenți la roade!

      1. Am să vă dau o veste. După primele cuvinte veți găsi că această veste este șocantă. Dar nu uitați că imediat urmează argumentele.

        Pentru Adevăr, pentru identificarea și îmbrățișarea Adevărului nu-ți trebuie nicio pregătire și nici nu trebuie să fii născut/ predestinat pentru aceasta.

        De asemenea, nu-ți trebuie pregătire teologică.

        A spune că ești predestinat pentru aceasta înseamnă că îi anulezi oricărui om de pe planetă șansa de a se mântui sau nu prin alegerea lui proprie.

        Adică ai pune sub semnul îndoielii liberul arbitru pe care ni l-a lăsat Hristos.
        Sfânta Treime.

        Cei care afirmă că îți trebuie pregătire teologică pentru a identifica Adevărul au făcut din Pillat un idol.

        Întrebarea lui Pilat: “ce este adevărul?”, pusă la 1 metru distanță de Mântuitorul Hristos este aproape centrul de greutate al existenței omenirii de la Creație încoace.

        Cei care l-au îmbrățișat pe Pillat până în ziua de astăzi încă mai vor să dezbată această întrebare.

        Iar oamenii, creștinii ortodocși care au îmbrățișat din prima Adevărul consideră că această întrebare este o batjocură uriașă la adresa Celui care a făcut cerul și pământul din nimic doar cu cuvântul.

        Adică cel care a fost creat din nimic, Pillat, reprezentantul materiei fizice, reprezentantul cărnii, oaselor și sângelui, și-a permis luxul de a pune la 1 metru distanță de Mântuitorul întrebarea: “ce este adevărul?”.

        In ciuda acestui fapt, mai există teologi în ziua de astăzi care nu știu cu exactitate unde o să-l plaseze astăzi pe Pillat: în Rai sau în iad.

        Pilat se află astăzi în iad nu pentru că ar fi declarat că “nu găsesc nicio vină acestui drept”.

        Pilat se află în iad pentru batjocura adusă lui Hristos.

        Pilat era dator să identifice pe loc și fără nici cea mai mică urmă de îndoială pe Creatorul său.

        Nu s-a întâmplat.

        Dar să revenim.

        Oamenii șovăielnici care cred că le trebuie anumite abilități teologice ca să identifice Adevărul vor trăi până la sfârșitul vieții acesteia pământești în înșelare dacă nu se vor hotărî să facă ceva fundamental cu sufletul lor.

        Adevărul îl îmbrățișezi și gata.

        Argumente pentru faptul că nu-ți trebuie nici predispoziție și nici pregătire teologică ca să identifici Adevărul:

        Câți clerici din istoria omenirii din ultimii 2000 de ani au ratat Adevărul având o viață corespunzătoare cerută de Sfânta Tradiție și, practic, de Mântuitorul Hristos?

        Origen e in iad.
        Arie este în iad.
        Unul dintre cei 12 apostoli, Iuda Iscarioteanul, este în iad.
        Papii de la 1054 încoace Sunt în iad.
        Nici înainte de 1054 lucrurile nu stau mai bine.

        Sunt atâtea sinoade care au identificat atâția clerici care astăzi sunt în iad nepocăindu-se în urma mustrărilor și anatematismelor.

        – Arsenie Boca declară că a avut viață corespunzătoare Sfintei Tradiții. Un rătăcit și un rătăcitor.
        – Despre Cleopa Ilie se spune același lucru. Dar este un rătăcit și un rătăcitor.
        – Despre Teofil Părăian se spune același lucru. Dar este un rătăcit și un rătăcitor.
        – Visarionistii spun despre Visarion Iugulescu același lucru. Visarion Iugulescu este un rătăcit și un rătăcitor.
        – Nil Dorobanțu: un circ și o panaramă la adresa ortodoxiei.

        Îmi permiteți să vă solicit să continuați voi lista?

        În ce fel a împiedicat trăirea/viețuirea pământească corectă a acestor lideri de opinie ca aceștia să vadă cu limpezime Adevărul?

        Dacă ei s-au șlefuit în vederea descoperirii Adevărului, de ce până la urmă au ajuns niște înșelați?

        Îi putem compara pe aceștia cu sfântul Ignatie Briancianinov, cu o sfântul Iustin Popovici, Cu sfântul Nicolae Velimirovici?

        Nu.

        Așadar, identificarea și îmbrățișarea Adevărului nu presupune pregătire teologică și nici o predestinare anume.

        Omenirea se împarte în două tipuri de oameni:

        cei care vor

        și

        cei care nu vor.

        Nu există înșelați.

        Mai întâi se instalează îndărătnicia și pe cale de consecință apare și înșelarea.

        Cum se întâmplă acest lucru?

        Dumnezeu vede îndărătnicia omului și îl lipsește pe acesta de iluminare și discernamant.

        Și se instalează întunecarea deci predarea către diavolul.

        Să fie limpede: înșelarea este o caracteristică a omului îndărătnic, potrivnic lui Hristos.

        Astăzi, există duhovnici și teologi care lansează ideea că ar trebui să umblăm mai ușurel cu cei înșelați astfel încât să le deschidem mintea și să le facem cunoscut Adevărul astfel încât să se recupereze și ei.

        Le recomand acestor teologi să se prezinte la concursul iUmor.

        Cu siguranță acolo vor avea un succes nebun cu această teorie.

        Hristos ne-a lăsat atât libertatea cât și obligativitatea de a cunoaște tot atâta teologie cât cunoaște preotul. 

        Și de a-l trage de mânecă pe acesta atunci când spune prostii anti Hristos.

        Una e să ai duhovnic și să-ți spovedești păcatele și alta este să delegi credința ta unei alte persoane în afara sufletului tău. Fie ea și preot.

        Cu toții avem serviciu, copii, părinți de întreținut și alte probleme ale vieții. De ce unii să problematizeze și să se preocupe de cele ale lui Hristos iar alții să își găsească scuze că sunt ocupați?

        De ce să ne pricepem la toate alea de pe lume iar când vine vorba de Hristos să spunem că doar teologii trebuie să se ocupe de acest lucru?

        Oare nu vom da socoteală față în față cu Hristos pentru acest lucru?

        Când nu știi, pe undeva mai este de înțeles. Dar când cineva ți-aduce la cunoștință, aceasta fiind tot lucrarea Lui Hristos, de ce să bagi capul în pământ ca struțul?

        Măcar afli, analizezi și iei o decizie în consecință.

        Dar să te faci că nu știi?!

      2. Daniel Anton.Dumnezeu nu e nedrept când e cate un suflet care își doreste mântuirea si in jurul lui e numai erezie.E bătrân,e bolnav,nu are bănuții necesari.Deci,aacolo unde nu se poate si nu se poate,Dumnezeu găsește ceva care să-l ajute.De la caz la caz.Dumnezeu Este Un Dumnezeu al găselnițelor,al betelor in roata(in El încurca planuri si dumirește destine,El Care a spus ca știe numărul si locul firelor de par din cap

        1. Nu exista situatie ca un om de alta religie sau eretic, sa ramana in inselare, atunci cand este bun si iubitor de oameni. Intotdeauna Dumnezeu il va conduce la Biserica Sa. Daca se intampla insa sa ramana in inselarea sa, atunci exista cu siguranta o alta patima pe care o are, cum ar fi slava-desarta, nepasarea sau lenea sufleteasca, lipsa de grija fata de propria mantuire. Dumnezeu ii atrage la Sine pe cei ce se gasesc in inselare, atunci cand au viata curata. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO se bazează strict pe cititorii săi mulți, care sprijină fiecare cât poate acest demers. Vă punem la dispoziție conturi bancare sau varianta PayPal de mai jos. Fără sprijinul vostru acest proiect se poate diminua, până la dispariție.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.