Sfântul Justin Pârvu – 12 ani de la săvârşirea sa. „Vin vremuri grele. Nu vă lepădați de Sfinții închisorilor”

Ce facem în vreme de prigoană?

De acum, vin niște vremuri grele! Trebuie să ne apropiem de pământ tot mai mult, să ne facem căsuța acolo, să avem bisericuța, acolo, cu mormintele.

Ce făceau creștinii noștri de altădată când veneau năvălitorii? Întâi, își luau targa cu Sfânta Sfintelor, își luau altarul, toată cutia cu cele sfinte și se retrăgeau în munți. Acolo, părintele făcea slujbă, făcea Sfânta Liturghie și așa trăiau creștinii noștri două, trei luni până se retrăgeau năvălitorii și iarăși reveneau în sat, pregăteau mormintele părinților lor, sărbătoreau Învierea sau Nașterea Domnului.

Cam asta a fost toată viața creștinului ortodox. Precum se știe, el a fost poarta de apărare a Europei Occidentale. Aici, creștinul ortodox a fost cu sabia în mână. Prinții din Occident se certau de la dorințele lor de stăpânire personală. Aici, Ștefan cel Mare era apostolul cetății care apăra intrarea năvălitorilor în Occident. Civilizația și cultura pe care o au acum occidentalii este în cea mai mare parte jertfa eroismului românilor din acest arc carpatic.

România defăimată de Occident

Parcă ți-e milă când vezi că astăzi, România este așa de greu recunoscută de cei din Europa. Parcă, n-ar fi din Europa. Cum spunea și Nae Ionescu – și nu-i dădeam crezare – când spunea: „Ce să căutăm noi la cenușa din Occident?”. Deci, dacă atunci era cenușă, acum ce să mai zicem? E plin de musulmani, protestanți și pe ici-acolo câte un catolic.

Îmi spunea cineva că astăzi de vreo sărbătoare, vezi vreo doi-trei bătrâni, iar restul intră cu mâinile la spate, privesc dreapta-stânga, se minunează de străduința strămoșilor lor, fotografiază și cu asta se termină totul. Viață creștină, nu mai este. Este pierdută cu totul.

Ce ai făcut pentru nația ta?

Să lăsăm deoparte toate interesele acestea mici, personale, pentru interesul comun de a duce mai departe idealurile creștine! O să ne întrebe Mântuitorul la Judecată cât am postit, cât am privegheat, cât ne-am rugat și în același timp o să ne întrebe ce am făcut pentru nația aceasta în care ne-am născut? Pentru că noi nu ne mântuim singuri, ci cu toată nația și cu tot neamul nostru. La Judecată, vom fi acolo cu toții: monahi, preoți, credincioși și ne vom bucura împreună de binecuvântarea lui Dumnezeu sau de blestemul Lui.

Deci, căutați să fiți cât mai apropiați de aceste adevăruri frumoase, de aceste zile frumoase care ne sunt hărăzite!

Puterea Maicii Domnului

Dragii mei, Maica Domnului de la Boian, Maica Domnului de aici de la Rarău și cea de la Giurgiu, sunt trei sfinte icoane care ne anunță mereu: fie bucurie, fie durere, fie mângâiere.

Dar știm un singur lucru: că Maica Domnului ne ocrotește în toată vremea. De aceea, să ne rugăm permanent ei! Să ne aibă mereu în ocrotirea ei, să vină cu rugăciunea ei la Fiul său ca să ne apere de toate greutățile și primejdiile care apar la orizontul acestei țări, al acestui neam.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 89)

SĂ NU-I TĂGĂDUIM PE SFINȚII DIN ÎNCHISORI

Noi cum ar trebui să reacționăm când sunt defăimați Sfinții închisorilor?

Cum să reacționezi? Cum vorbește: „Stai, mă! Oprește-te aici, că tatăl meu a murit la Aiud și acolo mi-am sacrificat toată tinerețea și copilăria mea. Stau în pușcărie de 12, 14 ani. Cum vorbești tu, măi, împotrivă?”. Și atunci vezi că mai apar apoi și alții care reacționează și așa se îmbărbătează și se formează un nucleu de rezistență.

Dacă îi spune cineva cuiva care vrea să vorbească: „Taci din gură!”, nu primești! Păi, se poate așa ceva? Asta-i trădare! Din începuturile noastre e lepădare, că dacă nu îi spui tu, cine să-i spună? Aici, la noi, acum în țară, sigur că, din ce în ce mai rău, mereu se pierd, se duc, toți cei care mai pot să transmită câte ceva. Mai sunt pe ici, colo, dar puțini, foarte puțini.

Minunile de la Aiud

Aiudul este forța cea mai puternică pentru veacul nostru. Da, dar ei au grijă să dispară din ce în cei mai mult, să nu iasă la iveală. Îmi spunea părintele Augustin (actual Părintele Stareț Gavriil) că a găsit acolo, cu ploile astea, în ruinele de la Râpa Galbenă un mormânt al cuiva cu țeasta tăiată în două. Da, scoteau și creierii. Și alături două femei legate cu legături de sârmă, la picioare. Vedeți dumneavoastră, că acestea sunt niște lucruri destul de importante pentru noi. Nu se vorbește despre ele, foarte puțin. Se trece cu vederea. Acum vin ei, peste vreo câțiva ani sau zeci de ani, să scoată, să verifice ei, să studieze acolo. 

Cel mai mare secret de stat este perioada asta care am trăit-o noi. Vedeți dumneavoastră, aici în celula asta eram doi-trei inși și alături se omorau unii pe alții, acolo. Și nu știai nimic. Mergeau, de pildă, cu cizmele căptușite cu pâslă, să nu se audă, pe la vizete și știau tot ce se întâmplă, în fiecare celulă. Cum stă unul în pat, cum stă cel bolnav, cum stă unul mort. Tot știau. Cum îl scoate din celulă și-l târâie pe scări de la etaj și-i împrăștie creierii pe jos. Și românul nostru e foarte credincios în mărturiile astea. Și, într-adevăr, ăștia așa și spuneau.

(Continuare în ultimul număr al Revistei Atitudini, Atitudini Nr. 88)