De ani buni, o întrebare care frământă multe inimi de români își caută impetuos răspunsul și timpul cuvenit ca el să prindă un contur: „Când vor fi canonizați martirii închisorilor care au pătimit în lagărul concentraționar din România?”. De un sfert de veac, se tot strâng mărturii ale celor care au trecut prin iadul detențiilor din motive politice în perioada anilor 1940-1964, se studiază cu asiduitate de către C.N.S.A.S. dosarele care s-au mai păstrat integral sau parțial în arhivele fostei Securități, se fac săpături pentru dezgroparea și identificarea deținuților care au fost aruncați de-a valma în gropile comune ale penitenciarelor românești. Cutremurător, însă, este faptul că nu argumentele istorice care să dovedească martirajul sutelor de mii de români ce au murit pentru credința și neamul lor ne lipsesc, ci oamenii care să iubească țara aceasta și să prețuiască trecutul ei. Astăzi ca și pe vremea defunctului comunism, adevărul istoric pare să fie contrafăcut și mistificat după bunul plac al unor ignoranți și trădători de neam. Dragostea de țară, credința nelimitată în biruința adevărului și a binelui, jertfa totală până la uitarea de sine, urmarea cu fermitate a unui crez până la moarte au devenit atât de incomode pentru unii edili ai vremurilor noastre, încât sunt gata să facă tot ce le stă în putință ca să îngroape pentru totdeauna orice urmă pe care tinerii de azi și de mâine ai acestei țări ar putea păși, în nădejdea învierii neamului românesc.
Într-un reportaj TV[1] realizat în incinta penitenciarului de la Aiud cu scopul de a dezvălui „adevărul” despre suferința celor „600” de deținuți politici care au murit aici, în timpul regimului comunist și au fost îngropați în „cimitirul” urbei, vizionăm năuciți imaginile care ne arată interiorul unei „camere” din Zarca Aiudului (secția a 8-a) și care corespund prea puțin cu descrierile celor care au pătimit aici, ani de zile. Celula reconstituită, zice-se, „cât se poate de fidel” conform informațiilor adunate de către responsabilii penitenciarului, are în dotarea ei un pat de fier cu o saltea relativ confortabilă, o „căldare” pentru necesitățile fiziologice și una pentru apă și, surpriză, o sobă despre care ni se spune că asigura încălzirea pe perioada iernii: „Nu știu care erau rațiile de lemne sau dacă încălzirea se făcea cu astfel de lemne, însă pentru încălzirea pe timp de iarnă, camerele erau dotate cu astfel de sobe. Din câte am înțeles, noi, cam așa era o cameră dotată și organizată”, se mai precizează în respectivul interviu. Nu negăm realitatea afirmațiilor de mai sus, ci doar pretenția de a le proiecta temporal între anii 1940-1964 și înclinăm să credem că imaginea celulei prezentate corespunde mai degrabă anilor de după 1964, decât perioadei de detenție antonesciene și comuniste.
Și pentru că orice credință care se vrea adevărată, trebuie să se probeze prin fapte, vă supunem meditației și comparației câteva dintre mărturiile scrise ale mărturisitorilor neamului nostru care au trecut prin „cetatea morții” a Aiudului și au trăit, nu în închipuire, ci pe propria piele ororile regimului din Celular și de la Zarcă: „Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: «Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!» («Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!»), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud. Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul Infernul. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.
Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.
Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.
Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om – din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.
Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor (Grigore Caraza, Aiud însângerat).
Virgil Maxim, un alt pătimitor în temnița Aiudului, ne mărturisește: „În iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia. Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac. În aceste suferinţe doar câţiva au cedat” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Clasată drept închisoare de categoria I și situată în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, în Aiud, moartea secera fără milă în anii grei, de exterminare, mii de vieți, așa cum aflăm din însemnările părintelui Nicolae Grebenea: „Cu sfârșitul lui noiembrie 1948, regimul la Aiud s-a înrăutățit brusc. Comuniștii străini evrei și unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în țară teroarea și ca să poată aplica programul lor de reforme revoluționare. După o jumătate de an de astfel de regim, deținuții au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare. Fenomenul morții se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care creștea treptat, începea să se umfle și burta, și fața, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din țesuturi și asa se producea moartea. Nu știu numărul morților din Aiud din acest timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflați și unii au mai putut fi salvați. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a deținuților. Cred că în aprilie-mai toți erau umflați sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle și mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvați ci, considerându-se oficial de la București că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toți deținuții. Îmbunătățirea era ușoară, dar totuși suficientă pentru a opri procesul de umflare a deținuților și a produce lent revenirea. Cei cu regim erau menținuți la regim, căci cu această masă generală nu și-ar fi putut reveni. Scăzu și asuprirea. Ieșirile la plimbare pentru aer și destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe alții. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau și tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute. Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morți, cealaltă jumătate foarte slăbită și cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proporțiile celui de la Aiud”. (Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)
În ciuda foamei, a frigului, a bătăilor și a tuturor supliciilor aplicate de către conducerea închisorii, la Aiud va triumfa, în cele din urmă, o singură lege: cea a duhului biruitor asupra trupului: „Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră.
Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinată celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă. (Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă).
Părintele Justin Pârvu, care a pătimit timp de 4 ani de zile în temuta închisoare Aiud, ne povestea: „Aiud şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvântului. Noi eram martori ai degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simţim nimic – era ca o pace adâncă. Puteai să simţi numai coloana vertebrală. Singurul mijloc de subzistenţă al trupului era rezistenţa muşchilor. Depăşirea acestui stadiu ne făcea să aşteptăm şi să ne pregătim de moarte: a trăi permanent cu această realitate şi având-o mereu în faţa ochilor a fost un lucru înspăimântător.
Aşa că nu erai uimit când colegul tău din următorul pat de campanie nu îţi răspundea când era strigat. El putea fi mort şi aşa rapid s-au întâmplat multe morţi. Din cauza stării avansate de inaniţie, trupul începea să se umfle peste tot: picioare, degete, cap. Ne întrebam de ce deveneam aşa de graşi. Printre noi erau medici care ne-au explicat că atunci când trupul îşi pierde puterea, nu mai e în stare să elimine apa pe care o reţine în ţesuturi. Noi apăsam cu degetul undeva pe piele, acolo se făcea o gaură şi pielea nu-şi mai revenea la loc. Această fază însemna că moartea era o chestiune de ore. Noi toţi eram foarte tineri: de la 22 la 35 de ani. Oricând intrai în acea fază, puteai să-ţi pierzi controlul – nu mai ştiai ce spui şi ce faci. Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă, extraordinare, unice”[1].
Ne dorim ca aceste jertfe și sacrificii ale luptătorilor anticomuniști să nu fie călcate în picioare, prin ignoranță și minimalizare, ne dorim o condamnare autentică a comunismului, și nu doar o paradă, precum și realizarea unui muzeu al holocaustului roșu, al martirilor represiunii comuniste, demn să reprezinte nația română, o națiune martirică, după cum o numea Părintele Justin Pârvu.
[1] https://www.antena3.ro/actualitate/sinteza-zilei-ce-a-mai-ramas-astazi-din-infernul-de-la-aiud-video-517002.html
[2] Ne vorbește Părintele Justin, vol I, Fundația Justin Pârvu, Petru Vodă.
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Noi nu suportam sa ne certe cineva,darminte sa mai suferim atata…
Pentru ca veni vorba de Aiud, redau mai jos finalul cartii lui Marcel Petrisor “Cumplite incercari, Doamne”.
“Din aproape trei mii de legionari cati erau atunci la Aiud, cei din Zarca, din spital – sectia psihiatrie – si cativa de pe Sectie si Celular, vreo cinzeci si ceva la numar, refuzasera orice intelegere, orice oferta, scriere si marturisire pe care le-o ceruse conducerea.
Iar la sfarsitul lunii iulie a anului 1964, Craciun ii stranse in curtea magaziei pe toti detinutii din Aiud – neeliberati cu ispititoarele transporturi anterioare – si ii anunta, cu voce patetic-solemna, ca „Marea Adunare Nationala ii amnistiase sau gratiase, in pofida incapatanarii si a fanatismului unora…”
Pe poarta inchisorii incepura apoi sa iasa, grupuri-grupuri, la anumite intervale de timp, ultimii fiind cei din Zarca si cei din camerele de psihiatrie – in fruntea acestora se aflau Anderca si Turtureanu, doi studenti declarati fanatici iresponsabili, pentru ca nimeni din conducerea inchisorii, inclusiv Craciun, nu putuse sta vreodata de vorba cu ei; refuzasera orice contact cu autoritatea penitenciara sau ministeriala, indiferent de nivelul de la care se anunta ca vine.
Netulburati de amintirea nici celei mai mici concesii sau slabiciuni, pe aceiasi poarta pe care intrasera candva in Aiud ieseau acum, cu capul inaltat spre cer, si printul Ghyka, in hlamida-i verde de mucegaiul izolarii in care fusese zvarlit; si Aurel State, sprijinit, dar nu indoit pe cele doua carje pe care le purta, marturie a marelui „salt” facut de pe acoperisul Ministerului de Interne; si staretul Papacioc, nepasator la tot ce se petrecuse in anii de detentie si la ceea ce-l astepta afara… Cu vesnicul suras pe buze, cu chipul luminat si niciodata tulburat de ceea ce se abatuse peste el, se-ndrepta spre iesire, insotit doar de cineva nevazut, care nu-si ridicase niciodata degetul de pe el…
– Iese „sfintenia” pe poarta! – ii spuse un gardian colegului sau care se mira doar de chipu-i ciudat.
– Chiar crezi?
– Stiu si eu? – ii raspunse gardianul din Aiud, care nu se dumirise inca de misterul Legiunii Arhanghelului Mihail si nici al staretului Papacioc, dupa toate cele vazute si auzite.
Mai ieseau pe aceiasi poarta si cativa dintre cei care, cu mai bine de douazeci de ani in urma, intrasera copii pe ea… Unul dintre ei il intreba sfios pe grefierul care verifica numele de pe o lista daca nu cumva pe el l-ar mai putea lasa in inchisoare.
– De ce? – il intreba mirat grefierul. Ce? Nu ti-e bine? Ce sa mai faci aici cand esti gratiat?!
– Sa-i ingrijesc pe cei care vor mai veni aici dupa noi – ii raspunse acesta.
In urma tuturor ramaneau insa gardienii ingrijorati de ce vor face ei dupa plecarea atator oameni care avusesera nevoie de paza, grefieri uluiti de cele auzite, procurori dezamagiti de refuzul unor ultime ”oferte”, si penitenciarul gol ca o gura flamanda, care cine stie cand si cu ce avea sa se mai sature.
Si inca ceva: alaturi de oras, pe o coasta, un cimitir satul peste poate de mormintele fara cruci care il umpleau pana la refuz.”
https://evz.ro/kovesi-marius-oprea-dna-penitenciar.html
Istoricul Marius Oprea a declarat că fosta șefă a DNA, Laura Codruța Kovesi, ar fi dat ordinul ca cea mai mare parte dintre registrele cu eliberările de la Penitenciarul Aiud să fie distruse.
UPDATE: Generalul Dan Voinea a afirmat, marţi seară, că problema distrugerii tuturor dosarelor Revoluţiei din 1989, a celor de la mineriade precum şi a celor care se refereau la victimele comunismului s-a pus de multe ori în şedinţele de lucru.
Referitor la acest subiect, istoricul Marius Oprea a declarat că o mare parte dintre documentele cu registrele cu eliberările de la Aiud ar fi fost distruse din ordinul Laurei Codruța Kovesi.
„De fapt eu am fost cel care l-am anunţat nu numai pe domnul Oprea, ci şi pe preşedintele CNSAS care lucra la o modificare a legii arhivelor, pentru că în câteva şedinţe de lucru pe care le-a ţinut domnul Vasilache care era şeful secţiei Parchetelor Militare s-a pus problema distrugerii tuturor dosarelor de Revoluţie, de mineriade şi cele care se refereau la victimele comunismului pentru că se împlinise termenul de păstrare.
Până în 1995, toate aceste dosare cu victimele de la Revoluţie şi mineriade fuseseră soluţionate cu NUP. Şi din 1995 până în 2005 trecuseră zece ani. Am intrat atunci în panică şi am zis să cer sprijinul acestor oameni care aveau mare influenţă la vremea respectivă şi chiar l-am rugat pe preşedintele CNSAS să introducă legea arhivelor, ca aceste dosare care cuprind foarte multe documente legate de istoria României să nu fie distruse şi să le preia CNSAS.”, a afirmat Dan Voinea.
Întrebat dacă erau propuse spre distrugere inclusiv documentele care ţin de ceea ce s-a întâmplat la Aiud, Dan Voinea a spus:
“Domnul Oprea a reuşit să facă rost de registrele privind evidenţa tuturor lucrătorilor din Administraţia Penitenciarelor de la timpul respectiv, de la toate închisorile din România, în special de la cele unde erau foştii deţinuţi politic. (…) Doamna Kovesi era în cunoştinţă de cauză pentru că, în mai multe rânduri, a ieşit public şi a făcut afirmaţii mincinoase că dosarele au stat la mine 17 ani. Trebuia să cad eu ţap ispăşitor pentru lucrul acesta, deşi eu le primisem în 2005.”
Întrebat cu ce o încurcau pe Kovesi aceste documente, Dan Voinea a afirmat: „O încurcau pentru că foarte mulţi din vechea administraţie a penitenciarelor aveau legături cu securitatea şi erau încă în funcţii. Şi atunci, doamna Kovesi care avea simpatii în zona aceasta nu era interesată să rezolve acest dosar.”
Având în vedere scandalul iscat in jurul procurorului general al României, Augustin Lazăr, și în jurul deținutului politic Ioan Muntean, istoricul Marius Oprea a declarat că o parte consistentă dintre documentele cu registrele cu eliberările de la Aiud ar fi fost distruse din ordinul fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi.
„Din sursele mele, am aflat de la Dan Voinea, fostul procuror care a lucrat la Dosarul Revoluției, că în momentul când Parchetul General era condus de Laura Codruța Kovesi s-a dat o dispoziție și generalul Ion Vasilache a distrus multe dintre documentele, care erau anexă, la dosarul deschis în cadrul procesului comunismului.
Trebuie să se afle acest lucru deoarece din punctul meu de vedere este un lucru foarte grav dacă acestea au fost distruse. Se mai păstrează doar copii xerox pe care le-am facut în anii 1990, având un temei legal pentru lucrarea mea de doctorat. În vremea respectivă lucram împreună cu Procuratura Generală în cadrul procesului comunismului, dosarul fiind deschis în urma denunțului făcut în septembrie 1992 de către Asociaţia foştilor deţinuţi politici din România.
După ce Dan Voinea, cel care a instrumentat acest dosar cât și dosarele Revoluției au fost îndepărtat, forțat să se pensioneze de Laura Codruța Koveși, am fost avertizat în legătura cu posibilitatea distrugerii acestor documente. Am copiat și documente de la arhiva fostei securități. De exemplu, la CNSAS, nu se mai găsește dosarul lui Alexandru Nicholschi pe care l-am copiat. Nu se mai găsește nici dosarul lui Alexandru Drăghici. Probabil că s-au distrus cel puțin între 200-300 m liniar de documente, cam cât încap într-o cameră.”, a declarat istoricul Marius Oprea, conform Antena 3.
Potrivit dezvăluirilor recente din presă conform cărora procurorul general al României, Augustin Lazăr, a deținut șefia Comisiei pentru eliberări condiționate a Penitenciarului Aiud, funcție din care a refuzat eliberarea unor disidenți anticomuniști, printre care și pe cea a lui Iulius Filip.
Obligatoriu trebuie adaugat articolul din Evenimentul Zilei la articolul de mai sus.
Distrugerea dosarelor de la Aiud dovedita = statul roman nu mai este stat de drept
Mai jos, Un articol despre distrugerea tarii. Chiar daca sunt spuse “pe ocolite”, sunt chestiuni pe care cei de aici le stim dar nu ne asteptam sa vedem astfel de lucruri in presa corecta politic:
https://adevarul.ro/cultura/istorie/ce-vor-khazarii-1_5cbb5e14445219c57ec3f916/index.html
Nu vă supărați, lasati-o mai ușor cu canonizarea martirilor închisorilor bolșevice. Aprofundați canoanele privind canonizarea și o să vedeți că nu este chiar așa. Trebuie să treacă un anumit timp de care nu țineți seama. Iar în acest domeniu nu se glumește.
Ionel
Le-am aprofundat si este exact asa.