X

Minunații „bandiți” din închisorile comuniste – interviu cu Părintele Justin

– Primul cuvânt pe care l-am auzit după doi ani de arest a fost cuvântul bandit. Ei bine, bandit, cuvântul acesta, a mers, măi, până-n ziua de azi. Aşa s-a moştenit pe la Aiud, pe la Gherla, prin Mină, peste tot – bandit, bandit – nu mai aveau alt nume decât bandit. Măi, da’ ce-am furat noi? Ce-oi fi furat, nu ştiu. După ce că ti se făcea o parodie de judecată şi plecai la condamnarea cea mai uşoară de la 5 până la 25 de ani muncă silnică, mai şi luau în derâdere condamnările acestor băieţi tineri, că toţi erau între 18-20 de ani, rari care erau de 25-27-30 de ani.

Trişti, abătuţi – se gândea fiecare la amarul lui şi venea o caralie şi te-ntreba: Ei, câţi ani ai, măi, câţi ani ai? Unul spunea 5, altul 8, altul spunea 10 sau 15, depinde – şi la fiecare completau ei: Ei, păi 5 ani îi trece şi cocoşul cu boabe de la vecini. Sau altul: Cât ţi-o dat, măi? 15 ani? Ehe, puţin, măi băiete, puţin; păi, dacă eram în locul la aiştia, ce vă făceam eu vouă, măi bandiţilor!

Ce uimiți rămâneau bieții oameni, de pildă în Mină, când au luat contact cu noi gardienii, paza asta pe care au îndoctrinat-o (Vedeţi că aveţi de-a face cu cei mai periculoşi oameni, să staţi bine cu privirea la ei şi la distanţă, cu şapca pe ochi şi feriţi-vă, că sunt cei mai mari criminali! – aşa li se spunea) şi vedeau în noi oameni liniştiţi! Să pui tu mâna pe baros de 15 kg., perforator – nici nu
ştiam ce e acela. Dar cu ministrul Minelor şi Petrolului, care era şi el condamnat la 20 de ani, am făcut instructaj de două săptămâni la suprafaţă acolo şi mi-a dat indicaţii cum să mânui instrumentele de lucru. Aici am luat contact cu nişte maiştri, iar gardienii stăteau cu ochii pe noi. Părinte, adu ciocanul! Părinte, adu cutare! Domn’ profesor, adu-mi fierăstrăul! Când au auzit ei şi părinţi şi profesori şi învăţători, ziceau caraliii între ei: Măi, ce ne-au spus nouă ăştia şi ce întâlnim noi aici!

Şi, tot aşa cum vă spun, bandiţi şi bandiţi – vreo lună. Dar, când au văzut care este atitudinea şi starea noastră de lucru, apoi nu numai că se aşezau pe-o piatră frumos să stea acolo să citească ceva sau să moţăie (ferească Dumnezeu să-i fi prins administraţia în puşcărie că ei stau aşa), dar mai intrau şi în discuţie cu noi. Mai ales când s-a întâmplat un accident cu un gardian. Mergea prin galerie şi sunt abatajele astea care vin mereu de sus şi se-ncarcă pe linia principală. Şi, când trecea el pe acolo, se opreşte în faţa unui abataj, dar ăştia dau drumul la prima roabă cu minereu şi un bolovan mare l-a lovit în caschetă şi l-a lăsat acolo: la distanţă de 5-6 m, când vine minereul, vede o mogâldeaţă acolo: Măi, ce-o fi? Opreşte… Miliţianul se zbătea în lac de sânge cu capul spart, crăpat. Ne-am dus repede, în sfârşit, la puţul de extracţie. Era acolo comandantul lor – un plutonier major – şi a venit la faţa locului. Acum era chestiunea nu cumva să-l fi omorât noi. Noi l-am adus şi l-am transportat repede şi l-am scos la suprafaţă. Ei bine, când au văzut ei treaba asta, s-au convins cu adevărat că n-avem nici în clin nici în mânecă cu crimele şi urgiile care le implantaseră ăştia. După treaba asta s-au apropiat tot mai mult, unii să mai pună câte-o întrebare, dar în câteva zile i-a schimbat pe toţi, când au văzut că şi-au pierdut propaganda. Şi au venit alţii, cu alte minciuni… Cum creează ei un fals, mitul acesta al distrugerii răului!

– Părinte, care este motivul pentru care securitatea aplica acest sistem?

– Acest sistem l-au aplicat pentru că aveau foarte mare nevoie de muncă, de robotismul acesta al lor, spre exemplu în Delta Dunării. Mai mult decât atât. Ei aveau sute de funcţionari, plus securitatea, care era, în sfârşit, în număr foarte mare şi au căutat ca această industrie a puşcăriei să se menţină şi să aibă tot angrenajul acesta de securişti – să aibă salarii, să aibă posturi şi în felul acesta ei s-au menţinut. Păi, oraşul Aiud, de pildă, oraşul Gherla, oraşul Piteşti, – aproape majoritatea din aceşti oameni erau în slujba lor, direct sau indirect. Păi, îţi imaginezi, soţia unui caraliu, copiii unui caraliu, ofiţeri superiori, inferiori, până la ultimul subofiţer erau la o plată enormă, nişte avantaje enorme. Staţiune balneară pentru membrii de partid, magazine speciale pentru membrii de partid, literatură, gazetărie, ziare pentru membrii de partid, haine, îmbrăcăminte, echipament, sărbătorile Crăciunului, Anul nou, Primăvara (ei nu spuneau Paşti), 1 Mai, 9 Mai – pentru membrii de partid. Luau legătura acum cu Occidentul, cu Poliţia Americană, încât nu mai purtau băştile acelea pe ei şi vestoane, pantaloni, bocanci. Nu, acum s-a pus poliţia la pantofi, pantaloni la dungă, vestoane elegante, cu stilouri la butonieră şi nici nu ştia numele cum să-l scrie. De pildă, în mină, când treceam cu roaba pe lângă caraliul care ţinea ziarul în mână, trăgeam cu ochiul să mai văd un titlu, dar vedeam greu, că era ziarul ţinut invers. Şi unde mai pui că nici ceasul nu ştia cât îi. Întreba pe celălalt de dincolo: Tovarăşe, cât îi ceasul? Celălalt răspundea: Ceasul (era o treabă şi asta, să nu audă bandiţii cât îi ora, mare taină), limba cea mai mare este la 2, cea scurtă la 12. Cifrele le ştiau.

– Ce legătură era între deţinuţi?

– Era o legătură foarte strânsă, din moment ce, după eliberare, nu mă simţeam deloc bine când nu vedeam turma asta mare de 1.200 de oameni, să plecăm la muncă dimineaţa, să facem apel acolo, să ne întreţinem între noi, să facem o rugăciune împreună, să avem un schimb de păreri acolo, ca să-ţi mai spună păsurile… Abia după 15 ani ni s-a îngăduit să primim câte o carte poştală în câteva cuvinte scrise: „Suntem bine, aşteptăm să te vedem” şi nimic mai mult. Ne dădea şi nouă o hârtie, câte o carte poştală, unde era pusă pe colţ ştampila MAI-ului şi-ţi spunea: Vezi, banditule, să nu scrii acolo verzi şi uscate. Atât: Sunt bine, aştept să ne vedem şi… sănătate.

– Şi unde aţi trimis-o, Părinte?

– Am trimis-o mamei, cui s-o trimit? Nu ştiam dacă mai trăieşte mama. Ea s-a îmbolnăvit îndată după arestarea mea. Auzise că eu am murit. Şi, după 13 ani, când am găsit-o, nu m-a mai recunoscut. M-a luat drept un nepot, nicidecum eu. Era bolnavă, nu mai avea memoria deplină. Şi aşa s-a stins mama, fără ca ea să fie convinsă că eu m-am mai reîntors în viaţă în casa părintească. Am fost pomenit la morţi. Dar să ştiţi că mi-a mers foarte bine. De altfel, şi povestesc unele mame care vin aici îndurerate că le-a plecat copilul de acum şapte-opt ani prin ţări străine şi nu mai ştiu nimic de el. Mă-ntreabă ce să facă: Să-i pomenească la morţi sau la vii? Nu, dragii mei, le spun, puneţi-l la morţi, că nu-i nicio deosebire între mort şi viu. Se dezleagă şi la morţi, şi la vii, tot pentru iertarea păcatelor. Aşa că eu, când mă pomenea mama, când făcea câte un parastas, îmi mergea mai bine. În puşcărie o visam pe mama când eram în momentele cele mai grele şi anevoioase. Şi ştiam sigur că începe un alt regim, de destindere. Şi, într-adevăr, se schimba total. Iar regimul era după cum strigau occidentalii. Şi, când venea un regim mai bun, te mai scoteau cinci minute la aer. În cinci minute n-aveai timp nici să te adaptezi cu lumina. Te-nţepa lumina. Parcă-ţi dădea ace. Şi nu mai ştiai şi stăteai pe loc aşa. Ei, nepricepând starea noastră, te-mpingeau din spate într-un ţarc, acolo.

O singură dată în puşcărie n-am ştiut data Paştelui. Aflam tot de la ei. Prin caraliii care aveau pacheţelul lor de mâncare pus de acasă, în care erau şi ouă roşii. Într-o dimineaţă, ieşind noi afară (dar asta cu vreo două săptămâni de la Paşti) a uitat caraliul să-şi strângă resturile de la pachet. Şi eu am tras cu ochiul când am trecut prin centru. N-aveai voie să-ţi ridici ochii. Cum ieşeai din celulă, capu-n pământ, mâinile la spate şi aşa mergeai. Am ţinut aşa în mine, iar când am intrat în celulă le-am spus: Măi băieţi, să ştiţi că a fost Paştile! Caraliul a mâncat ouă roşii. Mai târziu s-a aflat mâna Sf. Ioan Damaschin. Şi făceam calendaristică pe falangele Sfântului, începând de la degetul mic până la degetul mare şi aflam exact data Paştelui. Şi aşa făceam exerciţii în celulă încât ştiam pascalia dumnezeieşte. Era un calcul precis. Acesta şi alfabetul morse ne-au ajutat foarte mult. De aceea vă spun să învăţaţi pe de rost Ceasurile şi cele Şapte Laude. Erau unii care ştiau Noul Testament pe de rost, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsa. Că numai aşa s-a putut menţine viaţa în încordările şi mizeriile şi chinurile acelea. De asemenea, psalmii sau poeziile lui Radu Gyr, Crainic şi Voiculescu. Acestea toate au fost forţele de menţinere şi aproape de sfinţenie a miilor de tineret ale căror oseminte se găsesc aşa frumos păstrate în aceste mari locaşuri dumnezeieşti: puşcăriile Aiud, Gherla şi celelalte.

– Cine v-a impresionat cel mai mult în închisoare?

– Nu s-au remarcat numai oamenii aceştia de înaltă cultură şi talent. Au fost oameni foarte mici, dar foarte mari, oameni care erau de o demnitate şi un prestigiu autentic. De pildă, ţăranul macedonean din Dobrogea, care a murit ca cel mai înalt erou în faţa anchetelor bolşevice.

Voiau să adune cât mai mulţi puşcăriaşi. Păi, erau prin Galaţi, Bacău, Iaşi, Botoşani, Suceava, Ardeal închisori pe care, începând cu Antonescu, le-au desăvârşit comuniştii. Era o mare pierdere pentru ei să desfiinţeze închisorile. Au făcut aceste arestări în masă ca s-arate Moscovei, să arate lumii oarecum vigilenţa lor. Dacă purtai o şapcă, un cozoroc mai prelungit în faţă, gata: Aa, tu eşti fascist! Te lua frumos şi luai cinci ani, cel puţin. Dacă unul avea un palton mai deschis, de primăvară, aşa, un vernil, te lua la puricat… ce neamuri ai, dacă ai cumva rude prin puşcărie, condamnaţi… Şi, vrând-nevrând te încadra în sumanele lor negre. Şi toate acestea doar pentru a avea un prestigiu cât mai mare în faţa Moscovei şi să-şi poată justifica activitatea lor şi pentru întreţinerea acestei atmosfere de teroare din ţară.

extras din revista Glasul monahilor, nr. 2 / 2005

Redirecționați 2% din impozitul dvs. pe venit, care altfel s-ar duce la stat, către susținerea acestui portal. Detalii puteți afla dând click pe imaginea de mai jos.
Categorii
Părintele Justin PârvuSfinții Închisorilor
cuvinte cheie

Articole asemănătoare

3 comentarii

  1. Dragul nostru SFINT PARINTE IUSTIN PIRVU , a fost si dumnealui TINAR si unde pui , ca chiar FRUMOS FIZIC , nu doar SUFLETESTE !
    Parinte SFINT , roaga-te pentru noi pacatosii , ca prea ne-am salbaticit !
    Doamne , ajuta-ne !
    Amin !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO necesită mult timp, foarte multă muncă, dar și resurse financiare. Veniturile obținute din publicitate sunt însa cu mult sub așteptările noastre inițiale. Chiar dacă portalul are mulți cititori, totuși, sunt foarte puțini care găsesc în produsele promovate prin reclame ceva să-i intereseze… și să dea click pe ele. Pe de altă parte, jurnalismul nu poate fi independent dacă este finanțat de vreun mogul sau organizație.

Pentru a fi independent, acesta trebuie să se bazeze strict pe cititorii săi mulți, care să sprijine fiecare cât poate această lucrare. Ca atare, de bază rămân tot clasicele conturi bancare sau varianta PayPal. Fără sprijinul vostru acest portal nu-și va mai putea continua activitatea.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.