De ce mass-media ignoră trecutul criminal al comunismului?

Aparent, din ce în ce mai mulți lideri din Vest merg în Cuba pentru se înclina la picioarele dinastiei conducătoare, clanul Castro.  Ministrul de externe britanic Philip Hammond s-a dus acolo pe 28 aprilie, cam la o lună după ce fostul președinte american Barack Obama și-a făcut și el plecăciunea.

Ceea ce ne face să ne întrebăm: de ce? Cu siguranță nu pentru vastele bogății ale Cubei, inexistente dealtfel, Cuba fiind una dintre cele mai sărace țări din emisfera vestică și având mai mult de 10% din populația țării în exil, potrivit Cuba Archive, un site de reconciliere a datelor. Deci, ce ar putea explica acest comportament ciudat?

Pare lipsit de sens. Națiuni bogate, ai căror conducători pretind că luptă pentru drepturile omului, vizitând o țara de notorietate pentru violarea drepturilor omului. Și pentru sărăcia ei. Nu la fel se înghesuie să viziteze Haiti, de exemplu. O avea vreo legătură cu noua lor înclinare spre marxism?

Având în minte toate astea, nu-i de mirare că moartea din martie a.c. a unei figuri marcante a comunismului a trecut pe șoptite prin mass-media. Bela Biszku a fost un membru al Comitetului Executiv Interimar al Partidului Comunist Maghiar care a ordonat forțelor de securitate din Ungaria, AVH, poliției și armatei să tragă în civilii protestatari.

În timpul revoluției, Biszku a fost implicat în formarea unei miliții comuniste, celebre pentru brutalitatea ei. Membrii ei erau porecliți „pufajkas” [n.tr – matlasații, pufoiaicele], pentru hainele lor matlasate în stilul pufoaicelor sovietice.

A fost ministru de interne între 1957 și 1961 și și-a pus amprenta în mod activ în cazuri juridice care implicau luptători pentru libertate. Astfel, ori de câte ori a fost posibil, a ordonat execuția celor care au ridicat armele împotriva (ne)legiuirilor comuniste și a Armatei Roșii invadatoare. Se estimează că a avut un rol activ în a ordona peste 400 de morți prin execuție.

Nu pare surprinzător, așadar, ca moartea acestui ins criminal a trecut aproape neobservată?

Iată câteva exemple de titluri din presa internațională de limba engleză: „Fostul politician maghiar Bela Biszku a decedat” (Euronews). „Bela Biszku, oficialul maghiar judecat pentru Revoluția din 1956, moare la vârsta de 94 de ani.” (New York Times) –  aici titlul este înșelător, dând impresia că Biszku a fost judecat în 1956 când, de fapt, el era cel care „judeca” în acele vremuri, ca să spunem așa.

Media televizată nu a spus nici ea mai multe.

Ca să fim drepți, ceva presă mai puțin „liberală” a spus lucrurilor pe nume. The Mail titrează: „Comunistul maghiar de rang înalt Bela Biszku moare la 94 de ani” iar The Jurist este chiar onest, titlul său fiind: „Fost lider comunist, condamnat pentru crime de război în timpul revoluției maghiare, moare la 94 de ani”.

Câștigătorul clasamentului este așadar Euronews, care îl descrie pe Biszku drept „politician”. Ne putem imagina stupoarea pe care am avea-o dacă la moartea unui fost nazist, care a ucis sute de oameni, un ziar ar scrie: „Politician din fostul regim german a murit”.

Deci, de unde purtarea asta cu mânuși când vine vorba despre comuniști, fie că e vorba despre criminali condamnați, fie că sunt doar responsabili pentru proasta conducere a unor națiuni?

Trebuie să mărturism că acest fapt nu este doar unul misterios, ci totodată și unul dureros. Prima reacție pe care am avut-o, și care persistă, a fost aceea că victimele noastre care au suferit în gulag nu sunt la fel de importante precum cele care au suferit din cauza dictatorilor „de dreapta”, fie că vorbim aici de Franco, Hitler sau vreun „presidente” latino-american.

De ce viețile lor sunt importante iar ale noastre nu?

După ce am aprofundat problema, am început să mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă ideologică. Mărturisesc că nu vreau să fie așa. Sunt alte motive. Occidentalii au văzut filme despre Holocaust; s-au uitat la Diamante însângerate și la Hotel Rwanda.

Doar despre un singur film îmi amintesc care să scoată la iveală crimele comuniste împotriva umanității, Câmpurile morții (The Killing Fields). Dar nu-mi amintesc de vreo mare producție hollywoodiană care să studieze cazul lui Lenin, crimele lui Stalin și nici ale restului bandei de vărsători de sânge.

Știu că imaginea lui Che Guevara e foarte populară pe la Hollywood. Dar nu aceea de criminal sângeros în calitate de călău-șef al regimului Castro ci mai degrabă una romantică, precum cea a asasinului din The Motorcycle Diaries, își mai face apariția din când în când.

Televiziunea nu se obosește nici ea să informeze lumea iar în zilele noastre majoritatea oamenilor își fac „educația”, în mod regretabil, prin filme și televiziune. În permanență se difuzează documentare istorice pe History Channel sau pe canale asemănătoare dar, cu foarte puține excepții, ele au tendința să treacă cu vederea comunismul.

Știrile din media nu sunt nici ele de ajutor pentru cei neinformați. Într-adevăr, mainstream media a publicat un necrolog despre moartea pe 26 aprilie a lui Harry Wu, un disident chinez care a petrecut 19 ani în lagărul de muncă forțată „Lao Gai”, dar a fost un subiect punctat în treacăt. Un alt exemplu din aceeași săptămână și despre care cititorii nu au știut nimic au fost funeraliile de stat (exact, de stat!) organizate fostului luptător din rezistența poloneză, colonelul Zygmunt Szendzielarz, care a luptat atât cu naziștii cât și cu comuniștii și care, pentru faptele sale, a fost executat și aruncat într-un mormânt nemarcat în anul 1951. A fost cumva știrea asta cap de afiș la CNN? Evident, nu. (O căutare pe site-ul lor indică faptul că nu au în baza lor de date vreun articol legat de subiect).

De asemenea, n-am auzit prea multe (ca să nu spunem „nimic”) despre noua arestare la domiciliu de către China comunistă a scriitorilor Tsering Woeser și Wang Lixion.

Din nou, de ce?

O explicație ar putea fi că, pentru occidentali, cea mai mare parte a victimelor comunismului nu sunt nume cunoscute pentru ei iar morțile lor nu s-au întâmplat la Londra, Paris sau New York. Până la urmă, cam cât de îngrijorat să fie americanul sau belgianul de rând despre câți cazaci sau mongoli au fost uciși de Stalin, câți uiguri sau tibetani au fost uciși (și încă sunt uciși și torturați) de China?

Dacă judecăm după acoperirea în presă a acestor subiecte, răspunsul este „foarte puțin”. Și este dezamăgitor. Drepturile omului se presupune că s-ar aplica tuturor oamenilor, tocmai pentru că sunt oameni, și nu ar trebui să depindă dacă sunt europeni din vest sau din est, asiatici sau africani!

Chiar dacă cineva ar lua în calcul ignoranța (foarte probabilă), lipsa sentimentelor umane (improbabilă) dar și alte cauze și tot ar ajunge, fără prea mare efort, la concluzia că „mai e ceva”. Cum nu sunt un adept al teroriei conspirațiilor, nu aș lua în calcul că Hollywood-ul, producătorii de documentare și canalele de știri sunt parte a vreunei mari conspirații. Dar atunci ce să fie?

Un lucru care leagă toate părțile pomenite mai înainte este că toate sunt predominant „de stânga”. Sau liberale. Sau se identifică cu una dintre laturi. Deși e clar că liberalii nu sunt automat comuniști, aparent par să se poarte cu mânuși cu comuniștii.

(Desigur, este important să subliniem cu orice ocazie un lucru: comunismul nu a fost opusul capitalismului, așa cum se spune foarte des. El a fost opusul libertății, în orice formă a ei, așa cum este democrația).

Odată cu izbucnirea crizei financiare globale din 2008, oamenii s-au gândit că acesta este finalul „capitalismului” și sfârșitul erei democrației liberale.

Stânga, care a primit o lovitură serioasă după 1989 și a continuat să sufere după ce crimele comunismului au ieșit la iveală din arhivele fostului bloc comunist și ale uniunii Sovietice, a tras gură serioasă de oxigen prin apariția crizei.

Adăugați la asta ridicarea la putere a lui Vladimir Putin, care a închis arhivele sovietice și a rescris istoria sovietică (eliminând muncă cronicarilor săi KGB – care încă se mai numeau NKVD sau MKGB în acele vremuri). Asta a condus la o reducere masivă a articolelor despre crimele guvernelor sovietice și, în plus, la o istorie de propagandă falsă în Rusia, la pachet cu reabilitarea lui Stalin, dovadă fiind ridicarea a numeroase statui ale dictatorului pe tot cuprinsul Federației Ruse. Dupa cum menționează Jana Bakunina în The New Statesman:

„Guvernul rus permite, în mod ostentativ, ridicarea de noi statui ale lui Stalin, la numai 60 de ani de când ele au fost date jos. Poporul rus a uitat că propria lui istorie este una terifiantă.”

Un alt element care te sperie este ideologia din vest. Cu decenii în urmă, în anii ʽ70 și ʽ80, oamenii care se declarau „socialiști” sau „liberali” puteau spune orice credeau, folosind cât de multe cuvinte doreau. Unii putea cita din Karl Marx sau Noam Chomsky, în vreme ce conservatorii puteau să arate spre Thomas Jefferson sau Karl Popper. În zilele noastre, totul se reduce însă la ce se împotrivește cineva și, aparent, nimeni nu se împotrivește comunismului.

Astfel, după știința noastră, feministele moderne nu au protestat niciodată împotriva celui mai mare viol în masă din istorie și înregistrat în statisticile WW II în dreptul Armatei Roșii, viol care numără milioane de victime. Se estimează că în Germania au fost violate circa 2 milioane de femei. În Ungaria cam 800.000 au primit același tratament și este puțin probabil ca lucrurile să fi stat mai bine în România sau Polonia (chiar dacă Polonia făcut parte dintre Aliați, Stalin a tratat-o ca pe un stat inamic).

Acesta este doar un exemplu. Dar nu vedem nici proteste ale „stângiștilor” împotriva genocidului comis asupra creștinilor și ai adepților Yazidi din Irak (sau, de fapt, împotriva creștinilor de pretutindeni, aceștia fiind cel mai persecutat grup din întreaga lume, după cum arată World Tribune).

Și apoi, putem pretinde o critică fermă a crimelor comunismului de la persoane care folosesc terminologia comunistă? Expresia „corect politic” este una comunistă prin excelență. A fi corect politic însemna literalmente, pe vremea lui Lenin și a liderilor comuniști care i-au urmat, să urmezi linia Partidului Comunist. Dacă partidul spunea: „Stalin este salvatorul Maicii Rusia” atunci oricine spunea altceva nu era corect politic și putea suferi tot felul de pedepse, inclusiv cea cu moartea. După ce Hrusciov l-a repudiat pe Stalin, oricine ar fi fost in linie cu vechea „corectitudine politică” devenea acum „incorect politic”.

Spre exemplu: în Ungaria anilor 1950 circula un banc despre execuția liderului comunist Laszlo Rajk, care a fost condamnat și ucis de tovarășii lui în 1949 și „reabilitat” în 1956:

Erau doi bărbați în închisoare. Unul îl întreabă pe celălalt: „Pe tine de ce te-au închis?”. Celălalt răspunde: „Am spus că Rajk a fost un om bun. Dar pe tine?” Răspunde celălalt: „Eu am spus că Rajk a fost un escroc!”.

Ceea ce subliniază că, atât în comunismul marxist-leninist cât și în lumea modernă a lui corect politic, ceea ce contează nu este dacă o persoană a fost bună sau rea ci care este „moda” în acel moment.

Exista, de asemenea, un trend corect politic și în gândirea nazistă. Filozoful nazist Martin Heidegger a devenit un simbol al stângii și a inspirat gânditori existențialiști (și stângiști, totodată) precum Albert Camus și Jean-Paul Sartre. După cum arată American Thinker, Heidegger considera că mișcarea liberă a capitalului global reprezintă o „iudaizare internațională” a societății.

Ministrul nazist cu propaganda Joseph Goebbels a stabilit încă din 1934 că reportajele germane trebuie să fie sub control de stat. Conform Washington Post, el a spus:

„Toți ziariștii trebuie să aibă o autorizație pentru a scrie iar aceste autorizații sunt acordate numai arienilor puri, ale căror opinii sunt politic corecte.”

Așa că există totuși un răspuns la complicata întrebare de ce crimele comuniștilor nu sunt importante. El se aplică și altor probleme (chestii mai banale, ca de exemplu genocidul!) care nu conteaza. Răspunsul este că Occidentul a importat en-gross ideologiile totalitare, și din comunism, și din nazism.

Pentru final, am o dilemă. Nu știu cum să închei articolul: cu „Sieg Heil!” sau cu „Trăiască tovarășul Stalin!”? Bănuiesc că depinde de cum e mai corect politic în fiecare zi!

de Christopher Szabo