Istoria lui Ștefan cel Mare (Prefață) – Nicolae Iorga
În ziua de 2 iulie 1504 Ștefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârșita pace măreață ce se boltea asupra întregei țări pe stâlpii puternici ai biruințelor sale.
Pentru cea din urmă oară porțile cetății se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbătește cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urșinic și aur, unii bătrâni ca și stăpânul adormit, ceilalți în toată puterea vrâstei sau în avântul încrezător al tinerețelor, înconjurau sicriul înfășurat în scumpe stofe. Sulițile ostașilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăție, în drumul spre Mănăstirea Putnei.
Din turnul de strajă de asupra porții clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit și el, al Țării-de-Jos, episcopul de Rădăuți, egumenii care putuse să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veșnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniții umbrea tot mai mult fața poruncitoare, acum înseninată, și pletele albe, rare ale bătrânului. Și, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuși rămășițele Celui Mare.
Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-și întemeieze viața și ca să tragă zid de vitejie în jurul țării sale de moștenire. De atunci toate drumurile spre hotarele dușmane fusese bătute de copitele cailor oștirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar.
A adus cu dânsul rânduiala și buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărășeau înainte de a-și lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările și drepturile. Secerând buruiana roșie a vremilor de restriște și nelegiuire, el curățise țărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce știuse că se cuvine s-o poarte.
Gândul lui de înțelepciune se stinsese în sfârșit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăției lanurilor și fremăta ca o amenințare pentru vrăjmașii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, și icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.
Și candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoți au scormonit în mormântul cel sfânt.
Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conștiinții neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Și astăzi ea se înalță puternică, în marea flacără de mândrie și recunoștință ce pornește din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.
Fragment din predica rostită la Mănăstirea Putna (2004) – Mitropolitul Bartolomeu Anania
Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Și Ștefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Și-a luat-o de bună voie. Și a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ștefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, și a dus-o poporul, și fiecare în parte, până a venit biruința. Aici, moldovenii au fost binecuvântați de Dumnezeu c-a venit el, Ștefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalți, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniți voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiți voi de foame. Ștefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmițare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbușească sub jugul imperiului otoman. Ștefan a știut aceasta și și-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuți ale unui creștin. Mai întâi credința. Toată viața lui a fost plină de credință puternică, până și păcatele lui le-a pus în fața lui Dumnezeu cu umilință și cu credință: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierți, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Și pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. Nu intru în istorie, pentru că o cunoașteți, o învățăm din clasele primare. Dar trebuie să căpătăm noi conștiința credinței acestui Ștefan cel Mare și Sfânt.
În același timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământești au fost mai multe și trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranței, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Știm că mergea la duhovnicul său, la Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu, și să ridice el steagul de luptă ca să-și apere țara de dușmani și de robie. A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulțumea lui Dumnezeu cu recunoștință, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-și ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supușilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Și-a asumat păcatele noastre, și, cum spune Sfântul Pavel, a acceptat să devină El Însuși păcat, pentru ca noi să nu mai fim păcătoși. În același timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat și nu și-a părăsit demnitatea nici atunci când alții au vrut să-l umilească. Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu și demnitatea țării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Și aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îți dă o palmă, întoarce-i și obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în fața judecății și cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui și demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ștefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.
Ștefan cel Mare și Sfânt este bărbatul de stat desăvârșit, cel care are credință în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă și cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ștefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată dușmană otrăvită în timp ce-și apăra țara, rană pe care a purtat-o toată viața și din cauza căreia a și murit. Credeți că este simplu să porți în trupul tău o rană care scoate puroi și te doare tot timpul și te face să șchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.
Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ștefan cel Mare astăzi și pe care-l recomandăm tuturor bărbaților de stat, actuali și viitori. Să ai credință în Dumnezeu, adică credința că deasupra ta, care ești conducător de popor, există o instanță care te judecă și îți cumpănește faptele. Credința că nu este la discreția ta să faci tot ce vrei într-o țară și cu un popor, și că este o cumpănă deasupra ta care te transcende și de care trebuie să asculți. Fără această conștiință poți fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepți chiar să ai o rană în trup sau în suflet și s-o duci cu ea, de dragul țării pe care o cârmuiești și a poporului care-și pune încrederea în tine. Și să ai demnitate. Fără această demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toți ai Bisericii și ai nebisericii să și-l propună pe Sfântul Ștefan cel Mare drept model de credință, de iubire, de speranță, de smerenie și de demnitate. Așa vom birui.
Iubiții mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintașul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ținut-o aici la Putna, cu aproape exact 82 de ani în urmă. Spunea așa, iar cuvintele lui sunt și cuvintele mele:
Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viața ta plină de fapte bogate și mărețe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecați și cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, și să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ți faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinței de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici și mănăstiri adăpostitoare ale credinței strămoșești ca mulțămită lui Dumnezeu că ți-a ajutat să înfrângi tătarii, leșii, turcii și pe unguri. Am venit să punem făgăduință că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinței pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părțile Ciceului pe care ți le-a dăruit Matei Corvinul în semn de respect pentru armele tale biruitoare.
Caută din înălțimea ochiului Tău, Bunule, și revarsă darul Tău cu îmbelșugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulțămită lui Dumnezeu și lui, cel ce cu braț înalt a sporit ogoarele, satele și orașele, a întărit bisericile, a așezat mănăstirile, și în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă și de jertfă creștinească spre mărirea lui Dumnezeu și a neamului nostru românesc.
Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noștri ca exemplu al iubirii de țară și de glia strămoșească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credința în Dumnezeu, Cel care ne-a încredințat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizația și pacea pe pământul udat de lacrimile strămoșilor noștri.
Binecuvântată fie sfințenia lui Ștefan cel Mare, binecuvântați să fie cei ce cred și-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi și peste voi toți, cu al Său dar și a Sa iubire de oameni, acum și în nesfârșiții veci. Amin.
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Ultimul lui urmas a fost Corneliu Zelea Codreanu.Punct.