X

Părintele Gavriil Stoica, ucenic al Sfântului Arsenie Papacioc, de 11 ani în Împărăția lui Dumnezeu

Un iubitor de Dumnezeu, un stâlp al Ortodoxiei, un monah adevărat şi un mare prieten

Părintele Gavriil Stoica este cunoscut îndeobște ca duhovnicul de la Mănăstirea Zamfira. Născut în ziua de 21 februarie 1935, în localitatea Aninoasa, din județul Argeș, părintele Gavriil a adormit în Domnul într-o zi de duminica, în data de 25 august 2008.

Pentru a scrie despre cineva câteva rânduri, tre­buie să ai o motivaţie specială sau pur și simplu să ai o înclinaţie spre a consemna anumite evenimente. Pentru mine este o motivaţie specială, bazată pe o prietenie deosebită, de a vorbi despre un Mare Prieten, Duhovnic, și Om, Arhimandritul Gavriil Stoica de la Sfânta Mănăstire Zamfira.

Pe părintele Gavriil nu pot spune că îl cunosc de o viaţă, ci de câţiva ani, dar acești ani pentru mine au însemnat cât o viată. O întâmplare ba­nală face să ne cunoaștem. Părintele, la întoarce­rea dintr-o excursie, împrumută o cămașă Părin­telui Arhimandrit Nifon Stoica de la Mănăstirea Ciolanu-Buzău. Cunoscâdu-l foarte bine, îmi spu­ne că este dator Părintelui Gavriil o cămașă. Eu îi promit să-l ajut să înapoieze cămașa. între timp părintele Nifon trece la cele veșnice, iar eu am rămas cu o promisiune neîmplinită. Am luat legă­tura prin cineva cu părintele, și în felul acest ne-am cunoscut și am devenit foarte apropiaţi.

Îmi este greu să vorbesc la trecut despre părin­tele Gavriil, mai mult decât atât, nu-i plăcea să i se aducă laude sau să i se facă diferite aprecieri. Era smerit și nu accepta aceste cuvinte. A FOST UN MARE IUBITOR DE DUMNEZEU. Cu mare bucurie în suflet și în cuvânt vorbea de Dum­nezeu, dorea ca să-L facă cunoscut tuturor cre­dincioșilor cu care intra în contact, să-i convingă de prezenţa reală a lui Dumnezeu în viaţa noastră, în acest sens, găseai totdeauna la dânsul, un cu­vânt duhovnicesc, iar la plecare îţi dăruia diferite cărţi de zidire și înălţare duhovnicească, care în timp te modelau și contribuiau la schimbarea vie­ţii. O mare dragoste și respect avea pentru Maica Domnului. O iubea din tot sufletul. Toate florile care le primea acasă, o chema pe maica Paraschiva să le ducă la icoana Maicii Domnului din Biserică. La începutul anului, într-o seară târziu, după ce venise din biserică, de la pomenit, în timp ce își făcea rugăciunea de seară, l-a luat o căldură și o ameţeală mare, i-a fost foarte rău, abia s-a așezat în pat, iar pentru câteva clipe, îmi spunea, și-a pierdut cunoștinţa. în această stare a avut puterea de a striga la Maica Domnului, care i-a dat „o răceală în corp și m-a readus la viaţă”, apoi a continuat: „încă o dată Maica Domnului mă ajută și nu m-a dezamăgit”. După această întâmplare am început să mă gândesc cu teamă, să nu se întâmple ceva când va fi singur.

A FOST UN MARE APĂRĂTOR AL ORTODO­XIEI. Acest fapt nu-l poate contesta nimeni. Iubea cu toată fiinţa lui credinţa ortodoxă, o apăra și se lupta pentru păstrarea credinţei strămoșești și a tradiţiei bisericii, cât și a sfinţilor părinţi. în acest sens amintesc articolele scrise în „Lumea Cre­dinţei” în presă, cât și în interviurile de la postul de televiziune Pax și postul de televiziune TVR 1.

ÎȘI IUBEA ȘI RESPECTA DUHOVNICUL. Legă­tura cu părintele arhimandrit Arsenie Papacioc o avea înainte de a intra în închisoare. Părintele era stareţ la Mănăstirea Cheia și de aici îi trimite vorbă părintelui Gavriil, care era în închisoare, că după eliberare îl așteaptă la Cheia. Aceasta era de fapt și opţiunea părintelui Gavriil, care trimisese această dorinţă părintelui Arsenie, prin părintele Justinian, fratele său. Această prietenie durează de peste treizeci de ani. Mai mult chiar, și după moarte doreau să fie înmormântaţi alături, în ci­mitirul de la Zamfira, unde din timp și-au pregătit mormintele. După hirotonia în treapta de preot, părintele Gavriil devine duhovnicul părintelui Arsenie, până în clipa când va pleca la Domnul, în discuţiile duhovnicești care le-am avut, tot­deauna amintea de duhovnicul său „părinte Georgel, părintele Arsenie zice, sau face așa….”, întărea ce-mi spunea dânsul și mă ancora în sfa­tul duhovnicului său.

DUHOVNICUL PREOŢILOR, MONAHIILOR ȘI CREDINCIOȘILOR. Nu este un secret pentru ni­meni, că a fost un mare duhovnic. Sub epitrahilul său, s-au mărturisit mulţi slujitori ai sfintelor altare, s-au modelat în duh ortodox, iar în parohi­ile lor, au pus în aplicare sfaturile și poveţele părintești și prietenești primite de la fratele cel mare, care era duhovnicul. Se putea discuta orice problemă, și dânsul discuta anumite probleme care îl frământau, în felul acesta deschidea o poar­tă spre comunicare reciprocă, și o apropiere spe­cială, suflet la suflet. Odată un preot este uimit de cunoștinţele și implicarea sa în problemele actuale (dacă e călugăr nu cunoaște anumite probleme). Răspunsul este dur. „Eu trăiesc în societate în mijlocul credincioșilor, le cunosc problemele, în­cerc să-i înţeleg și să-i ajut, iar dacă sunt călugăr sunt pentru mine, iar pentru dumneatale sunt PăRINTELE”. Fiilor săi duhovnicești, preoţi, obiș­nuia să le dăruiască mici blagoslovenii, cărţi de predici („RAZE DE LUMINă” a marelui predicator buzoian Pr. ștefan Slevoaca), câte un epitrahil, sau alte cărţi de zidire sufletească și misionare.

A FOST UN MARE IUBITOR DE VIATĂ MONAHALĂ. Iubea cu toată fiinţa sa viaţa monahală, îmi spunea: „…dacă ar fi să mă mai nasc de o mie de ori, tot călugăr m-aș face…” Suferea foarte tare când afla câte o întâmplare, care nu făcea cinste Bisericii, cât și cinului monahal. Nu era nepăsă­tor, lua atitudine prin cuvinte vorbite, sau așternea pe hârtie părerea personală, care se baza pe învăţătura bisericii cât și a sfinţilor părinţi și a sfintelor canoane. Se îngrijea, cu totul special, de obștea Mănăstirii Zamfira, dar și de incinta cu tot ce implica aceasta. Iubea ordinea, corectitudinea, frumosul, iar în mod deosebit florile. Cine nu rămâne impresionat de incinta mănăstirii, care reflecta o perfectă armonie de culori, formată numai din flori. Obștea de maici era o grijă și dato­rie permanentă. Se străduia să le slujească cât mai frumos, să le îndrume cât mai bine pe calea mântuirii, să le fie într-un cuvânt un adevărat părinte. Avea o mare dragoste și grijă de Biserică și de cele sfinte.

Cu multă responsabilitate și frică se apropia de Sfântul Altar. Simţea prezenţa reală a lui Dum­nezeu acolo. Nu dorea, și nu făcea niciodată rebut. Slujba lui era deplină, așa cum îi place lui Dum­nezeu. Două lucruri erau sfinte, îmi spunea, „SFâNTUL ALTAR șI CHILIA MEA”, și aici vroia să petreacă cât mai mult timp. Dorea ca sfârșitul să-l prindă cât mai aproape de Sfântul Altar, lucru care s-a și întâmplat.

Personal, l-am simţit ca un MARE DUHOVNIC ȘI PRIETEN. Un proverb sârbesc spune, cea mai mare tristeţe a unui om, este moartea unui pri­eten, iar eu acum am simţit cu adevărat, acest lucru. Diferenţa de vârstă ne-a apropiat și nu a constituit o stavilă în calea prieteniei noastre. în inima lui mare și grijulie, pe lângă mine, încăpea și familia mea. La telefon întreba todeauna de mezinul casei, pe care îl iubea în mod special, cât și de „cea mare” și de Doamna preoteasă, pe care o aprecia și o stima. La rândul nostru se bucura de aceiași dragoste și respect, făcea parte, într-un cuvânt, din familia noastră.

în aceste câteva rânduri nu se poate cuprinde o viaţă de om. Despre latura administrativ-gospodărească, nu am amintit, dar într-un cuvânt pot spune, că ceea ce vedeai în curtea și grădina sa, nu găseai la nimeni. Ordinea și armonia dintre legume, flori de tot felul și plante medicinale, era „ca la carte”. Se poate vedea acest lucru doar în Abecedarele, cu treizeci de ani în urmă, sau un tablou adevărat, pictat de un mare pictor.

A trudit cu timp și fără timp în ogorul Dom­nului. Multe ore pomenea pomelnice, de cu seara, până după miezul nopţii. S-a ostenit și a obosit. Acum se odihnește, nu mai pomenește, așteaptă să fie pomenit în rugăciuni și-n fapte de miloste­nie, făcute pentru odihna sufletului său. Acum cea pe care a iubit-o toată viaţa, și-n care a avut mare nădejde, Maica Domnului, îl va ajuta, îl va apăra, ca pe un fiu adevărat, înaintea Dreptului Judecător.

de Pr. Iconom Stavrofor Marin Georgel,
extras din „Un iubitor de Dumnezeu, un stâlp al Ortodoxiei, un monah adevărat și un mare prieten” în Arhimandritul Gavriil Stoica. Un monah misionar, iubitor de virtuți și de flori

Categorii
Mari duhovnici
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO se bazează strict pe cititorii săi mulți, care sprijină fiecare cât poate acest demers. Vă punem la dispoziție conturi bancare sau varianta PayPal de mai jos. Fără sprijinul vostru acest proiect se poate diminua, până la dispariție.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.